One shot, one drink, one woman, one love...
Nu stiu ce-mi veni sa zic asta, sa ma gandesc la asta. Sau poate ca stiu, dar am sa o pastrez intr-un mod de gheata, precum o himera, undeva intr-un compartiment ascuns al inimii mele. De ce doar cate...una? E adevarat ca in viata noastra se petrec nenumarate, ba chiar imense intamplari, care mai de care mai nevinovate, dar doar cate una din fiecare ajunge sa se infiripeze adanc, in ale noastre simtiri, doar cate una isi croieste cu nesimtire, un drum, construindu-si un pod de nedaramat, catre eternitate. Cantecelul ala pentru copii, este o parodie la tendintele de reusita ascendenta, spre implinirea iluziilor. (Podul de piatra s-a daramat/A venit apa si l-a luat [...]:)) Funny thing! )
Evident, sunt bune mai multe decat unul. Este impotriva firii umane sa ne limitam doar la un singur lucru, dar...acel singur lucru face diferenta si ne ghideaza viata, oricat de mult am nega ceea ce vine dinlauntrul nostru! Omul care traieste in trecut, nu are viitor. Cel putin asa se zice, dar..oare asa o fi? Poate ca da, poate ca nu. Depinde ce inseamna "a trai in trecut". Da. Conteaza foarte mult acest aspect! Dar oare, cati dintre noi nu o facem? Stiu ca sunt omuleti carora amintirile nu le mai dau nimic. Sunt atat de axati pe un drum oarecum pierzator, pentru ca nu privesc niciodata inapoi... Oare de bine sa privesti inapoi? Macar asa, din cand in cand?! Sa te lafai, in amintiri, la o bere, cu vechii prieteni. sa va readuceti aminte de nazbatiile care v-au marcat viata (sau nu), sa va amuzati pe seama experientelor din trecut, chiar daca "pe vremuri" acestea au fost dureroase. Eu stiu ca asta fac si imi face placere sa ma reintorc, once in a while, in trecutul meu tumultos. :) E amuzant sa "vezi" cat de neghiob ai fost candva! :))
E iarasi dimineata. Aud pasarile ciripind si ma enerveaza acest lucru, pentru ca nu ma pot odihni asa cum trebuie! Incerc sa deschid ochii si sa pasesc pe taramul noii zile; o zi care se anunta plina de...leneveala, iar asta ptr ca este week-end! :D Ma cam doare capul... Of. Nu prea reusesc sa ma ridic din pat, pentru ca Mos Ene asta, ma trage cu atata forta, inapoi pe perna. (bine, nu il simt, dar stiu ca el este, pentru ca altcineva nu are cum sa fie) Soarele se uita zambind la mine si imi zice sa las lenea la o parte si sa ies, sa gust din aerul proaspat al diminetii rancede. Ma uit ciudat la el si zic in sinea mea "Tie iti convine, pentru ca nu faci nimic toata ziua, decat...stai cocotat acolo sus, pe cer. Fir-ai tu!"In sfarsit, merg sa imi imbratisez pasta de dinti, care si ea se uita ciudat la mine, iar chiuveta se pare ca ma uraste, pentru ca m-a lovit puternic la genunchi. Hmmm... Nu e o zi buna! :))In fine. In tot acest timp, imi zboara prin minte imaginea unei persoane extrem de draga, din trecut. (intre timp m-am impacat si cu chiuveta si cu pasta de dinti, dar sa vad ce voi face cu soarele, cand voi iesi din casa). Este...o fata, care alearga zambind, prin gandurile mele! Hmmm... Este etalonul meu de frumusete! :D Stiu ca de multe ori mi s-a zis ca sunt prea mofturos, in ceea ce priveste fetele, dar...ea este de vina! Doar ea! :( Blonda cu ochi albastri-verzui, zambetul inocent, precum al unui copil, cu un spirit viu si nestatornic. Zambetul acela ma face sa uit de toate. Ma face sa imbatisez amintirea ei si...sa zambesc, la randu-mi. E o imagine pe care as tine-o toata viata in portofel sau pe biroul de lucru, pentru ca atata iubire, degajata din fiinta ei, nu am simtit niciodata! E greu... E imposibil sa uit asa ceva! Problema este ca...nu vreau sa uit! :D
In sfarsit, ma hotarasc sa ies din casa, sa merg la alergat prin parc. Poate, poate oi mai slabi si eu si voi deveni ceva mai sexy! (nu ca nu sunt si acum, dar se poate si mai bine de atat! :)) ) Evident, glumesc. :) Am alaturi de mine o stare de bine, de care nu vreau sa scap. Simt ca nu mai sunt incorsetat de nimeni si nimic, chiar daca sunt in stresiune si mai am cateva examene de dat. Pur si simplu MA SIMT BINEEEEE!!! Dar nu am luat nimic. Jur! :D
Ma tot gandesc la acea blonda, care alearga in nestire, prin gandul meu. Acel chip angelic care m-a vrajit si pe care as vrea sa il am langa mine! :)
Mda. E o zi neinspirata pentru scris. Debitez numai prostii! Ma duc sa ma bat iar cu chiuveta si cu pasta de dinti, apoi ies afara sa ma iau la tranta cu soarele si cu pasarile care au indraznit de m-au trezit! :))
P.S. Miss ya, girl! :D
sâmbătă, 4 iunie 2011
luni, 30 mai 2011
Intuneric
Daca as vrea sa strig, sa ma sting si sa pier,
Sa-mi smulg durerea si s-o arunc spre cer
In baza de date a inimii reci si moarte,
Spre lumea de vise perfide, desarte?!
Daca as vrea sa plang, sa m-ascund si sa cad,
In trupul fierbinte, al durerii din iad,
Sa ma nasc pierind, in fiece zi,
Oare, ma-ntreb: ce as deveni?
Stiu c-al tau suflet, e-un sfetinc nebun,
M-a dus spre neant, prefacandu-ma-n scrum,
Soptindu-mi-n zambet, ca lumea mea piere
Si tot ce am sa fac, e sa plang de durere.
Imaginea ta de inger divin,
Surasul tau dulce, alb si senin,
Privirea-ti albastra, scaldata in mare,
E visul meu, lipsit de culoare...
De ce ma incred in lumile moarte,
In scopuri ciudate, de care n-am parte?
De ce mai pretind c-as fi un soldat
Pe frontul de lupta al unui vis de rahat?!
Viata ma face sa cad si sa plang,
Sa ma nasc in dureri, apoi sa ma sting,
Sa fiu o parte a lumii de ieri,
O lume subreda, de nicaieri
Sa-mi smulg durerea si s-o arunc spre cer
In baza de date a inimii reci si moarte,
Spre lumea de vise perfide, desarte?!
Daca as vrea sa plang, sa m-ascund si sa cad,
In trupul fierbinte, al durerii din iad,
Sa ma nasc pierind, in fiece zi,
Oare, ma-ntreb: ce as deveni?
Stiu c-al tau suflet, e-un sfetinc nebun,
M-a dus spre neant, prefacandu-ma-n scrum,
Soptindu-mi-n zambet, ca lumea mea piere
Si tot ce am sa fac, e sa plang de durere.
Imaginea ta de inger divin,
Surasul tau dulce, alb si senin,
Privirea-ti albastra, scaldata in mare,
E visul meu, lipsit de culoare...
De ce ma incred in lumile moarte,
In scopuri ciudate, de care n-am parte?
De ce mai pretind c-as fi un soldat
Pe frontul de lupta al unui vis de rahat?!
Viata ma face sa cad si sa plang,
Sa ma nasc in dureri, apoi sa ma sting,
Sa fiu o parte a lumii de ieri,
O lume subreda, de nicaieri
duminică, 29 mai 2011
Iluzii vs Dorinte
La steaua care-a rasarit, e-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit, luminii s-o ajunga.
Iluzia e-un corp ceresc, patruns de neputinta,
Un corp minuscul si perfid, ascuns fara credinta.
Dorintele se nasc alene si prind viata-n timp ce zboara,
Se-ndreapta catre nemurire, se-ascund in umbrele din vise
Devin iluzii alungite in lumile ce se strecoara,
Se nasc si pier ca-ntaia oara, prin legi nescrise.
