Despre oameni...

Despre noi, pot spune multe, dar la fel de bine nu aș fi în stare să spun mare lucru.
Omul, în general, este o sumă de idei și sentimente, un amalgam de acțiuni și dorințe, o înșiruire nesfârșită de visuri ireale, poticnite sub un acoperiș cârpit, prin care se strecoară câteva raze rătăcite, ale unui soare binevoitor.

Când mă gândesc la oameni, prima idee este să legată de zâmbet. Mă opresc. Stau. Aștept. Îmi fixez privirea spre ochii omului din fața mea, apoi îmi priponesc cercetarea câtre expresia ce va să vină, pentru că ea va veni, vrând-nevrând.

Ochii îmi zâmbesc. Când sihastru, când crispat, când senin, când constipat, când sincer, când arogant dar zâmbesc.
De ce îmi plac oamenii care zâmbesc? Dar cui nu-i plac?!
Acești oameni arată încredere, arată apropiere, deschidere. Fac ce fac și te îmbrățișează cu privirea. Nu ai cum să nu-i iubești sau măcar să îi apreciezi și să te deschizi, la rându-te! Nu ai cum...

M-am oprit, preț de câteva clipe, asupra unei amintiri, amintire în care exista un omuleț pe care nu-l prea aveam la inimă; pe scurt: îmi era foarte antipatic. Apoi m-am oprit și m-am întrebat: ce anume îl face, pe acel nefericit, să fie un paria?! De ce nu-l am la inimă? Poate pentru că e urât? Sau prost? Hmm.. Nu mi s-au părut motive suficiente, așa că am încercat să mă pun în locul lui, încercând, într-un fel, să pricep de ce îl văd așa. Ei bine, am văzut care erau acele motive, dar...nu prea își aveau rostul, nu aveau acoperire, ba chiar mi se păreau destul de puerile, așa că m-am retras, mi-am retras antipatia, fiindu-mi rușine de mine. Am stat, ca un idiot, și l-am judecat aiurea! Eu?! Cel care aveam pretenția de a mă auto-proclama un mare cititor al rasei umane?! Aveam impresia că dreptatea îmi aparține, dar uite că nu a fost chiar așa.
Era doar un aer de superioritate aparentă.

Cu toții avem parte de antipatici, iar unii chiar au „o față care cere pumni” (iar asta din cauza comportamentului lor, față de noi, ierarhii și eroii neamului).
Dar ce nu știm (sau nu vrem să știm) este faptul că fiecare ființă are un motiv, un amărât de motiv, care îi desenează personalitatea, chiar și caracterul. Acei oameni sunt slabi, dar nu pentru că așa au fost construiți, ci pentru că s-au resemnat, s-au împăcat cu ideea; ei cred în slăbiciunea lor iremediabilă și de-al naibii, se încăpățânează să facă ceva.

Omul zâmbește. Eu zâmbesc, tu zâmbești... Zâmbim, fie pentru a crea o legătură, fie pentru a arăta că suntem politicoși, (prefăcuți, constipați, dar politicoși), fie pentru a ascunde ceva. Ce anume? Știm cu toții ce.
Dar cum rămâne cu cei care nu ne zâmbesc? Sau nu răspund zâmbetului nostru? Pe ei în ce oală îi băgăm?

Am ajuns să compătimesc, acele statui, care nu exprimă emoție, sau pe acei mojici care ne tratează cu indiferență sau cu o răceală de neînchipuit. Ei nu prea știu să zâmbească și poate că nici nu vor, dar ce știu eu? Au motivele lor să nu o facă.
Uneori mi-e dor, chiar și de aceștia din urmă, pentru că le înțeleg durerea. Mi-e dor de om, pentru că știu că sufletul lui poate fi cald, chiar dacă este neștiutor sau pribeag, dar sufletul acelui om poate fi mantia mea, pentru vreme rea.
Orice om merită o șansă! Orice om merită un umăr pe care să plângă, merită o găleată, unde să-și verse toate păcatele și toate durerile.
Umărul celui de lângă noi, poate fi lăcașul de cult unde să redescoperim sacralitatea, lumina, viața și toate minunile pe care le credeam imposibile!
Un miracol este ceea ce credem că este imposibil de înfăptuit, dar totuși se întâmplă!

Bună dimineața, iubito!

Și iată-mă-s...

