Indraznesc, din nou, sa-mi port aripile frante, spre cele mai inalte culmi are irealului si sa incerc (la fel, din nou) sa ma pierd in visare, sperand ca poate, intr-o zi, visele mele se vor transpune in realitate si nu doar vor merge paralel cu realitatea. Traiesc intr-o constanta agonie, uneori sentimentala, alteori...de alte naturi, dar cert este ca nu am liniste deloc! Tintesc sa imi croiesc o identitate armonioasa, in ochii mei, in primul rand, apoi...in ochii cui o vrea sa priveasca, sa ma priveasca.
Am ajuns la concluzia ca in toata istoria mea am pierdut multe, foarte multe lucruri si asta pentru ca aveam vaga impresie ca as depinde de cineva, dar...surpriza nu depind de nimeni! Chiar de nimeni!!! Am incercat de foarte multe ori, sa iau lucruri valoroase si sa le atribui o alta valoarea, conceputa de gandirea mea inchistata, astfel incat atributiunile mele sa capete la randu-le o valoare oarecum indezirabila, onoranta pentru lumea iluziilor proprii. Pierd prea mult timp reinventand roata, cand defapt, aflu si eu (in cele din urma) ca roata a fost inventata acum...mii de ani. Oare de ce fac asta? Poate si pentru ca al meu crez neghiob doreste sa dea fiinta unui design malefic de divin, care sa imprastie (eronat sau nu) obisnuinta care ne conduce idealurile... Tot timpul am incercat sa aduc ceva nou, am incercat sa ma dezvolt altfel decat imi spuneau ceilalti, am incercat sa iau viata de coarne si sa o trantesc de pamant, in asa fel incat sa de divizeze si sa imi daruiasca o alta viata alternativa.
Am impresia ca, complacandu-ma in starea de sub-ratie informala si abisala, idealurile mele au de suferit. Defapt, asa si este... Am un ideal, mai mult sau mai putin conturat, dar caruia ii lipseste ceva. Ce anume ii lipseste? Hmmm... Ii lipseste eul, ii lipseste persoana/personalitatea mea, ii lipseste munca sustinuta, ii lipseste credinta dusa la extrem, ii lipseste...mojo-ul. Indubitabil, cenusa se imprastie in cele patru vanturi, constant, ireal de incet, dar se pierde indezirabil.
Citeam pe blogul cuiva ca...acelei persoane i-ar fi dor de ea. Uneori si mie imi este dor de mine, dar mai mult imi este dor de altceva. Imi este dor visul meu pe care l-am dat uitarii, imi este dor de insistenta si consistenta, imi este dor de chipul pe care l-am faurit dintr-un morman de nimicuri, dar chip pe care l-am uitat, undeva intr-un neant colosal. De multe ori primesc palme, iar tot ceea ce pot face, in acele momente, este sa cersesc ajutor ca sa ma ridic, cand defapt, ajutorul este...inlauntrul meu! Nimeni si nimic nu ma poate ajuta asa cum numai eu singur o pot face... Oare de ce este atat de greu de inteles? Este atat de clar ca pentru ceilalti exist atat cat traiesc, dar ptr mine exist o vesnicie, pentru ca eu sunt singurul din mine, care ma insosteste toata viata! Iubirea din mine este o consecinta a firii mele potrivnice, capoase si nesuferite care ma face sa imi refuz superficialitatea si sa ma las prada altruismului.
Of, este atat de simplu sa fiu eu insumi, atunci cand ma vad, atunci cand ma accept, doar ca...nu tot timpul ma accept, iar asta pentru ca vreau mai mult de la mine; mult mai mult! Daca as sti ca doar atat pot, nu mi-as dori mai mult, nu as mai fi nefericit, dar stiu ca pot si tocmai de asta imi doresc. Oare sunt lacom, pentru ca imi doresc mai mult? Poate ca da, dar pana nu ajung acolo unde imi este locul, nu am sa ma opresc!
De un lucru nu imi dau seama: daca acel "doi" pe care mi-l doresc, cu atata sfasiere a inimii, este intr-adevar lucrul de care am nevoie. Poate ca tanjesc dupa ceva ireal, poate ca...ceea ce m-ar face sa zbor (in visele mele), in realitate m-ar dobori, m-ar nimici, poate ca libertatea mea depinde de fiinta mea si nu de o dorinta straveche. ...doar ca totul este atat de frumos, cel putin din exterior si...vreau si eu.
miercuri, 18 mai 2011
joi, 21 aprilie 2011
Ce vor femeile?
Zilele posomorate, serile pline de suspine si dor, amanuntele inclestate ale nemuririi fiintei mele, toate acestea dau buzna peste mine si imi pun in carca o sumedenie de intrebari, ce-si au raspunsurile ceva in genul "de toate, pentru toti".
Intrebarea zilei este: Ce vor femeile? Iar raspunsul vine, tot sub forma unei intrebari: How the hell should I know? Femeile nu stiu nici ele ce vor, dar stiu ca cer muuuulte, iar cand le primesc, surpriza! Nu asta voiau, duuude! Auzim mai mereu tot felul de expresii precum : "un hot iti vrea viata sau banii, dar femeile le vor pe ambele"; "dupa casatorie, femeile vor ca barbatii sa se schimbe[...]"; "La ce bun sa contrazici o femeie? Este mai bine sa o lasi si se va contrazice singura!" s.a.m.d.
Femeile, ca si barbatii, sunt facuti din acelasi aluat, dar totusi, fiecare dintre cele doua "specimene" are ceva aparte. Ce anume? Sa-mi trag palme daca stiu... Femeile vor sa fie iubite, vor siguranta (de orice fel), vor sa fie ascultate, vor sa fie ridicate in slavi, vor un barbat puternic si potent, sexos; ele vor...multe, dar nu acelea sunt lucrurile pe care si le doresc cu adevarat!!!
Fascinat fiind de acest posibil subiect, stau cizelat si imi rasfir ideile printre firele parului, care dau sa-mi insireze idiotenia, printr-un ordin cavaleresc ce vine de aici <3 . Eh, nu as putea sa fiu in stare sa dau raspunsul la aceasta intrebare, pentru ca...nu sunt femeie, dar imi permit (cu acodul domniilor voastre, stimabile domnitze) sa imi exprim parerea vis-a-vis de doleantele dvs.
Nu stiu de ce exista acest razboi intre sexe, pentru ca sincer sa fiu, nu ii vad rostul! Femeile se razbuna pe barbati, chinuindu-ne prin felul in care se imbraca, felul in care arata, felul in care ne arata usa din dos, iar barbatii fac ceea ce stiu ei mai bine: inseala! :)) Ce-i drept, atat barbatii, cat si FEMEILE inseala, din diverse motive, dar ideea este ca ambele "specimene" calca stramb, doar ca nah, numai barbatii sunt porci, nesimtiti, nu stiu sa si-o tina in pantaloni, iar femeile sunt...niste ingerasi, iar daca s-a intamplat asta, a fost ptr ca...au vrut sa se razbune sau a fost o mica nebunie de momenta, ceea ce nu se poate compara cu constanta barbatului! :)) OOOOffff....
Revenind la "ce vor femeile?", din experienta mea care este...atat de "vasta", am avut parte de cateva domnisoare care, intr-adevar, nu prea stiau ce vor! :| Surpriza sau nu, fetele sunt cu capul in nori mai mereu, isi doresc "perlele" din povesti, mereu vizeaza un punct de care sa se poate agata, un punct pe care sa fie sigure ca il controleaza asa cum stiu ele mai bine, iar acel punct sa fie...calcaiul lui Achile, pardon, al barbatului!
Imi dau seama ca detest femeile posesive, care iti spun sa te ridici pana la cer, pentru ele, iti impun tot felul de lucruri, iar daca nu le faci, fie nu le iubesti, fie...ai pe altcineva (deja)! Ex: Intr-una din relatiile mele (adica in toate :)) ), am incercat sa fiu eu insumi (ceea ce...este o mare greseala sa fii tu insuti si sa nu fii.."ea"). Ea (prefer sa nu dau nume) voia sa iesim in oras. Eu...nu prea aveam chef, din cauza unei intamplari anterioare. Ea...insista, iar la un moment dat incepe sa planga! (:|) ...si imi zice: gata, te-ai saturat de mine? Ti-ai gasit alta? Iar eu, blocat, ii raspund: ce tot spui tu acolo? Doar ptr ca azi nu vreau sa iesim, sa ne vdm, ma acuzi de necurate? Circul continua, pana in punctul in care am cedat si am iesit cu ea... Fir-ar! (asta se intampla dupa 2 ore si ceva de insistenta! :)) ) Am iesit, am mers in statie sa iau un tramvai, ptr ca ea era departe (dar nu indeajuns de departe) si...incepe nebunia: ma suna din 5 in 5 min ca sa ma intrebe unde sunt! (:|) Am stat vreo 10-15 min in statie, asteptand tramvaiul, iar ea..."vii sau ce faci? Daca ma minti, nu mai vorbesc cu tine!" :)) Eu incerc sa ii spun ca sunt in statie, astept trenul, etc, etc... Degeaba. Parca vorbesc cu mana mea! OOOff... :)) Intr-un final ajunge si tramvaiul, iar cu o statie inainte sa ajung la ea, o sun sa o anunt ca ajung. Ca sa vezi... "EU am coborat putin, pana la o prietena si mai stau, dar nu mult." (nu mult = 30 de min, dupa care altele 20 de min de cumparaturi). So, ca sa ma rezum, ea insista, eu ma las..induplecat, desi nu aveam nici cea mai mica buna dispozitie, ptr a o vedea, iar cand sa ne vdm, ea dispare in mod misterios. Bun. Stau si astept... Intr-un final ne intalnim, mergem in parc si vorbim vis-a-vis de ceea ce se intamplasa pana atunci. Cum, necum ne impacam noi (asta dupa alte razboaie, pe care am sa le detaliez mai jos! :)) ) si incheiem seara. SACAITOARE rau!
Alte razboaie:
- Eu: "Hai sa mergem din punctul X, in punctul Y, plimbandu-ne";
- Ea: "Hai mai bine sa luam un taxi, ptr ca sunt obosita."
- Eu: "Tramvaiul sau autobuzul nu e bun?" :))
- Ea: "Ai vazut ce oameni merg cu mijloacele de transport?'"
No comment!
- Eu: "In seara asta mergem in localul meu preferat."