Iubirea e un strop de ceara, pierdut cumva in intuneric,
Isi cauta de zor caldura, lumina, flacara si-al sau cuprins
Se zbate-n vanturile ametite, purtata pe un camp feeric
Si se strecoara-n subzistenta, catre nimicul ce-a pretins...
La steaua care-a rasarit si calea ei cea lunga,
Si-ar fi dorit si ea s-ajunga, sa-si simta visul implinit,
Sa simta pacea si fiinta, sa simta scopul, sa patrunda
In alte zari, sa se ascunda, in miile de pasi ce-a ruginit.
E-un fel de vers apocaliptic, privit de sus si eclipsat
De o natura efemera, de un parcurs denaturat.
A sa credinta-amagitoare, se-mparte straniu catre nori,
Sfarseste-n soare, se naste iarasi si decade, de mii de ori.
Iluzia, corpul ceresc, minuscul si perfid, strabate
O lume rece, ametita, ravnind la toate
Visand la viata fara margini, la chipurile fara chip,
Minuni angelice si dulci, fara sfarsit!
Imi scot din tolba-un colb asmatic, cu un suras de fiara rece,
Ma uit spre stersa-mi nefiinta, si-mi ingradesc figura-n zare.
Astept sa infloreasca-o floare, s-o pot privi, s-o simt in zece,
Sa infloresc si eu cu ea, sa fim pe-aceeasi unda-ametitoare!
Ca mii de ani i-au trebuit, luminii s-o ajunga.
Iluzia e-un corp ceresc, patruns de neputinta,
Un corp minuscul si perfid, ascuns fara credinta.
Dorintele se nasc alene si prind viata-n timp ce zboara,
Se-ndreapta catre nemurire, se-ascund in umbrele din vise
Devin iluzii alungite in lumile ce se strecoara,
Se nasc si pier ca-ntaia oara, prin legi nescrise.
Iubirea e un strop de ceara, pierdut cumva in intuneric,
Isi cauta de zor caldura, lumina, flacara si-al sau cuprins
Se zbate-n vanturile ametite, purtata pe un camp feeric
Si se strecoara-n subzistenta, catre nimicul ce-a pretins...
La steaua care-a rasarit si calea ei cea lunga,
Si-ar fi dorit si ea s-ajunga, sa-si simta visul implinit,
Sa simta pacea si fiinta, sa simta scopul, sa patrunda
In alte zari, sa se ascunda, in miile de pasi ce-a ruginit.
E-un fel de vers apocaliptic, privit de sus si eclipsat
De o natura efemera, de un parcurs denaturat.
A sa credinta-amagitoare, se-mparte straniu catre nori,
Sfarseste-n soare, se naste iarasi si decade, de mii de ori.
Iluzia, corpul ceresc, minuscul si perfid, strabate
O lume rece, ametita, ravnind la toate
Visand la viata fara margini, la chipurile fara chip,
Minuni angelice si dulci, fara sfarsit!
Imi scot din tolba-un colb asmatic, cu un suras de fiara rece,
Ma uit spre stersa-mi nefiinta, si-mi ingradesc figura-n zare.
Astept sa infloreasca-o floare, s-o pot privi, s-o simt in zece,
Sa infloresc si eu cu ea, sa fim pe-aceeasi unda-ametitoare!
duminică, 22 mai 2011
Amurgul unui mai
Trotuarul este atat de fierbinte, atat de nisipos si destrabalat, iar locul in care am cazut se prelinge intr-un neant subred de vise mucegaite, incat singura senzatie care ma insoteste este cea de singuratate presarata cu nori de dor.
Stau intins. Privesc, in gand, imaginea unui cer albastru, de un senin imaculat, insotit de zambetele infantile ale unei zile de primavara. Si totusi…, trotuarul este destul de tare, poate prea tare si prea dur pentru sensibilitatea de care am nevoie. Deschid ochii incet, privesc cerul acoperit partial de nori (nu stiu daca sunt nori creati de legile atmosferice sau nori creati de starea mea de spirit peiorativa), iar in imaginea “visului” meu reapare ea. Ea, fiinta care mi-a dat viata si m-a ucis, in acelasi timp… “Sunt o mie de ganduri, ce ma duc la tine mereu,/fara tine, e pustiu in sufletul meu[…]” Versurile acestei melodii imi presoara praf in ochi si ma sting incet, sufocat de neputinta acceptarii unui sfarsit abia inceput. Totul e trist. Inceputul acestei zile, soarele, cerul, inceputul de nesperanta insinuata intr-un colt al gandirii incoerente, sufletul insotit de o lovitura imensa si constanta. Totul!
Nu stiu ce s-a intamplat. Nu ma pot trezi, nu pot accepta realitatea; nu inteleg nimic! Oare ce s-a intamplat? Lacrimile nu mai pot fi tinute in frau si vor sa fie eliberate de povara intemnitarii, dar nu… Nu le pot lasa sa scape! Nu vreau sa evadeze si ele! Nu vreau sa ma imbratiseze cu acele arome sarate, nu vreau sa… Nu pot! Tot ce vreau acum este un zambet, o raza de speranta, un nou suflet care sa nu mai hoinareasca spre necunoscutul ratacitor al unei nebunii care pare ca vrea sa imi fie tovarasa de suferinta. Vreau doar sa…vad privirea ei, vreau sa ma pierd in oceanul ochilor ei, sa ma scald in ei…. Vreau sa ii pozez zambetul si sa il inramez in sufletul meu cel vechi si invechit de atata tristete, pentru ca stiu ca doar el ma poate readuce la viata. Vreau sa plang de fericire si sa o strang in brate atat de tare, incat rasuflarea ei, geamatul ei divina sa ma asigure ca fiinta ei inca exista! Vreau sa dansez in ploaie cu ea, sa o tin strans de mana, sa o mangai si sa o sarut peste tot si sa adulmec clipele divine care opresc timpul in loc… Vreau sa ii simt buzele fierbinti, pe buzele mele cersetoare de rasfat, pe pielea mea cea lenesa, pe ochii mei nesatuli. Vreau sa simt mireasma ei cea dulce si sa ma imbat intr-o beatitudine ambientala, infinita. Vreau sa…ma trezesc, pentru ca ea nu mai exista! Poate ca nu a existat niciodata, iar in tot acest timp am fost alaptat de o himera perversa si malefica, iar tot ceea ce am facut pana acum, a fost sa ma las prada acelei iluzii nesatule care a indraznit cu nesimtire sa se joace cu inima mea. Vreau sa plang, dar nu pot, pentru ca am impresia ca in mine a mai ramas o farama de barbatie, o urma de demnitate, dar chiar si asa, am auzit ca si baietii plang; o fi bine? O fi rau? Nu stiu.
Continui sa stau intins pe acel asfalt al trotuarului, iar lacrimile se imbulzesc sa ma imbratiseze, sa imi arate ca ele…imi sunt alaturi si ca vor ca eu sa gust dulcele-amar al existentei lor. Ma las cuprins de dorul nebun care ma indeamna sa fiu eu, chiar si atunci cand nu sunt; sa exist in continuare, desi inexistenta ar capata o alinare substantiala. Privesc in zarea moarta, strangulata de defectele creatoare ale solitudinii exasperate si incerc sa imi croiesc drum, printre amintiri, catre idealurile care aveau sa construiasca un nou Turn Babel, in inima mea (sfisiata si pe atunci). Existenta mea s-a sfarsit in momentul in care sfarsitul a devenit un nou inceput. Si totusi…exist! Exist si fara ea, dar…ma doare. Ma doare sufletul, ce pare sfasiat si sfaramat in mii de bucatele, ma doare ideea de “ea”, cea datatoare de viata, ma doare imaginea ei, care nu mai dispare, o imagine ce ma bantuie cu o nonsalanta covarsitoare; ma doare ca aud, vad si simt toata fiinta ei, desi am ramas singur pe drum.
