Dincolo de cuvinte

Dincolo de cuvinte

Imi sorb incet, prin pori de seara,

Un scurt apus, ce sta sa cada;

Luminile ce-l inconjoara,

Palesc incet, pierind in strada.

Acel apus, prin lucruri sfinte,

Ma face, culmea, sa respir,

Si-n timp ce caut prin cuvinte,

Incerc din el sa ma inspir.

Respir incet, inot in valuri,

Ma-ndrept spre usa, ca sa fug,

M-ascund de-a' mele idealuri

Si ma inalt, umil, pe rug...

Ca mai mereu, ma frang de dor,

'Mi-ncred fiinta-n cele sfinte,

Si-as vrea sa caut ajutor,

Dar ma ascund in seci cuvinte.

As vrea sa plang, dar nu-mi curg lacrimi,

As vrea sa strig, dar glasu-mi tuna,

Ma-nec, visand, cazut in patimi,

La lumea care-mi pare buna.

Voiam sa-nvat, doar lucruri simple,

Prin care sa renasc, sa sper,

Voiam sa scriu poeme sfinte,

Prin lumea lor, sa zbor spre cer.

Voiam sa te transform in soare,

Sa-nveti abisul cu lumina,

Sa fii magia iubitoare,

Minunea calda si divina.

Despre...noi?! Prizonierii cui suntem?

In mod normal as spune ca primavara si-a intrat, pe deplin, in drepturi, unde o zi este mai superba decat anterioara, dar e posibil sa gresesc, pentru ca primavara isi da mana cu vara si pe neobservate vom asista la acea vreme foarte calduroasa, de care, unora, ne-a fost atat de doar, iar altora...le este sila.

Intr-adevar, este o vreme destul de frumoasa, cu grade generoase, intre 15-20, un soare primitor, o adiere blanda, a vantului, -care nu demult era una destul de salbatica-; chiar am asteptat o asemenea vreme, din mai multe motive, iar cel mai important este...dorinta nebuna de a face cat mai multa miscare, in aer liber! Miscare, studiu, studiul miscarii...

Consider ca cea mai buna, cea mai eficienta metoda de a te educa, o reprezinta aprofundarea calitatii superioare, care ne face sa ne simtim noi insine, in perspectiva dobandirii unei relatii viabile, intre calitate si cantitate. Calitatea vietii este data de cantitatea cunostintelor realitatii noastre. Orice om urmeaza acei pasi, educationali, care ajuta la formarea noastra, ca oameni ai societatii. Pornim de la gradinita, scoala primara, gimnaziala, liceul, facultatea... Probabil v-ati dat seama ca fiecare dintre cele enumerate anterior, sunt nivelurile educative indezirabile, adica niciodata nu am avut vreo dorinta nemarginita de a parasi comoditatea, pentru...suprasolicitatea nivelului "brainiac". Ce-i drept, unii au invatat sa invete, astfel incat toate aceste etape sunt simple formalitati, dar cei mai multi dintre noi nu fac nimic altceva decat sa se planga! "vai, iar ne da asta lucrare"; "off, maine am teza si nu am citit nimic"; "peste cateva zile am bac-ul, iar eu sunt in plop, iar plopul e in aer"; "sesiune, stresiune; ce mama naibii mai e si asta?" :)) Exemplele pot continua. Niciodata nu am auzit pe cineva sa fie incantat ca se apropie un nou an scolar, universitar, ca se apropie o teza, sesiunea, o lucrare de licenta, etc.

"Bucuriile" de mai sus reprezinta nivelul nostru de implicare in viata noastra educativa; reprezinta planul de dezvoltare a eului. Multi au terminat o scoala, o facultate, dar au facut-o asa cum e zicala aia, din popor "ai trecut prin scala, ca gasca prin apa." Omul, elevul, studentul, invatacelul, in general, este interesat doar de note si prea putin de informatia care l-ar putea transforma sau cizela. Daca fiecare dintre noi si-ar urma visul, l-ar aprofunda, l-ar transforma intr-o alta etapa decat cea de simpla "incercare", ar vedea, poate, ca un vis nu este neaparat o dorinta inabusita, ci poate fi mult mai mult de atat.