- Ea: "Nu-mi place!"
- Eu: "Am si o alta varianta... :)"
- Ea: "Nu-mi place!"
No comment! (:>)
- Eu: ....dupa ce trec ore bune fara sa vorbesc cu ea la telefon sau prin mesaje
- Ea: "Da' gata, nu ma mai bagi in seama?"
- Eu: "Stai linistita, ca nu te-am uitat! Doar lucram la ceva... >:D< "
- Ea: "La ce?"
- Eu: "Secret! Nu insista, pentru ca nu iti spun! :P"
- Ea: "Bine." si imi inchide telefonul in nas...
O sun inapoi, sa o intreb ce s-a intamplat, iar ea..."imi dau seama cand nu mai sunt dorita, asa ca am sa te las in pace!" ...dupa care nu imi mai raspunde nici la tel, nici la mesaje, ptr...cateva ore.
WTF!!!!!
- Eu: "Hai sa ne vedem azi..."
- Ea: "Nu am chef sa ies din casa!"
- Eu: "De ce? S-a intamplat ceva? Cine te-a suparat?"
- Ea: "Ah, nu m-a suparat nimeni, doar ca nu am chef sa ies..."
- Eu: "Uof... Bine! Atunci ne vedem maine. "
- Ea: "Gata? Te-ai suparat pe mine?"
- Eu: "Nu! Nu am de ce sa supar pe tine. Am inteles! :)"
- Ea: "Acum ma iei la misto?"
No comment! :))
Ce-i drept, nu cu toate mi s-a intamplat asta. Ar fi chiar absurd... Se pare ca mai mereu am poposit langa persoana care nu avea nimic in comun cu mine si poate din cauza asta sunt dezamagit de ceea ce mi se intampla, dar....poate asta imi doresc, in subconstient. Ajung, de fiecare data, sa ma indragostesc de o fata care...stiu ca nu e potrivita ptr mine, dar totusi o vreau! De ce? Poate si pentru ca nu este ca celelalte fete, dar este ca majoritatea...
Vorbeam cu cineva si imi spunea ca nu suporta barbatii "catelusi". Eh, am incercat si asta, cu o fata caruia ii placeau "catelusii", sa vad daca asa va fi multumita... Surpriza! Nici asa nu era multumita! Eh, am ajuns la concluzia ca desi o fata merita sa ii oferi tot ce este mai bun, doar ca sa ii demonstrezi ca tii la ea, ca...o iubesti, totusi nu trebuie sa ii oferi chiar totul... Mai pastreaza si surprize, pentru atunci cand va fi mai putin bine. (Surprize pozitive, binenteles!)
Cel mai bine este sa fii tu insuti, ca asa isi va da seama, de la bun inceput cu cine are de-a face si va sti (sa speram) ce sa ceara, cum sa ceara si ce i se ofera! Eu asa fac si poate din cauza asta sunt singur si acum! :)) Stiu ca am multe lipsuri, dar...incerc sa compensez cu ceea ce am! Ce am? Cine va fi in stare sa ma faca sa ma indragosestesc de ea, va afla ce am! :)
As mai sta, sa continui dezbaterea, dar trebuie sa merg si fac cozonaci pentru Paste! :))
As dori sa dezbat subiectul "Ce vor femeile?" cu o fata (sau mai multe), sa inteleg si eu de ce noi, barbatii, suntem asa batuti in cap si nu reusim sa le intelegem! Eu nu cred ca nu ne intelegem unii pe altii, ci doar fiecare suntem atat de caposi, incat nu suntem in stare sa acceptam ceea ce vedem, ceea ce ni se ofera si ramanem fixati pe cererile noastre! Totusi, astept cu nerabdare acea discutie cu o fata (sau mai multe).
"Niciodata persoana de langa tine nu va fi cu adevarat persoana pe care ti-o doresti, pentru ca...pe zi ce trece, asteptarile trec dintr-o stare, in alta, precum apa (starile: lichida, solida si gazoasa)..."
Intrebarea zilei este: Ce vor femeile? Iar raspunsul vine, tot sub forma unei intrebari: How the hell should I know? Femeile nu stiu nici ele ce vor, dar stiu ca cer muuuulte, iar cand le primesc, surpriza! Nu asta voiau, duuude! Auzim mai mereu tot felul de expresii precum : "un hot iti vrea viata sau banii, dar femeile le vor pe ambele"; "dupa casatorie, femeile vor ca barbatii sa se schimbe[...]"; "La ce bun sa contrazici o femeie? Este mai bine sa o lasi si se va contrazice singura!" s.a.m.d.
Femeile, ca si barbatii, sunt facuti din acelasi aluat, dar totusi, fiecare dintre cele doua "specimene" are ceva aparte. Ce anume? Sa-mi trag palme daca stiu... Femeile vor sa fie iubite, vor siguranta (de orice fel), vor sa fie ascultate, vor sa fie ridicate in slavi, vor un barbat puternic si potent, sexos; ele vor...multe, dar nu acelea sunt lucrurile pe care si le doresc cu adevarat!!!
Fascinat fiind de acest posibil subiect, stau cizelat si imi rasfir ideile printre firele parului, care dau sa-mi insireze idiotenia, printr-un ordin cavaleresc ce vine de aici <3 . Eh, nu as putea sa fiu in stare sa dau raspunsul la aceasta intrebare, pentru ca...nu sunt femeie, dar imi permit (cu acodul domniilor voastre, stimabile domnitze) sa imi exprim parerea vis-a-vis de doleantele dvs.
Nu stiu de ce exista acest razboi intre sexe, pentru ca sincer sa fiu, nu ii vad rostul! Femeile se razbuna pe barbati, chinuindu-ne prin felul in care se imbraca, felul in care arata, felul in care ne arata usa din dos, iar barbatii fac ceea ce stiu ei mai bine: inseala! :)) Ce-i drept, atat barbatii, cat si FEMEILE inseala, din diverse motive, dar ideea este ca ambele "specimene" calca stramb, doar ca nah, numai barbatii sunt porci, nesimtiti, nu stiu sa si-o tina in pantaloni, iar femeile sunt...niste ingerasi, iar daca s-a intamplat asta, a fost ptr ca...au vrut sa se razbune sau a fost o mica nebunie de momenta, ceea ce nu se poate compara cu constanta barbatului! :)) OOOOffff....
Revenind la "ce vor femeile?", din experienta mea care este...atat de "vasta", am avut parte de cateva domnisoare care, intr-adevar, nu prea stiau ce vor! :| Surpriza sau nu, fetele sunt cu capul in nori mai mereu, isi doresc "perlele" din povesti, mereu vizeaza un punct de care sa se poate agata, un punct pe care sa fie sigure ca il controleaza asa cum stiu ele mai bine, iar acel punct sa fie...calcaiul lui Achile, pardon, al barbatului!
Imi dau seama ca detest femeile posesive, care iti spun sa te ridici pana la cer, pentru ele, iti impun tot felul de lucruri, iar daca nu le faci, fie nu le iubesti, fie...ai pe altcineva (deja)! Ex: Intr-una din relatiile mele (adica in toate :)) ), am incercat sa fiu eu insumi (ceea ce...este o mare greseala sa fii tu insuti si sa nu fii.."ea"). Ea (prefer sa nu dau nume) voia sa iesim in oras. Eu...nu prea aveam chef, din cauza unei intamplari anterioare. Ea...insista, iar la un moment dat incepe sa planga! (:|) ...si imi zice: gata, te-ai saturat de mine? Ti-ai gasit alta? Iar eu, blocat, ii raspund: ce tot spui tu acolo? Doar ptr ca azi nu vreau sa iesim, sa ne vdm, ma acuzi de necurate? Circul continua, pana in punctul in care am cedat si am iesit cu ea... Fir-ar! (asta se intampla dupa 2 ore si ceva de insistenta! :)) ) Am iesit, am mers in statie sa iau un tramvai, ptr ca ea era departe (dar nu indeajuns de departe) si...incepe nebunia: ma suna din 5 in 5 min ca sa ma intrebe unde sunt! (:|) Am stat vreo 10-15 min in statie, asteptand tramvaiul, iar ea..."vii sau ce faci? Daca ma minti, nu mai vorbesc cu tine!" :)) Eu incerc sa ii spun ca sunt in statie, astept trenul, etc, etc... Degeaba. Parca vorbesc cu mana mea! OOOff... :)) Intr-un final ajunge si tramvaiul, iar cu o statie inainte sa ajung la ea, o sun sa o anunt ca ajung. Ca sa vezi... "EU am coborat putin, pana la o prietena si mai stau, dar nu mult." (nu mult = 30 de min, dupa care altele 20 de min de cumparaturi). So, ca sa ma rezum, ea insista, eu ma las..induplecat, desi nu aveam nici cea mai mica buna dispozitie, ptr a o vedea, iar cand sa ne vdm, ea dispare in mod misterios. Bun. Stau si astept... Intr-un final ne intalnim, mergem in parc si vorbim vis-a-vis de ceea ce se intamplasa pana atunci. Cum, necum ne impacam noi (asta dupa alte razboaie, pe care am sa le detaliez mai jos! :)) ) si incheiem seara. SACAITOARE rau!
Alte razboaie:
- Eu: "Hai sa mergem din punctul X, in punctul Y, plimbandu-ne";
- Ea: "Hai mai bine sa luam un taxi, ptr ca sunt obosita."
- Eu: "Tramvaiul sau autobuzul nu e bun?" :))
- Ea: "Ai vazut ce oameni merg cu mijloacele de transport?'"
No comment!
- Eu: "In seara asta mergem in localul meu preferat."
- Ea: "Nu-mi place!"
- Eu: "Am si o alta varianta... :)"
- Ea: "Nu-mi place!"
No comment! (:>)
- Eu: ....dupa ce trec ore bune fara sa vorbesc cu ea la telefon sau prin mesaje
- Ea: "Da' gata, nu ma mai bagi in seama?"
- Eu: "Stai linistita, ca nu te-am uitat! Doar lucram la ceva... >:D< "
- Ea: "La ce?"
- Eu: "Secret! Nu insista, pentru ca nu iti spun! :P"
- Ea: "Bine." si imi inchide telefonul in nas...
O sun inapoi, sa o intreb ce s-a intamplat, iar ea..."imi dau seama cand nu mai sunt dorita, asa ca am sa te las in pace!" ...dupa care nu imi mai raspunde nici la tel, nici la mesaje, ptr...cateva ore.
