Chiar de-ai ști ce e natura, gândită pe nenumărate,
Te-ai trezi un pui de înger, dar doar pe jumătate.
Te-or cuprinde fulgi slugarnici, te-or acoperi cu spumă,
Iar atunci, cu „doar” și „poate”, vei gusta din astă dumă.
Nu sunt candele-n lumină, nu mai sunt nici nori, pe cer,
Nu există viață-n toate, dar toate-s un dens mister.
Te-or scuipa, din urmă, unii, te-or aduce ei la mal,
Vor clădi nimicuri multe, așezate-n colț, pe val.
Tu chiar știi ce e natura? Știi cum se-nțelege albastrul?
Cum din ștearsa ei privire, s-o găsi un mic sihastru?!
Un neghiob care alungă nepriceperile goale,
Un neștiutor zadarnic, ce slujește-n rupte țoale..
Oh, sărmane pui de înger! Oh, nepriceput slugarnic!
Te-au snopit călăii vremii, ți-au dat inimă de darnic,
Au sfințit vreo trei altare, unde te-au urcat, cu lauri;
Se desfată prin palate, iar tu patrulezi coclauri.
Strâmbe sunt vânturile aste; frunzăresc cam tot ce prind.
Îndoielnice, mirate, nconjurate de mistere, au de tresărit în gând,
S-or purta și ele-n lume, și-or mija, din urmă, plopii,
Iar când unii s-or ascunde, alții or ține fusta Dochii.
O jumate e-ntuneric, e-o clipeală de mijoarcă,
Cealaltă e-o lună arsă, e doar o toartă de coșarcă.
Hai, c-am tresărit de dume. Fac ce fac și mă crucesc,
Mă întreb, pe jumătate, și tot pe jumătate trăiesc.