Stiu, inceputul e mai greu. Unii au vise marete (ca si mine, dealtfel), iar asta inseamna ca exista o mare piatra ce trebuie miscata, pentru a face loc relizabilului. Acel bolovan, care sta in fata noastra, nu este neaparat o forta bruta de nemutat. Acel bolovan poate avea o greutate acceptabila pentru noi, astfel incat, cu putin efort, sa il putem da la o parte sau, chiar mai bine de atat, bolovanul ne poate lasa impresia de greutate indiscutabila, desi, daca l-am atinge putin, am vedea, am simti ca este doar o simpla iluzie de carton.

Orice vis poate deveni realitate, daca realitatea insasi nu este doar un simplu vis.

Omul, in general, duce o viata simpla, dar complexitatea simplitatii este data de nesiguranta, neincrederea in fortele proprii.

Cum se poate construi un om de calitate? De la inceputul existentei sale, fiinta umana, este inzestrata cu un concept, cu un instrument calitativ, superior celorlalte fiinte, cu care crea, dar si distruge, in acelasi timp. Creierul, caci despre el vorbim, este bunul nostru cel mai de pret. Gandim, ne imaginam, creem posibilitati mintale, ne dezvoltam prin acumularea de experiente; cu alte cuvinte, il punem la treaba cat se poate de serios. O carte citita, inseamna o experienta in plus, o cunostinta adaugita la ceea ce exista, pana la acea vreme, un nou nivel al posibilitatilor. O carte citita intamplator, despre intamplari intamplatoare, nu reprezinta mare lucru, pentru ca avem tendinta de a citi fara sa intelegem exact ceea ce vrea sa ne spuna (materiile din scoala). Acea carte, atat de nefolositoare, inseamna pierdere de timp, acumulare de nervi, transformandu-ne in cruciati impotriva propriilor noastre temeri. Practic, omul nu invata ceea ce ar fi trebuit sa invete, indrumat fiind de propriile ganduri, idei, pasiuni, ci omul invata pentru ca este obligat sa invete lucruri pe care nu are sa le mai intalneasca vreodata.

Pasiunea trebuie transformata in invatare! Parintii, profesorii si alti indrumatori de duzina, nu sunt decat niste mari idioti! Te imping de la spate sa faci lucurile pe care le vor ei, si nu lucrurile pe care ai vrea tu sa le faci. Scoala nu reprezinta formarea de oameni, asa cum ar trebui sa fie ea, ci mai mult este o modalitate de reprimare a calitatii pe care o detii. Daca se intampla sa ai rezultate mai putin bune la...romana sau matematica, dar ai rezultate bune la istorie, franceza sau desen, lumea zice ca esti prost. Daca ai rezultate bune, pe linie, atunci esti un elev/student bun. Asa sa fie? Acestia din urma, soarecii de biblioteca, sunt creatii ale propriilor temeri. Ei nu invata pentru ca simt nevoia sa faca asta, ci o fac, pentru ca vaneaza note cat mai bune, iar astfel sunt vazuti bine in societate, sunt urcati pe un piedestal (pe care nu ar trebui sa fie urcati), desi gandirea lor nu este una proprie, ci mai degraba este una fabricata. Acesti xeroxanti documentati, se supun mai mereu unor reguli venite din afara, devenind astfel prizonierii nefericirii lor. Sunt tot timpul inchisi in sine, au o gandire nu prea evoluata, o atitudine nu prea deschisa, raportat la gandirile libertine. Este ca si cum ai sta inchis intr-o casa, unde nu poti merge decat a bucatarie, ca sa mananci, la baie, si in camera in care iti faci veacul. Te uiti pe geam, vezi ce este acolo, dar nu poti simti ceea ce vezi, astfel incat fiinta ta te indruma sa fii in dezacord cu ceea ce vezi.

Frumos ar fi ca institutiile de invatamant, incepand de la liceu, sa dea, elevilor, posibilitatea de a-si alege materiile pe care sa le studieze. E drept ca multi sunt nehotarati, in privinta a ceea ce ar vrea sa invete, dar altii stiu deja ce ar vrea sa faca cu viata lor. Ma-ndoiesc, totusi, ca incepand cu clasa I si terminand a VIII-a, nu ar fi avut timp sa isi dea seama de ceea ce ar vrea sa invete. Eu am fost mai mereu atras de sport, limbi straine si limba romana, iar mai nou (clasa a X-a), de psihologie. Avand in vedere ca si acum, acele vechi placeri inca mai exista in mine, sunt setat pe ideea de a-mi urma convingerile... Psihologia este la nivel de dezvoltare personala, trecand printr-un nivel contemplativo-meditativ, catre observarea evolutiei eului si transcrierea lui, in idei observationiste.