WTF!!!!!
- Eu: "Hai sa ne vedem azi..."
- Ea: "Nu am chef sa ies din casa!"
- Eu: "De ce? S-a intamplat ceva? Cine te-a suparat?"
- Ea: "Ah, nu m-a suparat nimeni, doar ca nu am chef sa ies..."
- Eu: "Uof... Bine! Atunci ne vedem maine. "
- Ea: "Gata? Te-ai suparat pe mine?"
- Eu: "Nu! Nu am de ce sa supar pe tine. Am inteles! :)"
- Ea: "Acum ma iei la misto?"
No comment! :))
Ce-i drept, nu cu toate mi s-a intamplat asta. Ar fi chiar absurd... Se pare ca mai mereu am poposit langa persoana care nu avea nimic in comun cu mine si poate din cauza asta sunt dezamagit de ceea ce mi se intampla, dar....poate asta imi doresc, in subconstient. Ajung, de fiecare data, sa ma indragostesc de o fata care...stiu ca nu e potrivita ptr mine, dar totusi o vreau! De ce? Poate si pentru ca nu este ca celelalte fete, dar este ca majoritatea...
Vorbeam cu cineva si imi spunea ca nu suporta barbatii "catelusi". Eh, am incercat si asta, cu o fata caruia ii placeau "catelusii", sa vad daca asa va fi multumita... Surpriza! Nici asa nu era multumita! Eh, am ajuns la concluzia ca desi o fata merita sa ii oferi tot ce este mai bun, doar ca sa ii demonstrezi ca tii la ea, ca...o iubesti, totusi nu trebuie sa ii oferi chiar totul... Mai pastreaza si surprize, pentru atunci cand va fi mai putin bine. (Surprize pozitive, binenteles!)
Cel mai bine este sa fii tu insuti, ca asa isi va da seama, de la bun inceput cu cine are de-a face si va sti (sa speram) ce sa ceara, cum sa ceara si ce i se ofera! Eu asa fac si poate din cauza asta sunt singur si acum! :)) Stiu ca am multe lipsuri, dar...incerc sa compensez cu ceea ce am! Ce am? Cine va fi in stare sa ma faca sa ma indragosestesc de ea, va afla ce am! :)
As mai sta, sa continui dezbaterea, dar trebuie sa merg si fac cozonaci pentru Paste! :))
As dori sa dezbat subiectul "Ce vor femeile?" cu o fata (sau mai multe), sa inteleg si eu de ce noi, barbatii, suntem asa batuti in cap si nu reusim sa le intelegem! Eu nu cred ca nu ne intelegem unii pe altii, ci doar fiecare suntem atat de caposi, incat nu suntem in stare sa acceptam ceea ce vedem, ceea ce ni se ofera si ramanem fixati pe cererile noastre! Totusi, astept cu nerabdare acea discutie cu o fata (sau mai multe).
"Niciodata persoana de langa tine nu va fi cu adevarat persoana pe care ti-o doresti, pentru ca...pe zi ce trece, asteptarile trec dintr-o stare, in alta, precum apa (starile: lichida, solida si gazoasa)..."
marți, 5 aprilie 2011
Why so serious?
Inainte sa ma "loghez" pe "postare noua", aruncam o privire pe poza de profil. Omuletul pare fericit, pare entuziast, poate chiar exuberant si...lipsit de griji... Eh, cam asa imi place sa fiu, pentru ca asa ma simt bine. Cand nu sunt fericit, inseamna ca nu m-am trezit asa cum trebuie, astfel incat am lasat toate metehnele sa coboare asupra mea. Motive de fericire nu sunt prea multe, dar exista perspective legate de ea, astfel incat, why give up now? :) Stiu ca "fericirile" mele sentimentale sunt pe duca, stiu ca am atatea probleme care ma coplesesc, dar constat cu uimire ca...sunt inca in viata! Uite asta imi place la mine: nu renunt niciodata, no matter what! Sunt oameni (in special fete, pe care le placeam enorm), dar nu am renuntat sa cred in ei, sa ma apropii de ei, sa vad ce gandesc, sa vad ce simt, sa vad daca...intr-adevar au nevoie de mine, pentru ca eu stiu ca am nevoie de ei; cu totii avem nevoie unii de altii, doar ca unii sunt ceva mai caposi, mai batuti in cap si le este...jena sa recunoasca, pentru ca sunt mult prea mandri de ei. Ei, fratilor, ramaneti asa mandri si batuti in cap si veti vedea ce inseamna sa fii pe cont propriu, fara sprijin, fara impuls, fara umbra de om!
Ieri, plisctisindu-ma, (din cauza vremii urate care ma indemna la orice, dar la ceva bun in nici un caz), faceam o paralela intre prietenii de pe vremuri si cei prezenti, intre "iubirile" trecute si cele actuale si constatam oarecare diferente. In primul rand, cea mai amre diferenta este...la mine! M-am schimbat foarte mult, fata de acum...5-6 ani si enorm, as zice, fata de acum 10 ani. Oare m-am schimbat in bine sau in rau? As putea spune ca in bine, pentru ca "pe timpuri" eram...mai agresiv, in comportament, in limbaj, in gandire, desi eram extrem de retras, pentru ca nu suportam oamenii! Toata lumea din jurul meu era un fel de...piedica pentru dorintele mele. Daca voiam ceva, ajungeam chiar sa ma bat pentru acel ceva... Tin minte ca undeva prin clasa a 8-a am facut vreo 3 pozne pe care nu am sa le uit.
1. Cel mai umilitor si josnic lucru pe care l-am facut si il regret si acum, dar...asta e, s-a intamplat si nu mai pot da timpul inapoi. Eram in pauza, cu baietii si jucam "lapte gros". Stiu ca cineva trebuia sa sara, iar eu m-am ferit, el ducandu-se ca berbecul, cu limba, in dulapul clasei! :)) Baiatul s-a enervat si a inceput sa alerge dupa mine. Am prafuit cat am prafuit clasa, de la atat alergat, apoi am zis "time-out", ca sa imi trag sufletul, asa ca m-am asezat nitel... Nici nu m-am asezat bine, ca trece o fata pe langa mine, in viteza, iar eu pac....i-am pus piedica. Fata a cazut si si-a rupt piciorul! :-s Bataie ce mi-am luat in ziua aceea, nu pot sa uit. Dar a fost meritata! Eh, una peste alta, fata m-a iertat, ne-am dat mana si ne-am pupat. De atunci am devenit mai cuminte. :D
2. Pe vremuri, in clasele 5-8, eram unul dintre cei mai mici din clasa si luam mai mereu bataie de la cei mari. Dar asta pana m-am decis sa ii iau la misto, ii imitam, ii enervam si apoi fugeam! :)) Eram mic, dar sprinten, asa ca...slabe sanse pentru ei sa ma prinda! :)) Doar ca norocul nu era tot timpul de partea mea si mai eram prins din cand in cand, mai ales cand se puneau mai multi sa ma prinda... Eh, luam bataie, dar nici ca ma cuminteam! :)) Prin clasa a 8-a eram si eu printre cei mari, asa ca am uitat timpurile in care luam bataie. (norocul meu :D ) Legat de batausii meu, stiu ca era un nou-venit, un smecheras, din nu stiu ce gasca de printre blocuri (isi spuneau Laika. Cine stie cine e Laika? Are o bere de la mine...:D) Cum a intrat asta in clasa, m-a vazut mai mititel, asa ca a inceput sa ma ia la misto, incepuse sa ma tachineze. Atat mi-a trebuit! El pe mine eu pe el, pana cand il vad ca incepe sa rada si imi spune: "ai noroc ca imi esti simpatic, altfel te rupeam in bataie!" Maamaa, chiar asa? Ce noroc pe capul meu! :)) Uite asa am ajuns protejatul cel mai smecher din scoala... Fara sa vreau, fara sa cer sau sa imi ceara ceva! Curios...
3. Cea mai mare pozna, care m-a costat vreo...10 ani de "aragaz cu patru ochi", a inceput inca din frageda pruncie si anume pe la 4 ani. Totul a inceput intr-o zi frumoasa de toamna, cand soarele stralucea pe ceeeer, merele erau coapteee, soarele iar stralucea (tot pe cer) si merele erau coapte! :)) De ce merele? Pentru ca de aici incepe povestea.... Fiindu-mi o pofta nebuna de mere, am decis ca ar fi mai bine sa merg sa imi iau, pentru ca ele nu voiau sa vina la mine (este precum zicala aia: daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed). Eh, cum sa ma urc eu in copac, pentru ca abia ma tin pe picioare? Mai simplu mi-a fost sa ma urc pe casa, pentru ca acoperisul era la mai putin de jumatate de metru, in spatele casei (era ceva in genul, o casa sapata intr-un deal). Ma pun sa ma urc pe casa, imi iau unul, imi mai iau unul, dar vad pe o creanga (nu era Ion Creanga), un mar rosu, suculent, irezistibil de atragator... Ma intind, dar nu ajung. Nu ma las! Mai incerc... Nici de data asta nu am reusit sa ma apropii! Mai incerc o data... Cand aproape sa ajung la el...tot ce mai tin minte este faptul ca m-am trezit in pat, iar o tanti care avea ditamai seringa in mana, era alaturi, impreuna cu mama. Ma tot intrebau daca ma simt bine, daca nu stiu ce, dar eu...eram picat din cer; nu stiam de ce tot ma intreaba daca sunt bine, pentru ca...ERAM! Ce urma dupa acest "eram bine" nu a fost prea placut: injuectii cu duiumul, drumuri la Iasi, la spital, controale peste controale... Uof.. Era un chin! :(
Ce se intamplase? Cand se intampla asta, casa era inca in constructie, acoperisul fiind unul provizoriu, iar pe margini era...subred. Eu ajungand la margine, nu am sesizat pericolul, asa ca...m-am intins cat am putut, pentru a-mi insusi trofeul, dar in loc sa fac cunostinta cu marul, am facut cunostinta cu...pamantul! :D (Sunt nascut invingator! :P) Am avut noroc ca inca nu s-a turnat trotuarul, pentru ca inaltimea casei era de cel putin 2,5 m... Si acum ma crucesc cand imi aduc aminte sau cand povestesc cu mama!