Rasaritul acelei zile atat de promitatoare avea sa mestereasca o iluzie ancestrala, ce urma sa ma poarte pe taramuri nescrise de credinte ideatice, rasfirate in consensurile unei lumi cretiniene, lume ce inca ma poarta spre portaluri iluzorii, datatoare de noi inceputuri. Amurgul unui mai a devenit bezna totala.
miercuri, 18 mai 2011
Dar eu?! Eu cine sunt? Eu ce sunt?
Indraznesc, din nou, sa-mi port aripile frante, spre cele mai inalte culmi are irealului si sa incerc (la fel, din nou) sa ma pierd in visare, sperand ca poate, intr-o zi, visele mele se vor transpune in realitate si nu doar vor merge paralel cu realitatea. Traiesc intr-o constanta agonie, uneori sentimentala, alteori...de alte naturi, dar cert este ca nu am liniste deloc! Tintesc sa imi croiesc o identitate armonioasa, in ochii mei, in primul rand, apoi...in ochii cui o vrea sa priveasca, sa ma priveasca.
Am ajuns la concluzia ca in toata istoria mea am pierdut multe, foarte multe lucruri si asta pentru ca aveam vaga impresie ca as depinde de cineva, dar...surpriza nu depind de nimeni! Chiar de nimeni!!! Am incercat de foarte multe ori, sa iau lucruri valoroase si sa le atribui o alta valoarea, conceputa de gandirea mea inchistata, astfel incat atributiunile mele sa capete la randu-le o valoare oarecum indezirabila, onoranta pentru lumea iluziilor proprii. Pierd prea mult timp reinventand roata, cand defapt, aflu si eu (in cele din urma) ca roata a fost inventata acum...mii de ani. Oare de ce fac asta? Poate si pentru ca al meu crez neghiob doreste sa dea fiinta unui design malefic de divin, care sa imprastie (eronat sau nu) obisnuinta care ne conduce idealurile... Tot timpul am incercat sa aduc ceva nou, am incercat sa ma dezvolt altfel decat imi spuneau ceilalti, am incercat sa iau viata de coarne si sa o trantesc de pamant, in asa fel incat sa de divizeze si sa imi daruiasca o alta viata alternativa.
Am impresia ca, complacandu-ma in starea de sub-ratie informala si abisala, idealurile mele au de suferit. Defapt, asa si este... Am un ideal, mai mult sau mai putin conturat, dar caruia ii lipseste ceva. Ce anume ii lipseste? Hmmm... Ii lipseste eul, ii lipseste persoana/personalitatea mea, ii lipseste munca sustinuta, ii lipseste credinta dusa la extrem, ii lipseste...mojo-ul. Indubitabil, cenusa se imprastie in cele patru vanturi, constant, ireal de incet, dar se pierde indezirabil.
Citeam pe blogul cuiva ca...acelei persoane i-ar fi dor de ea. Uneori si mie imi este dor de mine, dar mai mult imi este dor de altceva. Imi este dor visul meu pe care l-am dat uitarii, imi este dor de insistenta si consistenta, imi este dor de chipul pe care l-am faurit dintr-un morman de nimicuri, dar chip pe care l-am uitat, undeva intr-un neant colosal. De multe ori primesc palme, iar tot ceea ce pot face, in acele momente, este sa cersesc ajutor ca sa ma ridic, cand defapt, ajutorul este...inlauntrul meu! Nimeni si nimic nu ma poate ajuta asa cum numai eu singur o pot face... Oare de ce este atat de greu de inteles? Este atat de clar ca pentru ceilalti exist atat cat traiesc, dar ptr mine exist o vesnicie, pentru ca eu sunt singurul din mine, care ma insosteste toata viata! Iubirea din mine este o consecinta a firii mele potrivnice, capoase si nesuferite care ma face sa imi refuz superficialitatea si sa ma las prada altruismului.
Of, este atat de simplu sa fiu eu insumi, atunci cand ma vad, atunci cand ma accept, doar ca...nu tot timpul ma accept, iar asta pentru ca vreau mai mult de la mine; mult mai mult! Daca as sti ca doar atat pot, nu mi-as dori mai mult, nu as mai fi nefericit, dar stiu ca pot si tocmai de asta imi doresc. Oare sunt lacom, pentru ca imi doresc mai mult? Poate ca da, dar pana nu ajung acolo unde imi este locul, nu am sa ma opresc!
De un lucru nu imi dau seama: daca acel "doi" pe care mi-l doresc, cu atata sfasiere a inimii, este intr-adevar lucrul de care am nevoie. Poate ca tanjesc dupa ceva ireal, poate ca...ceea ce m-ar face sa zbor (in visele mele), in realitate m-ar dobori, m-ar nimici, poate ca libertatea mea depinde de fiinta mea si nu de o dorinta straveche. ...doar ca totul este atat de frumos, cel putin din exterior si...vreau si eu.
Am ajuns la concluzia ca in toata istoria mea am pierdut multe, foarte multe lucruri si asta pentru ca aveam vaga impresie ca as depinde de cineva, dar...surpriza nu depind de nimeni! Chiar de nimeni!!! Am incercat de foarte multe ori, sa iau lucruri valoroase si sa le atribui o alta valoarea, conceputa de gandirea mea inchistata, astfel incat atributiunile mele sa capete la randu-le o valoare oarecum indezirabila, onoranta pentru lumea iluziilor proprii. Pierd prea mult timp reinventand roata, cand defapt, aflu si eu (in cele din urma) ca roata a fost inventata acum...mii de ani. Oare de ce fac asta? Poate si pentru ca al meu crez neghiob doreste sa dea fiinta unui design malefic de divin, care sa imprastie (eronat sau nu) obisnuinta care ne conduce idealurile... Tot timpul am incercat sa aduc ceva nou, am incercat sa ma dezvolt altfel decat imi spuneau ceilalti, am incercat sa iau viata de coarne si sa o trantesc de pamant, in asa fel incat sa de divizeze si sa imi daruiasca o alta viata alternativa.
Am impresia ca, complacandu-ma in starea de sub-ratie informala si abisala, idealurile mele au de suferit. Defapt, asa si este... Am un ideal, mai mult sau mai putin conturat, dar caruia ii lipseste ceva. Ce anume ii lipseste? Hmmm... Ii lipseste eul, ii lipseste persoana/personalitatea mea, ii lipseste munca sustinuta, ii lipseste credinta dusa la extrem, ii lipseste...mojo-ul. Indubitabil, cenusa se imprastie in cele patru vanturi, constant, ireal de incet, dar se pierde indezirabil.
Citeam pe blogul cuiva ca...acelei persoane i-ar fi dor de ea. Uneori si mie imi este dor de mine, dar mai mult imi este dor de altceva. Imi este dor visul meu pe care l-am dat uitarii, imi este dor de insistenta si consistenta, imi este dor de chipul pe care l-am faurit dintr-un morman de nimicuri, dar chip pe care l-am uitat, undeva intr-un neant colosal. De multe ori primesc palme, iar tot ceea ce pot face, in acele momente, este sa cersesc ajutor ca sa ma ridic, cand defapt, ajutorul este...inlauntrul meu! Nimeni si nimic nu ma poate ajuta asa cum numai eu singur o pot face... Oare de ce este atat de greu de inteles? Este atat de clar ca pentru ceilalti exist atat cat traiesc, dar ptr mine exist o vesnicie, pentru ca eu sunt singurul din mine, care ma insosteste toata viata! Iubirea din mine este o consecinta a firii mele potrivnice, capoase si nesuferite care ma face sa imi refuz superficialitatea si sa ma las prada altruismului.
Of, este atat de simplu sa fiu eu insumi, atunci cand ma vad, atunci cand ma accept, doar ca...nu tot timpul ma accept, iar asta pentru ca vreau mai mult de la mine; mult mai mult! Daca as sti ca doar atat pot, nu mi-as dori mai mult, nu as mai fi nefericit, dar stiu ca pot si tocmai de asta imi doresc. Oare sunt lacom, pentru ca imi doresc mai mult? Poate ca da, dar pana nu ajung acolo unde imi este locul, nu am sa ma opresc!