Iată-mă, privind cu nesaț încă o îmbucătură de imagine de-a ta, reflectată într-un ungher ascuns al imaginației mele. Stau și mă adap, ca un proscris, cu o  imagine care mă face să tresar, ori de câte ori îi permit să traverseze spațiul pe care l-am impus doar realității. Printr-un continuu de idei nesăbuite, privirea-mi se încețoșează, zburdând către zarea cea mare, în căutarea domniei tale, a sentimentului de doi cel mult preaslăvit, a iluziei care m-ar face un pustnic cerebral.

Iată-mă-s, sorbind lacom, dintr-o cană de cafea, o cafea dulce-amăruie, cu aromă de scorțișoară aburindă, cu arome de vise și tresăriri peliculare, unde doiul primează.
Dimineață m-am trezit cu o poftă de tine; o mare poftă de tine! Voiam să strâng perna, în brațe, ca să mai domolesc acel dor, dar strângând-o, turtit-o bine, bine de tot, până am amețit-o și a căzut lată, fără suflu, fără viață, fără sclipire, fără nici un alt fel de scânteiere. Ce naiba! E doar o pernă. E doar o unealtă care se adaugă, precum o piesă de puzzle, pentru  ca eu să am o noapte cât de cât liniștită. E doar o pernă...

Mi-adusei aminte de acel doi răzvrătit, care nu îmi dă pace. De ce ar face-o? Doar știe și el că asta îmi doresc, chiar dacă... Chiar dacă.

Cu o strângere de inimă, îmi cuibăresc amarul într-o dulce îmbrățișare, spre porțile infinitului.
Ea, cu privirea-i angelică, puțin confuză, licărește o speranță purtată într-al ei zâmbet, firav, trecut prin dodiile vremurilor. Ea, își strecură ființa, printr-o învăluire ireală de ștrassuri lăcrimânde, în pași de dans, de un vals ceramic, în gânduri concentrice; ea era a mea, era stăăpâna visurilor mele.
Tot ce voiam, era... să te strâng la piept, să îți simt respirația caldă și bătăile crescânde ale unei inimi care a avut curajul de a cădea pradă liniilor inamice, fără să stea pe gânduri, fără să le judece, fără să pornească o contra-ofensivă acidă, fără să aibe intenții odioase. Acea inimă a ta a luat aroma amorului, pe care a sorbit-o dintr-o ultimă ceașcă, și a păstrat-o pentru mine.
Tot ce voiam era să te iau de mână, acea mână micuță, ca a unui prunc, o mână caldă, catifelată, posesoare a unei atingeri magice, să te strâng la piept, să te cuprind ușor în brațe, să-mi trec mâna prin jurul taliei tale, să te privesc în ochi, zâmbind și să pornim în pași de dans, către meleaguri știtute doar de noi.
Pleacă-ți capul, pe umărul meu și lasă-mă să ador acele momente, lasă-mă să sorb fiecare aromă de tine, fiecare culoare de-a ta: parul tău lung, mătăsos; ochii tăi albaștri, care  au sechestrat o parte de rai, una de cer și una de pământ; privirea ta, care reușește să mă topească, ori de câte ori mă pierd în ea; zâmbetul tău sincer, deschis, iubitor, care mă poartă iar și iar, câtre porțile infinitului, spre un spațiu, un univers creat de noi, pentru noi, pentru eternitatea noastră.

Am ajuns să venerez fiecare sobitură de cafea, fiecare aromă de dimineață, unde care te regăsesc în orice colț al existenței mele. Ești în patul în care îmi curm neputința trupului, noapte de noapte, patul în care adulmec închipuirea nopții, spre o zi ceva mai senină. Ești camera care mă strânge în brațe, cu toți cei patru pereți sufocanți, pereți pe care nu îi mai suport! Ești drumul meu zilnic, către visul de mâine, ești dorința mea, ești planul pe care îl creez, pentru acel viitor la care aspir.

Hai, lasă-mă să te mai strâng la piept, cât de tare pot, încă o dată, să te sărut ușor, ușor, să sărut fiecare centimentru al buzelor tale, să-ți sărut ochii, obrajii, fruntea, părul, gâtul, mâna, palmele... Lasă-mă să mă dezmierd cu trupul tău, să te mângâi, să te ating ușor. Lasă-mă să te privesc în ochi, fără să ne spunem nimic; doar să ne zâmbim, unul, altuia, îmbrățișați de soarele unei noi zile, îmbrățișați de o dimineață cerșindă. Lasă-mă să mă scufund într-un val de sentimente, creat de existența ta cea sfântă!

Bună dimineață, iubito!