De rupt, nu mi-am rupt nimic (miracol), dar am avut o problema la ochi, iar timp de...10 ani am purtat ochelari si uite asa, toti copii de la scoala radeau de mine si imi ziceau "aragaz cu patru ochi". Ci copchii rai!
Amintiri din copilarie, versiunea lui G.D. aka chrisstiaan! :)) Acum cand imi aduc aminte, ma amuz de aceste intamplari, dar atunci, cand ele se...intamplau, nu a fost chiar atat de amuzant.
Why so serious? In general sunt o fire vesela, nebunatica, pusa pe shotii si copilaroasa! Sunt asa pentru ca...in viata, poate nu ai nimic de pierdut, dar viata imi arata ca oricat de mult m-as stradui sa fac ceva, sa cuceresc ceva, este foarte greu, dar nu si imposibil, asa ca, de ce sa nu fac tot ceea ce fac, cu zambetul pe buze? E la fel de adevarat, ca in ultima vreme (mai exact, in ultimii 4 ani), nu am fost la fel de vesel, nebunatic, pe cum mi-as fi dorit, dar...cand imi aduc aminte, nu imi refuz placerea de a fi eu insumi! Stiu ca e greu, constat cu dezamagire ca viata, pe zi ce o parcurg mai bine, nu devine mai usoara, mai primitoare, ci din contra, te bate pana innebunesti asa ca...tot ceea ce trebuie sa facem este sa nu o bagam in seama! Viata trece, se termina. So what? De ce sa treaca pe langa mine, iar eu sa nu fac nimic? Stiu ca nu o pot opri sau prelungi, asa ca...incerc sa fac fiecare clipa sa fie...asa cum as vrea sa fie. De multe ori stau in casa, seara, intrebandu-ma "where is the love?" si de ce nu am si eu parte de ea, dar astfel imi dau seama ca iubire este in mine, este tot timpul in mine! Atat timp cat cred, sper si imi doresc iubire, inseamna ca eu sunt capabil de iubire! Oamenii dupa care alerg, ca sa imi arate partea lor de iubire, nu sunt oamenii de care am nevoie, pentru ca ei nu sunt capabili sa fie asa cum sunt eu, nu sunt capabili sa ma inteleaga si cel mai important, nu sunt capabili sa ma ajute. Habarnistii, pareristii, materialistii, pupincuristii, iluzionistii nu sunt omuletii pe care ni-i dorim alaturi de noi, poate aspiram la ei, dar nu ne dam seama ca nu ni-i dorim.
Nu de putine ori am alergat dupa fete, despre care credeam ca sunt indragostit (sau poate eram, dar mi-a trecut repede, cunoscandu-le), am pierdut timp pretios dorindu-mi ceva ce...nu imi doream cu adevarat! Acele fete nu sunt bune nici macar de prietene, dar ce sa mai mai vorbim de iubite?! Sufletul doare, cand simti ceva, respins fiind, dar...vindecarea nu este departe, daca ai curajul sa vezi adevarul in fata. De cate ori nu ti s-a intamplat sa insisti la cineva, sa iasa cu tine, la un film, la un suc sau...o simpla plimbare, iar de cele mai multe ori (poate de fiecare data), ai fost refuzat? Doar ca tu..ai continuat sa insisti! Nu stiu tu, dar eu stiu ca asa am facut... Well, ce-am invatat din asta? Lumea este imensa, dar oamenii sunt putini...
Acum nu-mi ramane decat sa...stau cu capul sus, sa privesc inainte si sa zambesc, no matter what! De ce fac asta? Pentru ca pot, pentru ca sunt in stare sa fiu eu insumi, pentru ca sunt in stare sa imi demonstrez ca, pentru mine omul are valoare, iar valoarea omului este fiinta din mine. In continuare ma voi indragosti, voi suferi, voi iubi, voi incerca, ma voi lupta si voi reusi! De ce? Pentru ca POT! :)
Ieri, plisctisindu-ma, (din cauza vremii urate care ma indemna la orice, dar la ceva bun in nici un caz), faceam o paralela intre prietenii de pe vremuri si cei prezenti, intre "iubirile" trecute si cele actuale si constatam oarecare diferente. In primul rand, cea mai amre diferenta este...la mine! M-am schimbat foarte mult, fata de acum...5-6 ani si enorm, as zice, fata de acum 10 ani. Oare m-am schimbat in bine sau in rau? As putea spune ca in bine, pentru ca "pe timpuri" eram...mai agresiv, in comportament, in limbaj, in gandire, desi eram extrem de retras, pentru ca nu suportam oamenii! Toata lumea din jurul meu era un fel de...piedica pentru dorintele mele. Daca voiam ceva, ajungeam chiar sa ma bat pentru acel ceva... Tin minte ca undeva prin clasa a 8-a am facut vreo 3 pozne pe care nu am sa le uit.
1. Cel mai umilitor si josnic lucru pe care l-am facut si il regret si acum, dar...asta e, s-a intamplat si nu mai pot da timpul inapoi. Eram in pauza, cu baietii si jucam "lapte gros". Stiu ca cineva trebuia sa sara, iar eu m-am ferit, el ducandu-se ca berbecul, cu limba, in dulapul clasei! :)) Baiatul s-a enervat si a inceput sa alerge dupa mine. Am prafuit cat am prafuit clasa, de la atat alergat, apoi am zis "time-out", ca sa imi trag sufletul, asa ca m-am asezat nitel... Nici nu m-am asezat bine, ca trece o fata pe langa mine, in viteza, iar eu pac....i-am pus piedica. Fata a cazut si si-a rupt piciorul! :-s Bataie ce mi-am luat in ziua aceea, nu pot sa uit. Dar a fost meritata! Eh, una peste alta, fata m-a iertat, ne-am dat mana si ne-am pupat. De atunci am devenit mai cuminte. :D
2. Pe vremuri, in clasele 5-8, eram unul dintre cei mai mici din clasa si luam mai mereu bataie de la cei mari. Dar asta pana m-am decis sa ii iau la misto, ii imitam, ii enervam si apoi fugeam! :)) Eram mic, dar sprinten, asa ca...slabe sanse pentru ei sa ma prinda! :)) Doar ca norocul nu era tot timpul de partea mea si mai eram prins din cand in cand, mai ales cand se puneau mai multi sa ma prinda... Eh, luam bataie, dar nici ca ma cuminteam! :)) Prin clasa a 8-a eram si eu printre cei mari, asa ca am uitat timpurile in care luam bataie. (norocul meu :D ) Legat de batausii meu, stiu ca era un nou-venit, un smecheras, din nu stiu ce gasca de printre blocuri (isi spuneau Laika. Cine stie cine e Laika? Are o bere de la mine...:D) Cum a intrat asta in clasa, m-a vazut mai mititel, asa ca a inceput sa ma ia la misto, incepuse sa ma tachineze. Atat mi-a trebuit! El pe mine eu pe el, pana cand il vad ca incepe sa rada si imi spune: "ai noroc ca imi esti simpatic, altfel te rupeam in bataie!" Maamaa, chiar asa? Ce noroc pe capul meu! :)) Uite asa am ajuns protejatul cel mai smecher din scoala... Fara sa vreau, fara sa cer sau sa imi ceara ceva! Curios...
3. Cea mai mare pozna, care m-a costat vreo...10 ani de "aragaz cu patru ochi", a inceput inca din frageda pruncie si anume pe la 4 ani. Totul a inceput intr-o zi frumoasa de toamna, cand soarele stralucea pe ceeeer, merele erau coapteee, soarele iar stralucea (tot pe cer) si merele erau coapte! :)) De ce merele? Pentru ca de aici incepe povestea.... Fiindu-mi o pofta nebuna de mere, am decis ca ar fi mai bine sa merg sa imi iau, pentru ca ele nu voiau sa vina la mine (este precum zicala aia: daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed). Eh, cum sa ma urc eu in copac, pentru ca abia ma tin pe picioare? Mai simplu mi-a fost sa ma urc pe casa, pentru ca acoperisul era la mai putin de jumatate de metru, in spatele casei (era ceva in genul, o casa sapata intr-un deal). Ma pun sa ma urc pe casa, imi iau unul, imi mai iau unul, dar vad pe o creanga (nu era Ion Creanga), un mar rosu, suculent, irezistibil de atragator... Ma intind, dar nu ajung. Nu ma las! Mai incerc... Nici de data asta nu am reusit sa ma apropii! Mai incerc o data... Cand aproape sa ajung la el...tot ce mai tin minte este faptul ca m-am trezit in pat, iar o tanti care avea ditamai seringa in mana, era alaturi, impreuna cu mama. Ma tot intrebau daca ma simt bine, daca nu stiu ce, dar eu...eram picat din cer; nu stiam de ce tot ma intreaba daca sunt bine, pentru ca...ERAM! Ce urma dupa acest "eram bine" nu a fost prea placut: injuectii cu duiumul, drumuri la Iasi, la spital, controale peste controale... Uof.. Era un chin! :(
Ce se intamplase? Cand se intampla asta, casa era inca in constructie, acoperisul fiind unul provizoriu, iar pe margini era...subred. Eu ajungand la margine, nu am sesizat pericolul, asa ca...m-am intins cat am putut, pentru a-mi insusi trofeul, dar in loc sa fac cunostinta cu marul, am facut cunostinta cu...pamantul! :D (Sunt nascut invingator! :P) Am avut noroc ca inca nu s-a turnat trotuarul, pentru ca inaltimea casei era de cel putin 2,5 m... Si acum ma crucesc cand imi aduc aminte sau cand povestesc cu mama!
De rupt, nu mi-am rupt nimic (miracol), dar am avut o problema la ochi, iar timp de...10 ani am purtat ochelari si uite asa, toti copii de la scoala radeau de mine si imi ziceau "aragaz cu patru ochi". Ci copchii rai!
Amintiri din copilarie, versiunea lui G.D. aka chrisstiaan! :)) Acum cand imi aduc aminte, ma amuz de aceste intamplari, dar atunci, cand ele se...intamplau, nu a fost chiar atat de amuzant.