De un lucru nu imi dau seama: daca acel "doi" pe care mi-l doresc, cu atata sfasiere a inimii, este intr-adevar lucrul de care am nevoie. Poate ca tanjesc dupa ceva ireal, poate ca...ceea ce m-ar face sa zbor (in visele mele), in realitate m-ar dobori, m-ar nimici, poate ca libertatea mea depinde de fiinta mea si nu de o dorinta straveche. ...doar ca totul este atat de frumos, cel putin din exterior si...vreau si eu.
joi, 21 aprilie 2011
Ce vor femeile?
Zilele posomorate, serile pline de suspine si dor, amanuntele inclestate ale nemuririi fiintei mele, toate acestea dau buzna peste mine si imi pun in carca o sumedenie de intrebari, ce-si au raspunsurile ceva in genul "de toate, pentru toti".
Intrebarea zilei este: Ce vor femeile? Iar raspunsul vine, tot sub forma unei intrebari: How the hell should I know? Femeile nu stiu nici ele ce vor, dar stiu ca cer muuuulte, iar cand le primesc, surpriza! Nu asta voiau, duuude! Auzim mai mereu tot felul de expresii precum : "un hot iti vrea viata sau banii, dar femeile le vor pe ambele"; "dupa casatorie, femeile vor ca barbatii sa se schimbe[...]"; "La ce bun sa contrazici o femeie? Este mai bine sa o lasi si se va contrazice singura!" s.a.m.d.
Femeile, ca si barbatii, sunt facuti din acelasi aluat, dar totusi, fiecare dintre cele doua "specimene" are ceva aparte. Ce anume? Sa-mi trag palme daca stiu... Femeile vor sa fie iubite, vor siguranta (de orice fel), vor sa fie ascultate, vor sa fie ridicate in slavi, vor un barbat puternic si potent, sexos; ele vor...multe, dar nu acelea sunt lucrurile pe care si le doresc cu adevarat!!!
Fascinat fiind de acest posibil subiect, stau cizelat si imi rasfir ideile printre firele parului, care dau sa-mi insireze idiotenia, printr-un ordin cavaleresc ce vine de aici <3 . Eh, nu as putea sa fiu in stare sa dau raspunsul la aceasta intrebare, pentru ca...nu sunt femeie, dar imi permit (cu acodul domniilor voastre, stimabile domnitze) sa imi exprim parerea vis-a-vis de doleantele dvs.
Nu stiu de ce exista acest razboi intre sexe, pentru ca sincer sa fiu, nu ii vad rostul! Femeile se razbuna pe barbati, chinuindu-ne prin felul in care se imbraca, felul in care arata, felul in care ne arata usa din dos, iar barbatii fac ceea ce stiu ei mai bine: inseala! :)) Ce-i drept, atat barbatii, cat si FEMEILE inseala, din diverse motive, dar ideea este ca ambele "specimene" calca stramb, doar ca nah, numai barbatii sunt porci, nesimtiti, nu stiu sa si-o tina in pantaloni, iar femeile sunt...niste ingerasi, iar daca s-a intamplat asta, a fost ptr ca...au vrut sa se razbune sau a fost o mica nebunie de momenta, ceea ce nu se poate compara cu constanta barbatului! :)) OOOOffff....
Revenind la "ce vor femeile?", din experienta mea care este...atat de "vasta", am avut parte de cateva domnisoare care, intr-adevar, nu prea stiau ce vor! :| Surpriza sau nu, fetele sunt cu capul in nori mai mereu, isi doresc "perlele" din povesti, mereu vizeaza un punct de care sa se poate agata, un punct pe care sa fie sigure ca il controleaza asa cum stiu ele mai bine, iar acel punct sa fie...calcaiul lui Achile, pardon, al barbatului!
Imi dau seama ca detest femeile posesive, care iti spun sa te ridici pana la cer, pentru ele, iti impun tot felul de lucruri, iar daca nu le faci, fie nu le iubesti, fie...ai pe altcineva (deja)! Ex: Intr-una din relatiile mele (adica in toate :)) ), am incercat sa fiu eu insumi (ceea ce...este o mare greseala sa fii tu insuti si sa nu fii.."ea"). Ea (prefer sa nu dau nume) voia sa iesim in oras. Eu...nu prea aveam chef, din cauza unei intamplari anterioare. Ea...insista, iar la un moment dat incepe sa planga! (:|) ...si imi zice: gata, te-ai saturat de mine? Ti-ai gasit alta? Iar eu, blocat, ii raspund: ce tot spui tu acolo? Doar ptr ca azi nu vreau sa iesim, sa ne vdm, ma acuzi de necurate? Circul continua, pana in punctul in care am cedat si am iesit cu ea... Fir-ar! (asta se intampla dupa 2 ore si ceva de insistenta! :)) ) Am iesit, am mers in statie sa iau un tramvai, ptr ca ea era departe (dar nu indeajuns de departe) si...incepe nebunia: ma suna din 5 in 5 min ca sa ma intrebe unde sunt! (:|) Am stat vreo 10-15 min in statie, asteptand tramvaiul, iar ea..."vii sau ce faci? Daca ma minti, nu mai vorbesc cu tine!" :)) Eu incerc sa ii spun ca sunt in statie, astept trenul, etc, etc... Degeaba. Parca vorbesc cu mana mea! OOOff... :)) Intr-un final ajunge si tramvaiul, iar cu o statie inainte sa ajung la ea, o sun sa o anunt ca ajung. Ca sa vezi... "EU am coborat putin, pana la o prietena si mai stau, dar nu mult." (nu mult = 30 de min, dupa care altele 20 de min de cumparaturi). So, ca sa ma rezum, ea insista, eu ma las..induplecat, desi nu aveam nici cea mai mica buna dispozitie, ptr a o vedea, iar cand sa ne vdm, ea dispare in mod misterios. Bun. Stau si astept... Intr-un final ne intalnim, mergem in parc si vorbim vis-a-vis de ceea ce se intamplasa pana atunci. Cum, necum ne impacam noi (asta dupa alte razboaie, pe care am sa le detaliez mai jos! :)) ) si incheiem seara. SACAITOARE rau!
Alte razboaie:
- Eu: "Hai sa mergem din punctul X, in punctul Y, plimbandu-ne";
- Ea: "Hai mai bine sa luam un taxi, ptr ca sunt obosita."
- Eu: "Tramvaiul sau autobuzul nu e bun?" :))
- Ea: "Ai vazut ce oameni merg cu mijloacele de transport?'"
No comment!
- Eu: "In seara asta mergem in localul meu preferat."
- Ea: "Nu-mi place!"
- Eu: "Am si o alta varianta... :)"
- Ea: "Nu-mi place!"
No comment! (:>)
- Eu: ....dupa ce trec ore bune fara sa vorbesc cu ea la telefon sau prin mesaje
- Ea: "Da' gata, nu ma mai bagi in seama?"
- Eu: "Stai linistita, ca nu te-am uitat! Doar lucram la ceva... >:D< "
- Ea: "La ce?"
- Eu: "Secret! Nu insista, pentru ca nu iti spun! :P"
- Ea: "Bine." si imi inchide telefonul in nas...
O sun inapoi, sa o intreb ce s-a intamplat, iar ea..."imi dau seama cand nu mai sunt dorita, asa ca am sa te las in pace!" ...dupa care nu imi mai raspunde nici la tel, nici la mesaje, ptr...cateva ore.
WTF!!!!!
- Eu: "Hai sa ne vedem azi..."
- Ea: "Nu am chef sa ies din casa!"
- Eu: "De ce? S-a intamplat ceva? Cine te-a suparat?"
- Ea: "Ah, nu m-a suparat nimeni, doar ca nu am chef sa ies..."
- Eu: "Uof... Bine! Atunci ne vedem maine. "
- Ea: "Gata? Te-ai suparat pe mine?"
- Eu: "Nu! Nu am de ce sa supar pe tine. Am inteles! :)"
- Ea: "Acum ma iei la misto?"
No comment! :))
Ce-i drept, nu cu toate mi s-a intamplat asta. Ar fi chiar absurd... Se pare ca mai mereu am poposit langa persoana care nu avea nimic in comun cu mine si poate din cauza asta sunt dezamagit de ceea ce mi se intampla, dar....poate asta imi doresc, in subconstient. Ajung, de fiecare data, sa ma indragostesc de o fata care...stiu ca nu e potrivita ptr mine, dar totusi o vreau! De ce? Poate si pentru ca nu este ca celelalte fete, dar este ca majoritatea...