Why so serious? In general sunt o fire vesela, nebunatica, pusa pe shotii si copilaroasa! Sunt asa pentru ca...in viata, poate nu ai nimic de pierdut, dar viata imi arata ca oricat de mult m-as stradui sa fac ceva, sa cuceresc ceva, este foarte greu, dar nu si imposibil, asa ca, de ce sa nu fac tot ceea ce fac, cu zambetul pe buze? E la fel de adevarat, ca in ultima vreme (mai exact, in ultimii 4 ani), nu am fost la fel de vesel, nebunatic, pe cum mi-as fi dorit, dar...cand imi aduc aminte, nu imi refuz placerea de a fi eu insumi! Stiu ca e greu, constat cu dezamagire ca viata, pe zi ce o parcurg mai bine, nu devine mai usoara, mai primitoare, ci din contra, te bate pana innebunesti asa ca...tot ceea ce trebuie sa facem este sa nu o bagam in seama! Viata trece, se termina. So what? De ce sa treaca pe langa mine, iar eu sa nu fac nimic? Stiu ca nu o pot opri sau prelungi, asa ca...incerc sa fac fiecare clipa sa fie...asa cum as vrea sa fie. De multe ori stau in casa, seara, intrebandu-ma "where is the love?" si de ce nu am si eu parte de ea, dar astfel imi dau seama ca iubire este in mine, este tot timpul in mine! Atat timp cat cred, sper si imi doresc iubire, inseamna ca eu sunt capabil de iubire! Oamenii dupa care alerg, ca sa imi arate partea lor de iubire, nu sunt oamenii de care am nevoie, pentru ca ei nu sunt capabili sa fie asa cum sunt eu, nu sunt capabili sa ma inteleaga si cel mai important, nu sunt capabili sa ma ajute. Habarnistii, pareristii, materialistii, pupincuristii, iluzionistii nu sunt omuletii pe care ni-i dorim alaturi de noi, poate aspiram la ei, dar nu ne dam seama ca nu ni-i dorim.
Nu de putine ori am alergat dupa fete, despre care credeam ca sunt indragostit (sau poate eram, dar mi-a trecut repede, cunoscandu-le), am pierdut timp pretios dorindu-mi ceva ce...nu imi doream cu adevarat! Acele fete nu sunt bune nici macar de prietene, dar ce sa mai mai vorbim de iubite?! Sufletul doare, cand simti ceva, respins fiind, dar...vindecarea nu este departe, daca ai curajul sa vezi adevarul in fata. De cate ori nu ti s-a intamplat sa insisti la cineva, sa iasa cu tine, la un film, la un suc sau...o simpla plimbare, iar de cele mai multe ori (poate de fiecare data), ai fost refuzat? Doar ca tu..ai continuat sa insisti! Nu stiu tu, dar eu stiu ca asa am facut... Well, ce-am invatat din asta? Lumea este imensa, dar oamenii sunt putini...
Acum nu-mi ramane decat sa...stau cu capul sus, sa privesc inainte si sa zambesc, no matter what! De ce fac asta? Pentru ca pot, pentru ca sunt in stare sa fiu eu insumi, pentru ca sunt in stare sa imi demonstrez ca, pentru mine omul are valoare, iar valoarea omului este fiinta din mine. In continuare ma voi indragosti, voi suferi, voi iubi, voi incerca, ma voi lupta si voi reusi! De ce? Pentru ca POT! :)
miercuri, 30 martie 2011
O mie de ganduri...
O mie de ganduri - P.I.O. Veche si superba aceasta melodie... O melodie de dragoste, un aer tacut de dor, un suspinat presarat de o magie stearsa...
Aceste o mie de ganduri nu ma lasa cu ale mele, nu imi dau pace, nu ma lasa sa respir, pur si simplu! Tot timpul incerc sa ma auto-indemn sa caut pozitivismul din mine, dar tot ceea ce fac este sa dau de...partea putrefiata din adancul meu. I miss love, I miss my heart, I miss your heart, next to mine! :( ...dar nu vreau sa incep iar sa ma plang. Asta e... Ma las batut! Nu imi este dat sa fiu fericit. De ce sa mai caut ceva ce, imi dau seama, pe zi ce trece, nu exista? Sau nu exista ptr mine...
Tot timpul imi fac sperante, tot timpul imi creez iluzii, tot timpul incerc sa aduc la suprafata acea parte din mine care ma tine in picioare, dar de fiecare data, de fiecare data......, de fiecare data decad, iar trist si dezamagit! Poate ca nu sunt omul care credeam ca sunt... Poate doar eu ma vad asa cum nu sunt! Iar nu am chef de nimeni si de nimic... :( Oricum, nimeni nu este vinovat ptr ceea ce mi se intampla, nimeni nu este vinovat ptr starea mea, decat eu insumi! Trebuie sa-mi trag 2 palme si 3 suturi in fund si sa merg mai departe! Off...
Omul sufera. De ce sufera omul? Omul sufera pentru ca iubeste; asta e natura lui... Omul sufera, plange in sinea sa ori de cate ori are ocazia, dar niciodata nu o face de o asa maniera, astfel incat celalalt sa il inteleaga pe deplin. Cand vorbesc despre suferinta, in minte imi vin fel si fel de amintiri despre care nu vreau sa vorbesc, ptr ca m-ar durea si mai tare... Hmm.. Durerea! Cine o mai inventat-o si pe asta? De ce a trebuit sa faca asta? Zi de zi merg cu tramvaiul, in diferite locuri si de fiecare data, pentru a trece timpul cu un oarecare folos, ma uit la oamenii din tramvai (nu numai la fete:P), tineri, batrani, copii, albi, negri, aranjati bine, saracaciosi, etc. Ma uit la fetzele lor, iar de cele mai multe ori vad...tristete, apasare, vad o lipsa a vietii din acei oameni! Poate ma insel sau poate ca nu, dar...lumea este foarte trista, abatuta, lipsita de vlaga, lipsita de sperante. Omul este precum un cal de curse, folosit doar la nevoie, iar cand nu mai este folositor, este aruncat cat colo si uitat! :( Asa se intampla si cu asa-zisii prieteni... Cand au nevoie de ajutorul tau, sunt calare pe tine, dar cand ai tu nevoie de ei, toata lumea dispare ca prin ceata! Am trait asta si nu doar o data, din pacate... De cele mai multe ori regret ca ii numesc "prieteni" pe acei oameni, dar sincer imi este mila de ei si asta ptr ca ei nu stiu ce vor, nu stiu pe cine au alaturi, nu stiu sa pretuiasca ceea ce li se ofera, iar aici nu ma refer la mine, ca poate nu sunt un bun prieten si nu merit prietenia lor, ci in general asa se intampla.
Oamenii sunt din ce in ce mai rautaciosi, mai distanti, mai afuristi. Cand ii vad pe unii cum se comporta, cum vorbesc sau cum se uita la tine, imi vine sa ii las si sa o iau la sanatoasa! Sunt din ce in ce mai dezamagit si trist si singur si uitat in lumea mea... Poate ca ar trebui sa ma schimb, poate ca ar trebui sa imi croiesc o noua viata, sa imi caut o noua fatza, sa imi trasez noi idealuri, ca poate asa ... va fi mai bine... :| Am nevoie de prieteni, dar nu din aceia care sa imi scoata ochii toata ziua si sa imi spuna fel si fel de lucruri egoiste... Am nevoie de acei oameni, pe care sa ii pot numi prieteni, oameni care au curajul, daruirea si dorinta de ma ajuta, de a-mi fi alaturi, atat la bine, dar mai ales la nevoie, iar acum...chiar am nevoie de ei! :(
Viata sentimentala imi este tot timpul pe dos; nimic nu imi merge asa cum mi-as dori, iar de cate ori se intampla sa imi placa de cineva, tot timpul...sfarsesc dezamagit. Fir-ar! E nasol sa cad tot timpul in capcana asta, a indragostelii si, la fel, tot timpul, dar tot timpul...finalul sa fie acelasi! De parca nu ar fi deajuns faptul ca sunt dezamagit, ca lucrurile nu s-au intamplat asa cum as fi vrut, ca nu au mers, mai apar si acei oameni care incearca sa ma "incurajeze" cu clasicele cuvinte: "lasa, ca va aparea si ea!"; "Va veni si timpul tau.."; "Ea este acolo, undeva..." Urasc asta la culme!!!!! Urasc cand aud astfel de "incurajari"! Mai mult, imi vine sa ii iau la bataie pe cei care imi spun asa ceva, ptr ca imi provoaca o sila imensa! Simt ca incearca sa rada de mine. Stiu ca nu asta este intentia lor si stiu ca vor sa ma ajute sa trec peste, dar tot ce simt este...sila, asa ca mai bine, renuntati, dragilor, la comentarii inutile! Va rog eu... Lasati-ma in suferinta mea sau schimbati subiectul, ce naiba! Observ ca unii incearca sa ajute, dar arunca niste cuvinte de....maama, mamaaa! Si....emoticoanele, oooofff, emoticoanele, pur si simplu ma dispera! Chiar si fata in fata, vine o persoana sau alta cu emoticoane! :)) Ori suntem trendy ori nu mai suntem?:))
Off... Life sucks, love hurts... I'm tired!
Aceste o mie de ganduri nu ma lasa cu ale mele, nu imi dau pace, nu ma lasa sa respir, pur si simplu! Tot timpul incerc sa ma auto-indemn sa caut pozitivismul din mine, dar tot ceea ce fac este sa dau de...partea putrefiata din adancul meu. I miss love, I miss my heart, I miss your heart, next to mine! :( ...dar nu vreau sa incep iar sa ma plang. Asta e... Ma las batut! Nu imi este dat sa fiu fericit. De ce sa mai caut ceva ce, imi dau seama, pe zi ce trece, nu exista? Sau nu exista ptr mine...
Tot timpul imi fac sperante, tot timpul imi creez iluzii, tot timpul incerc sa aduc la suprafata acea parte din mine care ma tine in picioare, dar de fiecare data, de fiecare data......, de fiecare data decad, iar trist si dezamagit! Poate ca nu sunt omul care credeam ca sunt... Poate doar eu ma vad asa cum nu sunt! Iar nu am chef de nimeni si de nimic... :( Oricum, nimeni nu este vinovat ptr ceea ce mi se intampla, nimeni nu este vinovat ptr starea mea, decat eu insumi! Trebuie sa-mi trag 2 palme si 3 suturi in fund si sa merg mai departe! Off...
Omul sufera. De ce sufera omul? Omul sufera pentru ca iubeste; asta e natura lui... Omul sufera, plange in sinea sa ori de cate ori are ocazia, dar niciodata nu o face de o asa maniera, astfel incat celalalt sa il inteleaga pe deplin. Cand vorbesc despre suferinta, in minte imi vin fel si fel de amintiri despre care nu vreau sa vorbesc, ptr ca m-ar durea si mai tare... Hmm.. Durerea! Cine o mai inventat-o si pe asta? De ce a trebuit sa faca asta? Zi de zi merg cu tramvaiul, in diferite locuri si de fiecare data, pentru a trece timpul cu un oarecare folos, ma uit la oamenii din tramvai (nu numai la fete:P), tineri, batrani, copii, albi, negri, aranjati bine, saracaciosi, etc. Ma uit la fetzele lor, iar de cele mai multe ori vad...tristete, apasare, vad o lipsa a vietii din acei oameni! Poate ma insel sau poate ca nu, dar...lumea este foarte trista, abatuta, lipsita de vlaga, lipsita de sperante. Omul este precum un cal de curse, folosit doar la nevoie, iar cand nu mai este folositor, este aruncat cat colo si uitat! :( Asa se intampla si cu asa-zisii prieteni... Cand au nevoie de ajutorul tau, sunt calare pe tine, dar cand ai tu nevoie de ei, toata lumea dispare ca prin ceata! Am trait asta si nu doar o data, din pacate... De cele mai multe ori regret ca ii numesc "prieteni" pe acei oameni, dar sincer imi este mila de ei si asta ptr ca ei nu stiu ce vor, nu stiu pe cine au alaturi, nu stiu sa pretuiasca ceea ce li se ofera, iar aici nu ma refer la mine, ca poate nu sunt un bun prieten si nu merit prietenia lor, ci in general asa se intampla.
Oamenii sunt din ce in ce mai rautaciosi, mai distanti, mai afuristi. Cand ii vad pe unii cum se comporta, cum vorbesc sau cum se uita la tine, imi vine sa ii las si sa o iau la sanatoasa! Sunt din ce in ce mai dezamagit si trist si singur si uitat in lumea mea... Poate ca ar trebui sa ma schimb, poate ca ar trebui sa imi croiesc o noua viata, sa imi caut o noua fatza, sa imi trasez noi idealuri, ca poate asa ... va fi mai bine... :| Am nevoie de prieteni, dar nu din aceia care sa imi scoata ochii toata ziua si sa imi spuna fel si fel de lucruri egoiste... Am nevoie de acei oameni, pe care sa ii pot numi prieteni, oameni care au curajul, daruirea si dorinta de ma ajuta, de a-mi fi alaturi, atat la bine, dar mai ales la nevoie, iar acum...chiar am nevoie de ei! :(
Viata sentimentala imi este tot timpul pe dos; nimic nu imi merge asa cum mi-as dori, iar de cate ori se intampla sa imi placa de cineva, tot timpul...sfarsesc dezamagit. Fir-ar! E nasol sa cad tot timpul in capcana asta, a indragostelii si, la fel, tot timpul, dar tot timpul...finalul sa fie acelasi! De parca nu ar fi deajuns faptul ca sunt dezamagit, ca lucrurile nu s-au intamplat asa cum as fi vrut, ca nu au mers, mai apar si acei oameni care incearca sa ma "incurajeze" cu clasicele cuvinte: "lasa, ca va aparea si ea!"; "Va veni si timpul tau.."; "Ea este acolo, undeva..." Urasc asta la culme!!!!! Urasc cand aud astfel de "incurajari"! Mai mult, imi vine sa ii iau la bataie pe cei care imi spun asa ceva, ptr ca imi provoaca o sila imensa! Simt ca incearca sa rada de mine. Stiu ca nu asta este intentia lor si stiu ca vor sa ma ajute sa trec peste, dar tot ce simt este...sila, asa ca mai bine, renuntati, dragilor, la comentarii inutile! Va rog eu... Lasati-ma in suferinta mea sau schimbati subiectul, ce naiba! Observ ca unii incearca sa ajute, dar arunca niste cuvinte de....maama, mamaaa! Si....emoticoanele, oooofff, emoticoanele, pur si simplu ma dispera! Chiar si fata in fata, vine o persoana sau alta cu emoticoane! :)) Ori suntem trendy ori nu mai suntem?:))
Off... Life sucks, love hurts... I'm tired!
marți, 29 martie 2011
Nu stiu...
Cutreer cuvinte ascunse prin vise,
Alerg in neant spre nicaieri,
Privirea imi curge spre chipul de ieri
Si alerg spre acele brate intinse
Ce murmura-alene, scaldate-n dureri.
Amintirea ma-nvata ca nu mai exista,
Luminile palide adorm intamplator
Iar fiinta din mine se scalda de dor
Un dor nefiresc, cu o lacrima trista.
E-o noua zi, un nou inceput,
E o noua raza, e un nou soare,
Cu aceeasi caldura scaldata in mare
E o noua fiinta faurita de lut!
Glasul meu striga, privirea asteapta
Sa fie furata, sa fie sfintita,
Sa fie-o minune de comun consfintita
De-un zbor, impreuna, pe calea cea dreapta...
Privirile noastre se-astern impreuna
Pe-un magic covor de cuvinte alese
Cuvinte pierdute si neintelese
De tot ce e nou; de o simtire comuna!
Alerg in neant spre nicaieri,
Privirea imi curge spre chipul de ieri
Si alerg spre acele brate intinse
Ce murmura-alene, scaldate-n dureri.
Amintirea ma-nvata ca nu mai exista,
Luminile palide adorm intamplator
Iar fiinta din mine se scalda de dor
Un dor nefiresc, cu o lacrima trista.
E-o noua zi, un nou inceput,
E o noua raza, e un nou soare,
Cu aceeasi caldura scaldata in mare
E o noua fiinta faurita de lut!
Glasul meu striga, privirea asteapta
Sa fie furata, sa fie sfintita,
Sa fie-o minune de comun consfintita
De-un zbor, impreuna, pe calea cea dreapta...
Privirile noastre se-astern impreuna
Pe-un magic covor de cuvinte alese
Cuvinte pierdute si neintelese
De tot ce e nou; de o simtire comuna!
luni, 28 martie 2011
Cine sunt eu?
Fac ce fac si poposesc aici, in preajma singurului "amic" ce ma primeste, ma asculta si ma lasa sa ma descarc; pacat ca nu ma intelege si nu imi poate oferi ceea ce am nevoie... Nu cred ca sunt un blog-addict, ptr ca nu scriu chiar asa de des, dar ma intreb daca acest blog ma face sa...ma transform intr-un anti-social. Nimic nu este imposibil...
Nevoia mea de a blog-ui se datoreaza unei cauze putin elucidate de catre mine. Stiu! Imi place sa scriu, imi place sa ma transform intr-un model pentru mine insumi, imi place sa imi pui ideile, gandurile, sentimentele pe aceste pagini, dar ce nu imi place este ca...blogul nu este o fiinta reala, o fiinta care sa imi raspunda nevoilor, o fiinta care sa ma imbratiseze sau sa ma pocneasca, atunci cand este cazul. Poate daca nu ar fi fost pasiunea pentru scris, probabil nici nu ar fi existat acest "univers" in care imi trasez ideile, una dupa alta... Observ in randurile aruncate mai sus, cam multe propozitii cu tenta negativista, de parca as incerca sa ma auto-conving de inexistenta unor trairi reziduale, care dau nastere unui puls slab si nevolnic.
Cine sunt eu defapt? Cred ca de multe ori mi-am pus intrebarea, dar de putine ori am avut curajul sa privesc adevaratul raspuns, in ochi, sa il iau de coarne si sa il arunc cat-colo, astfel incat sa nu mai dau de el niciodata! Cine sunt?! Sunt un suflet inchistat, in cautarea linistii, sunt un spatiu inchis, care necesita improspatarea zilnica, sunt un refugiu subred al propriului eu... In mod normal as da drept raspunsuri, ideilor de mai sus, o acuta nevoie de cineva care sa imi arate ce este linistea, care sa imi deschida fereastra sufletului, pentru a intra inlauntrul meu aerul proaspat, atat de necesar daruirii unui confort impermeabil si care sa...pironeasca stalpii atat de trebuinciosi sustinerii idealului creativ.
Eu sunt...doua persoane: o persoana cu o fire puternica si o persoana cu o fire slaba! Sunt puternic atunci cand vad in ceilalti puterea de a vedea, a simti si a trai pozitivismul, puterea de a da viata unui trib prosocial si puterea de a dainui in libertare, fara bariere de simtiri impiedicate ale geniilor centrifuge. Imi place sa fiu puternic si sunt puternic atunci cand sunt stapan pe mine, cand vad in jurul meu oameni care ma apreciaza si care imi daruiesc acea capacitate creatoare de autosinteza cu privire la insolubilitatea a ceea ce suntem. Sunt puternic atunci cand sunt documentat, cu privire la orice lucru mai mare sau mai mic, pe care il intrepatrud, sunt puternic atunci cand vad in ochii celui de langa mine puterea si increderea pe care o are si pe care mi-o acorda, fara a clipi. Slabiciunea mea, de cele mai multe ori, survine ca urmare a...incapacitatii mele de a nastere credibilitatii in eul propriu.. Ego-ul meu este aproape invizibil sau ascuns la fundul butoiului, asa ca oricat as incerca sa dau de el, nu il voi gasi, pentru ca nu ma voi stradui indeajuns! Uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt, iar asta ma duce la pieire. De multe ori, am pierdut multe lucruri, tocmai din cauza curajului care...nu as putea spune ca imi lipseste, dar poate ca caracteristicile zodiei mele, imi pun in balanta calitatea de om, asa ca de multe ori ezit, iar daca ezit, pierd! Cand fac referire la aceasta calitate de a fi om, nu fac "apel" la caracterul meu, pentru ca stiu ca am un caracter frumos, onorabil (nu vreau sa par lipsit de modestie, dar de ce sa nu recunosc?!), ci acea calitate de a fi om este data de...totalitatea deciziilor, a faptelor si actiunilor care ma propulseaza spre inaltele culmi!
Imi doresc sa fiu cinstit, imi doresc sa ajut, imi doresc sa progresez, imi doresc sa fiu un model pentru cei din urma, dar cel mai mult imi doresc sa resusesc sa pun in balanta tot ceea ce fac, astfel incat echilibrul sa isi pastreze locusorul lui. Uneori tin in mine doze de nebunie si apoi le scot atunci cand...mi-e lumea mai draga, alteori sunt atat de precaut si temator, iar acestea ies la suprafata, iarasi nu e bine... Am numai de pierdut!