Vorbeam cu cineva si imi spunea ca nu suporta barbatii "catelusi". Eh, am incercat si asta, cu o fata caruia ii placeau "catelusii", sa vad daca asa va fi multumita... Surpriza! Nici asa nu era multumita! Eh, am ajuns la concluzia ca desi o fata merita sa ii oferi tot ce este mai bun, doar ca sa ii demonstrezi ca tii la ea, ca...o iubesti, totusi nu trebuie sa ii oferi chiar totul... Mai pastreaza si surprize, pentru atunci cand va fi mai putin bine. (Surprize pozitive, binenteles!)
Cel mai bine este sa fii tu insuti, ca asa isi va da seama, de la bun inceput cu cine are de-a face si va sti (sa speram) ce sa ceara, cum sa ceara si ce i se ofera! Eu asa fac si poate din cauza asta sunt singur si acum! :)) Stiu ca am multe lipsuri, dar...incerc sa compensez cu ceea ce am! Ce am? Cine va fi in stare sa ma faca sa ma indragosestesc de ea, va afla ce am! :)
As mai sta, sa continui dezbaterea, dar trebuie sa merg si fac cozonaci pentru Paste! :))
As dori sa dezbat subiectul "Ce vor femeile?" cu o fata (sau mai multe), sa inteleg si eu de ce noi, barbatii, suntem asa batuti in cap si nu reusim sa le intelegem! Eu nu cred ca nu ne intelegem unii pe altii, ci doar fiecare suntem atat de caposi, incat nu suntem in stare sa acceptam ceea ce vedem, ceea ce ni se ofera si ramanem fixati pe cererile noastre! Totusi, astept cu nerabdare acea discutie cu o fata (sau mai multe).
"Niciodata persoana de langa tine nu va fi cu adevarat persoana pe care ti-o doresti, pentru ca...pe zi ce trece, asteptarile trec dintr-o stare, in alta, precum apa (starile: lichida, solida si gazoasa)..."
Intrebarea zilei este: Ce vor femeile? Iar raspunsul vine, tot sub forma unei intrebari: How the hell should I know? Femeile nu stiu nici ele ce vor, dar stiu ca cer muuuulte, iar cand le primesc, surpriza! Nu asta voiau, duuude! Auzim mai mereu tot felul de expresii precum : "un hot iti vrea viata sau banii, dar femeile le vor pe ambele"; "dupa casatorie, femeile vor ca barbatii sa se schimbe[...]"; "La ce bun sa contrazici o femeie? Este mai bine sa o lasi si se va contrazice singura!" s.a.m.d.
Femeile, ca si barbatii, sunt facuti din acelasi aluat, dar totusi, fiecare dintre cele doua "specimene" are ceva aparte. Ce anume? Sa-mi trag palme daca stiu... Femeile vor sa fie iubite, vor siguranta (de orice fel), vor sa fie ascultate, vor sa fie ridicate in slavi, vor un barbat puternic si potent, sexos; ele vor...multe, dar nu acelea sunt lucrurile pe care si le doresc cu adevarat!!!
Fascinat fiind de acest posibil subiect, stau cizelat si imi rasfir ideile printre firele parului, care dau sa-mi insireze idiotenia, printr-un ordin cavaleresc ce vine de aici <3 . Eh, nu as putea sa fiu in stare sa dau raspunsul la aceasta intrebare, pentru ca...nu sunt femeie, dar imi permit (cu acodul domniilor voastre, stimabile domnitze) sa imi exprim parerea vis-a-vis de doleantele dvs.
Nu stiu de ce exista acest razboi intre sexe, pentru ca sincer sa fiu, nu ii vad rostul! Femeile se razbuna pe barbati, chinuindu-ne prin felul in care se imbraca, felul in care arata, felul in care ne arata usa din dos, iar barbatii fac ceea ce stiu ei mai bine: inseala! :)) Ce-i drept, atat barbatii, cat si FEMEILE inseala, din diverse motive, dar ideea este ca ambele "specimene" calca stramb, doar ca nah, numai barbatii sunt porci, nesimtiti, nu stiu sa si-o tina in pantaloni, iar femeile sunt...niste ingerasi, iar daca s-a intamplat asta, a fost ptr ca...au vrut sa se razbune sau a fost o mica nebunie de momenta, ceea ce nu se poate compara cu constanta barbatului! :)) OOOOffff....
Revenind la "ce vor femeile?", din experienta mea care este...atat de "vasta", am avut parte de cateva domnisoare care, intr-adevar, nu prea stiau ce vor! :| Surpriza sau nu, fetele sunt cu capul in nori mai mereu, isi doresc "perlele" din povesti, mereu vizeaza un punct de care sa se poate agata, un punct pe care sa fie sigure ca il controleaza asa cum stiu ele mai bine, iar acel punct sa fie...calcaiul lui Achile, pardon, al barbatului!
Imi dau seama ca detest femeile posesive, care iti spun sa te ridici pana la cer, pentru ele, iti impun tot felul de lucruri, iar daca nu le faci, fie nu le iubesti, fie...ai pe altcineva (deja)! Ex: Intr-una din relatiile mele (adica in toate :)) ), am incercat sa fiu eu insumi (ceea ce...este o mare greseala sa fii tu insuti si sa nu fii.."ea"). Ea (prefer sa nu dau nume) voia sa iesim in oras. Eu...nu prea aveam chef, din cauza unei intamplari anterioare. Ea...insista, iar la un moment dat incepe sa planga! (:|) ...si imi zice: gata, te-ai saturat de mine? Ti-ai gasit alta? Iar eu, blocat, ii raspund: ce tot spui tu acolo? Doar ptr ca azi nu vreau sa iesim, sa ne vdm, ma acuzi de necurate? Circul continua, pana in punctul in care am cedat si am iesit cu ea... Fir-ar! (asta se intampla dupa 2 ore si ceva de insistenta! :)) ) Am iesit, am mers in statie sa iau un tramvai, ptr ca ea era departe (dar nu indeajuns de departe) si...incepe nebunia: ma suna din 5 in 5 min ca sa ma intrebe unde sunt! (:|) Am stat vreo 10-15 min in statie, asteptand tramvaiul, iar ea..."vii sau ce faci? Daca ma minti, nu mai vorbesc cu tine!" :)) Eu incerc sa ii spun ca sunt in statie, astept trenul, etc, etc... Degeaba. Parca vorbesc cu mana mea! OOOff... :)) Intr-un final ajunge si tramvaiul, iar cu o statie inainte sa ajung la ea, o sun sa o anunt ca ajung. Ca sa vezi... "EU am coborat putin, pana la o prietena si mai stau, dar nu mult." (nu mult = 30 de min, dupa care altele 20 de min de cumparaturi). So, ca sa ma rezum, ea insista, eu ma las..induplecat, desi nu aveam nici cea mai mica buna dispozitie, ptr a o vedea, iar cand sa ne vdm, ea dispare in mod misterios. Bun. Stau si astept... Intr-un final ne intalnim, mergem in parc si vorbim vis-a-vis de ceea ce se intamplasa pana atunci. Cum, necum ne impacam noi (asta dupa alte razboaie, pe care am sa le detaliez mai jos! :)) ) si incheiem seara. SACAITOARE rau!
Alte razboaie:
- Eu: "Hai sa mergem din punctul X, in punctul Y, plimbandu-ne";
- Ea: "Hai mai bine sa luam un taxi, ptr ca sunt obosita."
- Eu: "Tramvaiul sau autobuzul nu e bun?" :))
- Ea: "Ai vazut ce oameni merg cu mijloacele de transport?'"
No comment!
- Eu: "In seara asta mergem in localul meu preferat."
- Ea: "Nu-mi place!"
- Eu: "Am si o alta varianta... :)"
- Ea: "Nu-mi place!"
No comment! (:>)
- Eu: ....dupa ce trec ore bune fara sa vorbesc cu ea la telefon sau prin mesaje
- Ea: "Da' gata, nu ma mai bagi in seama?"