De ce anume si de ce mi-e teama? Mi-e teama de esec. Dar cui nu-i este? Mi-e teama sa nu ajung la fundul sacului si sa constat ca acesta lipseste, mi-e teama sa nu spun lucruri "trasnite" care sa ii indeparteze pe cei dragi mie; mi-e teama de singuratate! Temeri avem cu totii. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, dar ele exista in inimile noastre, ale fiecaruia dintre noi, dar...depinde cum le infruntam, ce facem si cat de mult ne dorim sa le depasim. Hmmm... Nu ma consider atat de slab incat sa nu am curajul sa imi infrunt temerile. Sunt inca tanar, in puteri, nevoia de cunoastere, de dezvoltare, de cucerire a imposbilului sunt din ce in ce mai mari, iar ceea ce ma motiveaza dorinta de a-mi demonstra ca pot!
La capitolul temeri as putea enumera si...teama de a-mi exprima sentimentele, fiintei pe care o indragesc enorm, tocmai din cauza primirii unui raspuns negativ, un raspuns nedorit, un raspuns care m-ar face sa ma intreb iar si iar si iar: de ce? Oare unde gresesc? Teama de a nu suferi, din noi, ma indeamna la retineri, dar cu 2-3 palme se rezolva! :P Hmmm... Sa fie dorinta mea, de iubi, atat de mare, incat sa imi acord inca o sansa? Tot timpul am aspirat la lucruri de valoare, dar atunci cand le descopar, atunci cand mai am putin si pun mana pe ele, mi se face pielea de gaina si nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de aproape, iar asta...le face sa se departeze de mine. Pas cu pas, ar trebui sa reinvat viata si sa imi reeduc fiinta. Lucrurile mari se obtin facand pasi mici, cu chibzuinta, cu incredere si cu o doza de nebunie!
Nu sunt un incapabil transparent al acestei lumi! Sunt doar un luptator fricos, care are nevoie de un partener de lupta, pentru a razbi si pentru a-si insusi dreptul si credinta victoriei.
"Drumul de o mie de mile incepe cu primul pas" - proverb chinezesc.
Primul pas l-am facut: m-am nascut! Urmeaza urmatorul, apoi urmatorul, apoi urmatorul, pana ajung, in cele din urma, la destinatie... Destinatia mea este multumirea sufleteasca! Eu sunt un omulet construit din sentimente, un omulet cu o nevoie si o daruire de afectivitate infinte. Pana acum, afectiviatea a ramas undeva acolo jos; nici nu a fost primita, nici impartasita. Pacat! Nu ca nu as merita sau nu as fi in stare de a darui sau primi, doar ca nu am primit semnalele pozitive care sa ma incerce cu energia si dorinta de a ma transforma in ceea ce sunt defapt! Inceputurile mele au fost scrise, traierile parcurse, sunt si ele mentionate undeva, in amintirile mele, dar ceea ce conteaza cu adevarat si anume prezentul, este...afundat in ceata si presarat cu un intuneric avid de presararea unei goliciuni amarate.
Eu sunt ceea ce sunt, dar ceea ce sunt nu ma defineste! Tot timpul pot fi mai bun si sunt! Tot timpul pot aspira la mai mult si...chiar pot! Tot timpul ma pot redefini, printr-o singura definitie simplista: eu sunt ceea ce imi doresc sa fiu!!! Nimeni altcineva, decat mine, nu ma poate face sa fiu omul care imi doresc sa fiu...
Nevoia mea de a blog-ui se datoreaza unei cauze putin elucidate de catre mine. Stiu! Imi place sa scriu, imi place sa ma transform intr-un model pentru mine insumi, imi place sa imi pui ideile, gandurile, sentimentele pe aceste pagini, dar ce nu imi place este ca...blogul nu este o fiinta reala, o fiinta care sa imi raspunda nevoilor, o fiinta care sa ma imbratiseze sau sa ma pocneasca, atunci cand este cazul. Poate daca nu ar fi fost pasiunea pentru scris, probabil nici nu ar fi existat acest "univers" in care imi trasez ideile, una dupa alta... Observ in randurile aruncate mai sus, cam multe propozitii cu tenta negativista, de parca as incerca sa ma auto-conving de inexistenta unor trairi reziduale, care dau nastere unui puls slab si nevolnic.
Cine sunt eu defapt? Cred ca de multe ori mi-am pus intrebarea, dar de putine ori am avut curajul sa privesc adevaratul raspuns, in ochi, sa il iau de coarne si sa il arunc cat-colo, astfel incat sa nu mai dau de el niciodata! Cine sunt?! Sunt un suflet inchistat, in cautarea linistii, sunt un spatiu inchis, care necesita improspatarea zilnica, sunt un refugiu subred al propriului eu... In mod normal as da drept raspunsuri, ideilor de mai sus, o acuta nevoie de cineva care sa imi arate ce este linistea, care sa imi deschida fereastra sufletului, pentru a intra inlauntrul meu aerul proaspat, atat de necesar daruirii unui confort impermeabil si care sa...pironeasca stalpii atat de trebuinciosi sustinerii idealului creativ.
Eu sunt...doua persoane: o persoana cu o fire puternica si o persoana cu o fire slaba! Sunt puternic atunci cand vad in ceilalti puterea de a vedea, a simti si a trai pozitivismul, puterea de a da viata unui trib prosocial si puterea de a dainui in libertare, fara bariere de simtiri impiedicate ale geniilor centrifuge. Imi place sa fiu puternic si sunt puternic atunci cand sunt stapan pe mine, cand vad in jurul meu oameni care ma apreciaza si care imi daruiesc acea capacitate creatoare de autosinteza cu privire la insolubilitatea a ceea ce suntem. Sunt puternic atunci cand sunt documentat, cu privire la orice lucru mai mare sau mai mic, pe care il intrepatrud, sunt puternic atunci cand vad in ochii celui de langa mine puterea si increderea pe care o are si pe care mi-o acorda, fara a clipi. Slabiciunea mea, de cele mai multe ori, survine ca urmare a...incapacitatii mele de a nastere credibilitatii in eul propriu.. Ego-ul meu este aproape invizibil sau ascuns la fundul butoiului, asa ca oricat as incerca sa dau de el, nu il voi gasi, pentru ca nu ma voi stradui indeajuns! Uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt, iar asta ma duce la pieire. De multe ori, am pierdut multe lucruri, tocmai din cauza curajului care...nu as putea spune ca imi lipseste, dar poate ca caracteristicile zodiei mele, imi pun in balanta calitatea de om, asa ca de multe ori ezit, iar daca ezit, pierd! Cand fac referire la aceasta calitate de a fi om, nu fac "apel" la caracterul meu, pentru ca stiu ca am un caracter frumos, onorabil (nu vreau sa par lipsit de modestie, dar de ce sa nu recunosc?!), ci acea calitate de a fi om este data de...totalitatea deciziilor, a faptelor si actiunilor care ma propulseaza spre inaltele culmi!
Imi doresc sa fiu cinstit, imi doresc sa ajut, imi doresc sa progresez, imi doresc sa fiu un model pentru cei din urma, dar cel mai mult imi doresc sa resusesc sa pun in balanta tot ceea ce fac, astfel incat echilibrul sa isi pastreze locusorul lui. Uneori tin in mine doze de nebunie si apoi le scot atunci cand...mi-e lumea mai draga, alteori sunt atat de precaut si temator, iar acestea ies la suprafata, iarasi nu e bine... Am numai de pierdut!
De ce anume si de ce mi-e teama? Mi-e teama de esec. Dar cui nu-i este? Mi-e teama sa nu ajung la fundul sacului si sa constat ca acesta lipseste, mi-e teama sa nu spun lucruri "trasnite" care sa ii indeparteze pe cei dragi mie; mi-e teama de singuratate! Temeri avem cu totii. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, dar ele exista in inimile noastre, ale fiecaruia dintre noi, dar...depinde cum le infruntam, ce facem si cat de mult ne dorim sa le depasim. Hmmm... Nu ma consider atat de slab incat sa nu am curajul sa imi infrunt temerile. Sunt inca tanar, in puteri, nevoia de cunoastere, de dezvoltare, de cucerire a imposbilului sunt din ce in ce mai mari, iar ceea ce ma motiveaza dorinta de a-mi demonstra ca pot!
La capitolul temeri as putea enumera si...teama de a-mi exprima sentimentele, fiintei pe care o indragesc enorm, tocmai din cauza primirii unui raspuns negativ, un raspuns nedorit, un raspuns care m-ar face sa ma intreb iar si iar si iar: de ce? Oare unde gresesc? Teama de a nu suferi, din noi, ma indeamna la retineri, dar cu 2-3 palme se rezolva! :P Hmmm... Sa fie dorinta mea, de iubi, atat de mare, incat sa imi acord inca o sansa? Tot timpul am aspirat la lucruri de valoare, dar atunci cand le descopar, atunci cand mai am putin si pun mana pe ele, mi se face pielea de gaina si nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de aproape, iar asta...le face sa se departeze de mine. Pas cu pas, ar trebui sa reinvat viata si sa imi reeduc fiinta. Lucrurile mari se obtin facand pasi mici, cu chibzuinta, cu incredere si cu o doza de nebunie!
Nu sunt un incapabil transparent al acestei lumi! Sunt doar un luptator fricos, care are nevoie de un partener de lupta, pentru a razbi si pentru a-si insusi dreptul si credinta victoriei.
"Drumul de o mie de mile incepe cu primul pas" - proverb chinezesc.
Primul pas l-am facut: m-am nascut! Urmeaza urmatorul, apoi urmatorul, apoi urmatorul, pana ajung, in cele din urma, la destinatie... Destinatia mea este multumirea sufleteasca! Eu sunt un omulet construit din sentimente, un omulet cu o nevoie si o daruire de afectivitate infinte. Pana acum, afectiviatea a ramas undeva acolo jos; nici nu a fost primita, nici impartasita. Pacat! Nu ca nu as merita sau nu as fi in stare de a darui sau primi, doar ca nu am primit semnalele pozitive care sa ma incerce cu energia si dorinta de a ma transforma in ceea ce sunt defapt! Inceputurile mele au fost scrise, traierile parcurse, sunt si ele mentionate undeva, in amintirile mele, dar ceea ce conteaza cu adevarat si anume prezentul, este...afundat in ceata si presarat cu un intuneric avid de presararea unei goliciuni amarate.
Eu sunt ceea ce sunt, dar ceea ce sunt nu ma defineste! Tot timpul pot fi mai bun si sunt! Tot timpul pot aspira la mai mult si...chiar pot! Tot timpul ma pot redefini, printr-o singura definitie simplista: eu sunt ceea ce imi doresc sa fiu!!! Nimeni altcineva, decat mine, nu ma poate face sa fiu omul care imi doresc sa fiu...
sâmbătă, 26 martie 2011
Show me the meaning of being lonely!
Cred ca e timpul pentru alte ganduri ascunse in nadragi, care sa poposeasca aici, pe "foaia" care nu m-a uitat pana acum. Sub ecoul muzicii rock (Disturbed - Inside the fire), imi incep drumul delirant, catre necunoscutul care ma fascineaza atat de mult...
Recent, zilele mele, sentimentele mele trecura intr-o stare demult uitata, o stare pe care o asteptam cu sufletul la gura. Trairile mele au luat o turnura involburata si oarecum drastica, spre...chipul nefiresc al fiintei mele, ponegrit de arsita durerii, impreuna cu un amalgam de soiuri nesimtite... Si totusi, acea stare a mea are o stransa legatura cu ceea ce imi doream atat de mult si anume...indragosteala, afectiunea, dorinta de daruire totala a propriei fiinte, unei alte fiinte! Hmm, poate ca nu a fost o idee rea, doar ca...Nevoia mea de afectivitate ma copleseste indezirabil si ma face fiu o umbra a propriei mele neputinte! Cercul acesta vicios, da nastere unui nou sfarsit, in fiecare zi, dorinta care ma invaluie este din ce in ce mai mare, din ce in ce mai...cersetoare, din ce in ce mai...distructiva, de parca as fi intr-un razboi permanent cu mine insumi.
Ziceam de sentimente, de...o noua EA aparuta oarecum intamplator in viata mea. Multe detalii nu vreau sa dau, decat ca...am vazut-o, mi-a placut, am vrut sa vorbesc cu ea, m-am intalnit cu ea, am petrecut o prima a doua "intalnire" impreuna, am vorbit, am ras, ne-am batut (nu tare :D), dar a fost ok, m-am simtit bine, inspre foarte bine. Acum nu stiu, ma place, nu ma place, sunt urat, sunt rau, sunt...I don't know, ptr ca nu vrea sa imi dea nimic de inteles si aici e buba! Ori sunt eu prea nerabdator si vreau sa imi spuna, cu inima deschisa ce simte ori este ea mai putin nerabdatoare si este in faza in care se hotaraste daca sau nu sa ma placa?:D Nah, oricum...sunt in faza in care asteptarea ma omoara!!! Probabil mi-o doresc prea mult, ptr ca e atat de frumoasa, atat de scumpa, atat de dulce, iar asta nu-mi da pace... (Iarasi probabil, se va uita pe blog, va vedea ce am scris despre ea si ma va bate, cand va pune mana pe mine:)) ) Nu stiu ce mi-a facut, dar a reusit sa ma faca sa ma gandesc numai la ea, sa o doresc tot timpul langa mine, sa o strang tare, tare, tareee de tot in brate si sa nu ii mai dau druml! Da, asta vreau sa fac! :P Bine..si sa o sarut pana mi=o trece dorul! :D Trecand putin peste toate astea si...incercand sa iesim din visare, mi-e...oarecum frica sa nu mi se aprinda inima ptr ea, ca mai apoi sa...sufar iar! :( Experientele trecute ma fac sa fiu asa, ma fac sa...incerc sa caut acea parte precauta din mine si sa ma straduiesc din toate puterile sa nu ma indragostesc de ea, desi...e cam tarziu. S-a cam intamplat! :">
Aproape ca uitasem cum este sentimentul... Uitasem cum este sa strang o fata in brate, sa o iau de mana, sa ma plimb cu ea, sa ma uit in ochii ei si sa imi tremure inima; uitasem ce inseamna sa ai emotii, cand vezi persoana pe care o indragesti nespus... In momentele in care scriu aceste randuri, gandul imi fuge catre "If only", un film superb, o poveste de dragoste nemaipomenita, in care totul se invarte in jurul iubirii, a sentimentelor de durere si a fricii de a nu pierde pe cineva drag.
Vorbeam cu cineva, chiar zilele acestea, si ii spuneam ca de acum inainte tot ce mi-am propus este sa nu ma indragostesc! :( Cum naiba sa faci asta? Chiar daca vrei, nu vei putea! Sentimentele sunt mai puternice decat...gandirea. E ca si cum mi s-ar cere sa renunt la o mana sau la un picior... Stiu ca nu am vorbit serios, ptr ca pentru mine, iubirea este primordiala si are un loc deosebit in viata mea! Nu as rezista fara ea, chiar daca timpul a cam trecut, iubire nu am simtit, ba mai mult, tot timpul am avut o parte de cer innorat deasupra mea, chiar si in zielele cele mai calduroasa de soare. Nu sunt omul care sa insele iubirea sau mai rau, sa renunt la ea! :(
Revenind la fata mea draga :X (prefer sa nu ii dau numele, momentan), am ajuns sa o ador inca de la prima privire! A fost ceva in genul love at first sight... E prima data cand mi se intampla asta! :D Of, nu vreau sa mai vorbesc despre sentimentele mele ptr ea, pana nu va fi ceva concret... Tot ce stiu este ca...nu vreau sa o pierd, nu vreau sa pierd ocazia (trenul) de a o avea langa mine! :( Imi place prea mult! :-s
Imi placi prea mult!!!
:X:X:X
Recent, zilele mele, sentimentele mele trecura intr-o stare demult uitata, o stare pe care o asteptam cu sufletul la gura. Trairile mele au luat o turnura involburata si oarecum drastica, spre...chipul nefiresc al fiintei mele, ponegrit de arsita durerii, impreuna cu un amalgam de soiuri nesimtite... Si totusi, acea stare a mea are o stransa legatura cu ceea ce imi doream atat de mult si anume...indragosteala, afectiunea, dorinta de daruire totala a propriei fiinte, unei alte fiinte! Hmm, poate ca nu a fost o idee rea, doar ca...Nevoia mea de afectivitate ma copleseste indezirabil si ma face fiu o umbra a propriei mele neputinte! Cercul acesta vicios, da nastere unui nou sfarsit, in fiecare zi, dorinta care ma invaluie este din ce in ce mai mare, din ce in ce mai...cersetoare, din ce in ce mai...distructiva, de parca as fi intr-un razboi permanent cu mine insumi.
Ziceam de sentimente, de...o noua EA aparuta oarecum intamplator in viata mea. Multe detalii nu vreau sa dau, decat ca...am vazut-o, mi-a placut, am vrut sa vorbesc cu ea, m-am intalnit cu ea, am petrecut o prima a doua "intalnire" impreuna, am vorbit, am ras, ne-am batut (nu tare :D), dar a fost ok, m-am simtit bine, inspre foarte bine. Acum nu stiu, ma place, nu ma place, sunt urat, sunt rau, sunt...I don't know, ptr ca nu vrea sa imi dea nimic de inteles si aici e buba! Ori sunt eu prea nerabdator si vreau sa imi spuna, cu inima deschisa ce simte ori este ea mai putin nerabdatoare si este in faza in care se hotaraste daca sau nu sa ma placa?:D Nah, oricum...sunt in faza in care asteptarea ma omoara!!! Probabil mi-o doresc prea mult, ptr ca e atat de frumoasa, atat de scumpa, atat de dulce, iar asta nu-mi da pace... (Iarasi probabil, se va uita pe blog, va vedea ce am scris despre ea si ma va bate, cand va pune mana pe mine:)) ) Nu stiu ce mi-a facut, dar a reusit sa ma faca sa ma gandesc numai la ea, sa o doresc tot timpul langa mine, sa o strang tare, tare, tareee de tot in brate si sa nu ii mai dau druml! Da, asta vreau sa fac! :P Bine..si sa o sarut pana mi=o trece dorul! :D Trecand putin peste toate astea si...incercand sa iesim din visare, mi-e...oarecum frica sa nu mi se aprinda inima ptr ea, ca mai apoi sa...sufar iar! :( Experientele trecute ma fac sa fiu asa, ma fac sa...incerc sa caut acea parte precauta din mine si sa ma straduiesc din toate puterile sa nu ma indragostesc de ea, desi...e cam tarziu. S-a cam intamplat! :">
Aproape ca uitasem cum este sentimentul... Uitasem cum este sa strang o fata in brate, sa o iau de mana, sa ma plimb cu ea, sa ma uit in ochii ei si sa imi tremure inima; uitasem ce inseamna sa ai emotii, cand vezi persoana pe care o indragesti nespus... In momentele in care scriu aceste randuri, gandul imi fuge catre "If only", un film superb, o poveste de dragoste nemaipomenita, in care totul se invarte in jurul iubirii, a sentimentelor de durere si a fricii de a nu pierde pe cineva drag.
Vorbeam cu cineva, chiar zilele acestea, si ii spuneam ca de acum inainte tot ce mi-am propus este sa nu ma indragostesc! :( Cum naiba sa faci asta? Chiar daca vrei, nu vei putea! Sentimentele sunt mai puternice decat...gandirea. E ca si cum mi s-ar cere sa renunt la o mana sau la un picior... Stiu ca nu am vorbit serios, ptr ca pentru mine, iubirea este primordiala si are un loc deosebit in viata mea! Nu as rezista fara ea, chiar daca timpul a cam trecut, iubire nu am simtit, ba mai mult, tot timpul am avut o parte de cer innorat deasupra mea, chiar si in zielele cele mai calduroasa de soare. Nu sunt omul care sa insele iubirea sau mai rau, sa renunt la ea! :(
Revenind la fata mea draga :X (prefer sa nu ii dau numele, momentan), am ajuns sa o ador inca de la prima privire! A fost ceva in genul love at first sight... E prima data cand mi se intampla asta! :D Of, nu vreau sa mai vorbesc despre sentimentele mele ptr ea, pana nu va fi ceva concret... Tot ce stiu este ca...nu vreau sa o pierd, nu vreau sa pierd ocazia (trenul) de a o avea langa mine! :( Imi place prea mult! :-s
Imi placi prea mult!!!
:X:X:X
Abonați-vă la:
Postări (Atom)