- Eu: "Stai linistita, ca nu te-am uitat! Doar lucram la ceva... >:D< "
- Ea: "La ce?"
- Eu: "Secret! Nu insista, pentru ca nu iti spun! :P"
- Ea: "Bine." si imi inchide telefonul in nas...
O sun inapoi, sa o intreb ce s-a intamplat, iar ea..."imi dau seama cand nu mai sunt dorita, asa ca am sa te las in pace!" ...dupa care nu imi mai raspunde nici la tel, nici la mesaje, ptr...cateva ore.
WTF!!!!!
- Eu: "Hai sa ne vedem azi..."
- Ea: "Nu am chef sa ies din casa!"
- Eu: "De ce? S-a intamplat ceva? Cine te-a suparat?"
- Ea: "Ah, nu m-a suparat nimeni, doar ca nu am chef sa ies..."
- Eu: "Uof... Bine! Atunci ne vedem maine. "
- Ea: "Gata? Te-ai suparat pe mine?"
- Eu: "Nu! Nu am de ce sa supar pe tine. Am inteles! :)"
- Ea: "Acum ma iei la misto?"
No comment! :))
Ce-i drept, nu cu toate mi s-a intamplat asta. Ar fi chiar absurd... Se pare ca mai mereu am poposit langa persoana care nu avea nimic in comun cu mine si poate din cauza asta sunt dezamagit de ceea ce mi se intampla, dar....poate asta imi doresc, in subconstient. Ajung, de fiecare data, sa ma indragostesc de o fata care...stiu ca nu e potrivita ptr mine, dar totusi o vreau! De ce? Poate si pentru ca nu este ca celelalte fete, dar este ca majoritatea...
Vorbeam cu cineva si imi spunea ca nu suporta barbatii "catelusi". Eh, am incercat si asta, cu o fata caruia ii placeau "catelusii", sa vad daca asa va fi multumita... Surpriza! Nici asa nu era multumita! Eh, am ajuns la concluzia ca desi o fata merita sa ii oferi tot ce este mai bun, doar ca sa ii demonstrezi ca tii la ea, ca...o iubesti, totusi nu trebuie sa ii oferi chiar totul... Mai pastreaza si surprize, pentru atunci cand va fi mai putin bine. (Surprize pozitive, binenteles!)
Cel mai bine este sa fii tu insuti, ca asa isi va da seama, de la bun inceput cu cine are de-a face si va sti (sa speram) ce sa ceara, cum sa ceara si ce i se ofera! Eu asa fac si poate din cauza asta sunt singur si acum! :)) Stiu ca am multe lipsuri, dar...incerc sa compensez cu ceea ce am! Ce am? Cine va fi in stare sa ma faca sa ma indragosestesc de ea, va afla ce am! :)
As mai sta, sa continui dezbaterea, dar trebuie sa merg si fac cozonaci pentru Paste! :))
As dori sa dezbat subiectul "Ce vor femeile?" cu o fata (sau mai multe), sa inteleg si eu de ce noi, barbatii, suntem asa batuti in cap si nu reusim sa le intelegem! Eu nu cred ca nu ne intelegem unii pe altii, ci doar fiecare suntem atat de caposi, incat nu suntem in stare sa acceptam ceea ce vedem, ceea ce ni se ofera si ramanem fixati pe cererile noastre! Totusi, astept cu nerabdare acea discutie cu o fata (sau mai multe).
"Niciodata persoana de langa tine nu va fi cu adevarat persoana pe care ti-o doresti, pentru ca...pe zi ce trece, asteptarile trec dintr-o stare, in alta, precum apa (starile: lichida, solida si gazoasa)..."
marți, 5 aprilie 2011
Why so serious?
Inainte sa ma "loghez" pe "postare noua", aruncam o privire pe poza de profil. Omuletul pare fericit, pare entuziast, poate chiar exuberant si...lipsit de griji... Eh, cam asa imi place sa fiu, pentru ca asa ma simt bine. Cand nu sunt fericit, inseamna ca nu m-am trezit asa cum trebuie, astfel incat am lasat toate metehnele sa coboare asupra mea. Motive de fericire nu sunt prea multe, dar exista perspective legate de ea, astfel incat, why give up now? :) Stiu ca "fericirile" mele sentimentale sunt pe duca, stiu ca am atatea probleme care ma coplesesc, dar constat cu uimire ca...sunt inca in viata! Uite asta imi place la mine: nu renunt niciodata, no matter what! Sunt oameni (in special fete, pe care le placeam enorm), dar nu am renuntat sa cred in ei, sa ma apropii de ei, sa vad ce gandesc, sa vad ce simt, sa vad daca...intr-adevar au nevoie de mine, pentru ca eu stiu ca am nevoie de ei; cu totii avem nevoie unii de altii, doar ca unii sunt ceva mai caposi, mai batuti in cap si le este...jena sa recunoasca, pentru ca sunt mult prea mandri de ei. Ei, fratilor, ramaneti asa mandri si batuti in cap si veti vedea ce inseamna sa fii pe cont propriu, fara sprijin, fara impuls, fara umbra de om!
Ieri, plisctisindu-ma, (din cauza vremii urate care ma indemna la orice, dar la ceva bun in nici un caz), faceam o paralela intre prietenii de pe vremuri si cei prezenti, intre "iubirile" trecute si cele actuale si constatam oarecare diferente. In primul rand, cea mai amre diferenta este...la mine! M-am schimbat foarte mult, fata de acum...5-6 ani si enorm, as zice, fata de acum 10 ani. Oare m-am schimbat in bine sau in rau? As putea spune ca in bine, pentru ca "pe timpuri" eram...mai agresiv, in comportament, in limbaj, in gandire, desi eram extrem de retras, pentru ca nu suportam oamenii! Toata lumea din jurul meu era un fel de...piedica pentru dorintele mele. Daca voiam ceva, ajungeam chiar sa ma bat pentru acel ceva... Tin minte ca undeva prin clasa a 8-a am facut vreo 3 pozne pe care nu am sa le uit.
1. Cel mai umilitor si josnic lucru pe care l-am facut si il regret si acum, dar...asta e, s-a intamplat si nu mai pot da timpul inapoi. Eram in pauza, cu baietii si jucam "lapte gros". Stiu ca cineva trebuia sa sara, iar eu m-am ferit, el ducandu-se ca berbecul, cu limba, in dulapul clasei! :)) Baiatul s-a enervat si a inceput sa alerge dupa mine. Am prafuit cat am prafuit clasa, de la atat alergat, apoi am zis "time-out", ca sa imi trag sufletul, asa ca m-am asezat nitel... Nici nu m-am asezat bine, ca trece o fata pe langa mine, in viteza, iar eu pac....i-am pus piedica. Fata a cazut si si-a rupt piciorul! :-s Bataie ce mi-am luat in ziua aceea, nu pot sa uit. Dar a fost meritata! Eh, una peste alta, fata m-a iertat, ne-am dat mana si ne-am pupat. De atunci am devenit mai cuminte. :D
2. Pe vremuri, in clasele 5-8, eram unul dintre cei mai mici din clasa si luam mai mereu bataie de la cei mari. Dar asta pana m-am decis sa ii iau la misto, ii imitam, ii enervam si apoi fugeam! :)) Eram mic, dar sprinten, asa ca...slabe sanse pentru ei sa ma prinda! :)) Doar ca norocul nu era tot timpul de partea mea si mai eram prins din cand in cand, mai ales cand se puneau mai multi sa ma prinda... Eh, luam bataie, dar nici ca ma cuminteam! :)) Prin clasa a 8-a eram si eu printre cei mari, asa ca am uitat timpurile in care luam bataie. (norocul meu :D ) Legat de batausii meu, stiu ca era un nou-venit, un smecheras, din nu stiu ce gasca de printre blocuri (isi spuneau Laika. Cine stie cine e Laika? Are o bere de la mine...:D) Cum a intrat asta in clasa, m-a vazut mai mititel, asa ca a inceput sa ma ia la misto, incepuse sa ma tachineze. Atat mi-a trebuit! El pe mine eu pe el, pana cand il vad ca incepe sa rada si imi spune: "ai noroc ca imi esti simpatic, altfel te rupeam in bataie!" Maamaa, chiar asa? Ce noroc pe capul meu! :)) Uite asa am ajuns protejatul cel mai smecher din scoala... Fara sa vreau, fara sa cer sau sa imi ceara ceva! Curios...
3. Cea mai mare pozna, care m-a costat vreo...10 ani de "aragaz cu patru ochi", a inceput inca din frageda pruncie si anume pe la 4 ani. Totul a inceput intr-o zi frumoasa de toamna, cand soarele stralucea pe ceeeer, merele erau coapteee, soarele iar stralucea (tot pe cer) si merele erau coapte! :)) De ce merele? Pentru ca de aici incepe povestea.... Fiindu-mi o pofta nebuna de mere, am decis ca ar fi mai bine sa merg sa imi iau, pentru ca ele nu voiau sa vina la mine (este precum zicala aia: daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed). Eh, cum sa ma urc eu in copac, pentru ca abia ma tin pe picioare? Mai simplu mi-a fost sa ma urc pe casa, pentru ca acoperisul era la mai putin de jumatate de metru, in spatele casei (era ceva in genul, o casa sapata intr-un deal). Ma pun sa ma urc pe casa, imi iau unul, imi mai iau unul, dar vad pe o creanga (nu era Ion Creanga), un mar rosu, suculent, irezistibil de atragator... Ma intind, dar nu ajung. Nu ma las! Mai incerc... Nici de data asta nu am reusit sa ma apropii! Mai incerc o data... Cand aproape sa ajung la el...tot ce mai tin minte este faptul ca m-am trezit in pat, iar o tanti care avea ditamai seringa in mana, era alaturi, impreuna cu mama. Ma tot intrebau daca ma simt bine, daca nu stiu ce, dar eu...eram picat din cer; nu stiam de ce tot ma intreaba daca sunt bine, pentru ca...ERAM! Ce urma dupa acest "eram bine" nu a fost prea placut: injuectii cu duiumul, drumuri la Iasi, la spital, controale peste controale... Uof.. Era un chin! :(
Ce se intamplase? Cand se intampla asta, casa era inca in constructie, acoperisul fiind unul provizoriu, iar pe margini era...subred. Eu ajungand la margine, nu am sesizat pericolul, asa ca...m-am intins cat am putut, pentru a-mi insusi trofeul, dar in loc sa fac cunostinta cu marul, am facut cunostinta cu...pamantul! :D (Sunt nascut invingator! :P) Am avut noroc ca inca nu s-a turnat trotuarul, pentru ca inaltimea casei era de cel putin 2,5 m... Si acum ma crucesc cand imi aduc aminte sau cand povestesc cu mama!
De rupt, nu mi-am rupt nimic (miracol), dar am avut o problema la ochi, iar timp de...10 ani am purtat ochelari si uite asa, toti copii de la scoala radeau de mine si imi ziceau "aragaz cu patru ochi". Ci copchii rai!
Amintiri din copilarie, versiunea lui G.D. aka chrisstiaan! :)) Acum cand imi aduc aminte, ma amuz de aceste intamplari, dar atunci, cand ele se...intamplau, nu a fost chiar atat de amuzant.
Why so serious? In general sunt o fire vesela, nebunatica, pusa pe shotii si copilaroasa! Sunt asa pentru ca...in viata, poate nu ai nimic de pierdut, dar viata imi arata ca oricat de mult m-as stradui sa fac ceva, sa cuceresc ceva, este foarte greu, dar nu si imposibil, asa ca, de ce sa nu fac tot ceea ce fac, cu zambetul pe buze? E la fel de adevarat, ca in ultima vreme (mai exact, in ultimii 4 ani), nu am fost la fel de vesel, nebunatic, pe cum mi-as fi dorit, dar...cand imi aduc aminte, nu imi refuz placerea de a fi eu insumi! Stiu ca e greu, constat cu dezamagire ca viata, pe zi ce o parcurg mai bine, nu devine mai usoara, mai primitoare, ci din contra, te bate pana innebunesti asa ca...tot ceea ce trebuie sa facem este sa nu o bagam in seama! Viata trece, se termina. So what? De ce sa treaca pe langa mine, iar eu sa nu fac nimic? Stiu ca nu o pot opri sau prelungi, asa ca...incerc sa fac fiecare clipa sa fie...asa cum as vrea sa fie. De multe ori stau in casa, seara, intrebandu-ma "where is the love?" si de ce nu am si eu parte de ea, dar astfel imi dau seama ca iubire este in mine, este tot timpul in mine! Atat timp cat cred, sper si imi doresc iubire, inseamna ca eu sunt capabil de iubire! Oamenii dupa care alerg, ca sa imi arate partea lor de iubire, nu sunt oamenii de care am nevoie, pentru ca ei nu sunt capabili sa fie asa cum sunt eu, nu sunt capabili sa ma inteleaga si cel mai important, nu sunt capabili sa ma ajute. Habarnistii, pareristii, materialistii, pupincuristii, iluzionistii nu sunt omuletii pe care ni-i dorim alaturi de noi, poate aspiram la ei, dar nu ne dam seama ca nu ni-i dorim.
Nu de putine ori am alergat dupa fete, despre care credeam ca sunt indragostit (sau poate eram, dar mi-a trecut repede, cunoscandu-le), am pierdut timp pretios dorindu-mi ceva ce...nu imi doream cu adevarat! Acele fete nu sunt bune nici macar de prietene, dar ce sa mai mai vorbim de iubite?! Sufletul doare, cand simti ceva, respins fiind, dar...vindecarea nu este departe, daca ai curajul sa vezi adevarul in fata. De cate ori nu ti s-a intamplat sa insisti la cineva, sa iasa cu tine, la un film, la un suc sau...o simpla plimbare, iar de cele mai multe ori (poate de fiecare data), ai fost refuzat? Doar ca tu..ai continuat sa insisti! Nu stiu tu, dar eu stiu ca asa am facut... Well, ce-am invatat din asta? Lumea este imensa, dar oamenii sunt putini...
Acum nu-mi ramane decat sa...stau cu capul sus, sa privesc inainte si sa zambesc, no matter what! De ce fac asta? Pentru ca pot, pentru ca sunt in stare sa fiu eu insumi, pentru ca sunt in stare sa imi demonstrez ca, pentru mine omul are valoare, iar valoarea omului este fiinta din mine. In continuare ma voi indragosti, voi suferi, voi iubi, voi incerca, ma voi lupta si voi reusi! De ce? Pentru ca POT! :)
Ieri, plisctisindu-ma, (din cauza vremii urate care ma indemna la orice, dar la ceva bun in nici un caz), faceam o paralela intre prietenii de pe vremuri si cei prezenti, intre "iubirile" trecute si cele actuale si constatam oarecare diferente. In primul rand, cea mai amre diferenta este...la mine! M-am schimbat foarte mult, fata de acum...5-6 ani si enorm, as zice, fata de acum 10 ani. Oare m-am schimbat in bine sau in rau? As putea spune ca in bine, pentru ca "pe timpuri" eram...mai agresiv, in comportament, in limbaj, in gandire, desi eram extrem de retras, pentru ca nu suportam oamenii! Toata lumea din jurul meu era un fel de...piedica pentru dorintele mele. Daca voiam ceva, ajungeam chiar sa ma bat pentru acel ceva... Tin minte ca undeva prin clasa a 8-a am facut vreo 3 pozne pe care nu am sa le uit.
1. Cel mai umilitor si josnic lucru pe care l-am facut si il regret si acum, dar...asta e, s-a intamplat si nu mai pot da timpul inapoi. Eram in pauza, cu baietii si jucam "lapte gros". Stiu ca cineva trebuia sa sara, iar eu m-am ferit, el ducandu-se ca berbecul, cu limba, in dulapul clasei! :)) Baiatul s-a enervat si a inceput sa alerge dupa mine. Am prafuit cat am prafuit clasa, de la atat alergat, apoi am zis "time-out", ca sa imi trag sufletul, asa ca m-am asezat nitel... Nici nu m-am asezat bine, ca trece o fata pe langa mine, in viteza, iar eu pac....i-am pus piedica. Fata a cazut si si-a rupt piciorul! :-s Bataie ce mi-am luat in ziua aceea, nu pot sa uit. Dar a fost meritata! Eh, una peste alta, fata m-a iertat, ne-am dat mana si ne-am pupat. De atunci am devenit mai cuminte. :D
2. Pe vremuri, in clasele 5-8, eram unul dintre cei mai mici din clasa si luam mai mereu bataie de la cei mari. Dar asta pana m-am decis sa ii iau la misto, ii imitam, ii enervam si apoi fugeam! :)) Eram mic, dar sprinten, asa ca...slabe sanse pentru ei sa ma prinda! :)) Doar ca norocul nu era tot timpul de partea mea si mai eram prins din cand in cand, mai ales cand se puneau mai multi sa ma prinda... Eh, luam bataie, dar nici ca ma cuminteam! :)) Prin clasa a 8-a eram si eu printre cei mari, asa ca am uitat timpurile in care luam bataie. (norocul meu :D ) Legat de batausii meu, stiu ca era un nou-venit, un smecheras, din nu stiu ce gasca de printre blocuri (isi spuneau Laika. Cine stie cine e Laika? Are o bere de la mine...:D) Cum a intrat asta in clasa, m-a vazut mai mititel, asa ca a inceput sa ma ia la misto, incepuse sa ma tachineze. Atat mi-a trebuit! El pe mine eu pe el, pana cand il vad ca incepe sa rada si imi spune: "ai noroc ca imi esti simpatic, altfel te rupeam in bataie!" Maamaa, chiar asa? Ce noroc pe capul meu! :)) Uite asa am ajuns protejatul cel mai smecher din scoala... Fara sa vreau, fara sa cer sau sa imi ceara ceva! Curios...
3. Cea mai mare pozna, care m-a costat vreo...10 ani de "aragaz cu patru ochi", a inceput inca din frageda pruncie si anume pe la 4 ani. Totul a inceput intr-o zi frumoasa de toamna, cand soarele stralucea pe ceeeer, merele erau coapteee, soarele iar stralucea (tot pe cer) si merele erau coapte! :)) De ce merele? Pentru ca de aici incepe povestea.... Fiindu-mi o pofta nebuna de mere, am decis ca ar fi mai bine sa merg sa imi iau, pentru ca ele nu voiau sa vina la mine (este precum zicala aia: daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed). Eh, cum sa ma urc eu in copac, pentru ca abia ma tin pe picioare? Mai simplu mi-a fost sa ma urc pe casa, pentru ca acoperisul era la mai putin de jumatate de metru, in spatele casei (era ceva in genul, o casa sapata intr-un deal). Ma pun sa ma urc pe casa, imi iau unul, imi mai iau unul, dar vad pe o creanga (nu era Ion Creanga), un mar rosu, suculent, irezistibil de atragator... Ma intind, dar nu ajung. Nu ma las! Mai incerc... Nici de data asta nu am reusit sa ma apropii! Mai incerc o data... Cand aproape sa ajung la el...tot ce mai tin minte este faptul ca m-am trezit in pat, iar o tanti care avea ditamai seringa in mana, era alaturi, impreuna cu mama. Ma tot intrebau daca ma simt bine, daca nu stiu ce, dar eu...eram picat din cer; nu stiam de ce tot ma intreaba daca sunt bine, pentru ca...ERAM! Ce urma dupa acest "eram bine" nu a fost prea placut: injuectii cu duiumul, drumuri la Iasi, la spital, controale peste controale... Uof.. Era un chin! :(
Ce se intamplase? Cand se intampla asta, casa era inca in constructie, acoperisul fiind unul provizoriu, iar pe margini era...subred. Eu ajungand la margine, nu am sesizat pericolul, asa ca...m-am intins cat am putut, pentru a-mi insusi trofeul, dar in loc sa fac cunostinta cu marul, am facut cunostinta cu...pamantul! :D (Sunt nascut invingator! :P) Am avut noroc ca inca nu s-a turnat trotuarul, pentru ca inaltimea casei era de cel putin 2,5 m... Si acum ma crucesc cand imi aduc aminte sau cand povestesc cu mama!
De rupt, nu mi-am rupt nimic (miracol), dar am avut o problema la ochi, iar timp de...10 ani am purtat ochelari si uite asa, toti copii de la scoala radeau de mine si imi ziceau "aragaz cu patru ochi". Ci copchii rai!
Amintiri din copilarie, versiunea lui G.D. aka chrisstiaan! :)) Acum cand imi aduc aminte, ma amuz de aceste intamplari, dar atunci, cand ele se...intamplau, nu a fost chiar atat de amuzant.
Why so serious? In general sunt o fire vesela, nebunatica, pusa pe shotii si copilaroasa! Sunt asa pentru ca...in viata, poate nu ai nimic de pierdut, dar viata imi arata ca oricat de mult m-as stradui sa fac ceva, sa cuceresc ceva, este foarte greu, dar nu si imposibil, asa ca, de ce sa nu fac tot ceea ce fac, cu zambetul pe buze? E la fel de adevarat, ca in ultima vreme (mai exact, in ultimii 4 ani), nu am fost la fel de vesel, nebunatic, pe cum mi-as fi dorit, dar...cand imi aduc aminte, nu imi refuz placerea de a fi eu insumi! Stiu ca e greu, constat cu dezamagire ca viata, pe zi ce o parcurg mai bine, nu devine mai usoara, mai primitoare, ci din contra, te bate pana innebunesti asa ca...tot ceea ce trebuie sa facem este sa nu o bagam in seama! Viata trece, se termina. So what? De ce sa treaca pe langa mine, iar eu sa nu fac nimic? Stiu ca nu o pot opri sau prelungi, asa ca...incerc sa fac fiecare clipa sa fie...asa cum as vrea sa fie. De multe ori stau in casa, seara, intrebandu-ma "where is the love?" si de ce nu am si eu parte de ea, dar astfel imi dau seama ca iubire este in mine, este tot timpul in mine! Atat timp cat cred, sper si imi doresc iubire, inseamna ca eu sunt capabil de iubire! Oamenii dupa care alerg, ca sa imi arate partea lor de iubire, nu sunt oamenii de care am nevoie, pentru ca ei nu sunt capabili sa fie asa cum sunt eu, nu sunt capabili sa ma inteleaga si cel mai important, nu sunt capabili sa ma ajute. Habarnistii, pareristii, materialistii, pupincuristii, iluzionistii nu sunt omuletii pe care ni-i dorim alaturi de noi, poate aspiram la ei, dar nu ne dam seama ca nu ni-i dorim.
Nu de putine ori am alergat dupa fete, despre care credeam ca sunt indragostit (sau poate eram, dar mi-a trecut repede, cunoscandu-le), am pierdut timp pretios dorindu-mi ceva ce...nu imi doream cu adevarat! Acele fete nu sunt bune nici macar de prietene, dar ce sa mai mai vorbim de iubite?! Sufletul doare, cand simti ceva, respins fiind, dar...vindecarea nu este departe, daca ai curajul sa vezi adevarul in fata. De cate ori nu ti s-a intamplat sa insisti la cineva, sa iasa cu tine, la un film, la un suc sau...o simpla plimbare, iar de cele mai multe ori (poate de fiecare data), ai fost refuzat? Doar ca tu..ai continuat sa insisti! Nu stiu tu, dar eu stiu ca asa am facut... Well, ce-am invatat din asta? Lumea este imensa, dar oamenii sunt putini...
Acum nu-mi ramane decat sa...stau cu capul sus, sa privesc inainte si sa zambesc, no matter what! De ce fac asta? Pentru ca pot, pentru ca sunt in stare sa fiu eu insumi, pentru ca sunt in stare sa imi demonstrez ca, pentru mine omul are valoare, iar valoarea omului este fiinta din mine. In continuare ma voi indragosti, voi suferi, voi iubi, voi incerca, ma voi lupta si voi reusi! De ce? Pentru ca POT! :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)