Vreau sa mai spun doar ca omul traieste doua realitati:

- realitatea proprie si

- realitatea indusa.

Cand cele doua coincid, atunci toate sunt bune si frumoase, dar cand cele doua se bat cap in cap, e de jale. Cele doua realitati pot fi apropiate (dar nu si similare), atunci cand se merge pe aelasi drum, catre aceeasi destinatie. De ce nu sunt similare? Pentru ca intotdeauna, o realitate este mai avansata decat celalalta, din punct de vedere calitativ: mai multe informatii, mai multe alternative, mai multe experiente.

Realitatea proprie reprezinta totalitatea experientelor traite, totalitatea cunostintelor acumultate, iar cel mai important, realitatea proprie este drumul dezirabil si indubitabil de a fi urmat.

Realitatea indusa reprezinta alternativa realitatii proprii, cu un surplus de informatii, de experiente, cunostinte, de care dispune o gandire exterioara. Cei mai multi dintre noi intram in conflict cu aceasta realitate, atunci cand ni se cer lucruri straine de noi, lucruri pe care nu le vedem exponentiale in dezvoltarea noastra ca indivizi.

Omul, cat traieste, invata, dar este important ca ceea ce invata sa coincida cu realitatea lui, cu dorinta de a deveni un avansat, un maestru al trairilor proprii; un expert al eului nealterat.

Ce este femeia?

Incep prin a spune ca nu sunt misogin! :) Orice actiune, orice fraza, trebuie tratata ca atare si...citita printre randuri.

Mi-aduc aminte de o postare anterioara, in care spuneam ca "femeia este divinitatea din noi insine", apoi am avut cateva schimburi de "idei" cu un baiat, care nu intelegea ce am vrut sa spun prin aceste cuvinte. Ei bine, e simplu! Eu, ca baiat, vad in femeie o salvare, un sprijin care ma face sa trec puntea acestei vieti mai usor. Aici este simplitatea si frumusetea acestei trancaneli de care aminteam, dar dand tarcoala si complexitatii acelei fraze, poposesc pe taramuri selenare, demne de Hitchcock.

Acum nu pot decat sa vorbesc din punctul de vedere al barbatului, pentru ca altfel mi-ar fi oarecum dificil.

Femeia este fiinta pe care o visam, zi de zi, fiinta la care aspiram, fiinta a caror forme poetice ne fac sa salivam (metaforic), fiinta a carei prezenta este necontenita si de neconceput in viata noastra. Prima data am dat ochii cu femeia-mama, acea fiinta care mai mereu ne-a fost alaturi, atunci cand am avut nevoie de ea: a avut grija sa ne nasca, sa ne aduca pe aceasta lume safe and sound, cum ar zice americanu' nostru. Apoi, dupa acele 9 luni in care am zacut capsati in marsupiul mamei, ei i-a mai trebuit inca 1 an si ceva pana sa ne puna pe picioare, apoi inca un an de rabdare, pana ne-am gandit si noi sa scoatem primele cuvinte, plus inca alti 4-5 ani in care a trebuit sa ne invete care e treaba cu cei 7 ani de acasa. Sa nu mai amintesc de urmatorii ani, pana la...14, sa spunem, in care am fost tinuti in lesa, spre binele nostru. Odata cu cucerirea statutului de "buletionos", ne-am transformat brusc in libertini, cu pecetea "belele" in frunte. Libertatea deplina a fost cucerita abia dupa 16-17 ani de lesa, momente in care lumea nu avea decat un singur stapan: noi insine.

Mama a stat in umbra; nu ne-a uitat. Poate am mai primit cate o palma dupa ceafa, poate un par in spinare, ca semn al suveranitatii, pentru o continua obedienta (a nu se uita de unde am plecat).

Ea este mama!

Obiectul la care am fugit atunci cand:

- am cazut de atatea ori din copac, insemnati cu vanatai, cucuie, maini/picioare rupte;

- am luat bataie, de la straini, pentru prima data;

- ne-a cazut primul dinte sau cand am avut dureri de orice fel;

- am avut nevoie de: mancare, bautura, imbracaminte, rechizite ptr scoala;

- am avut nevoie sa ne ajute la teme sau sa ne explice teoria relativitatii si de ce Einstein este atat de...mustacios;

- ne-am certat cu cel mai bun prieten;

- am bagat degetul in priza si nu stiam ce se intampla cu mine; :))
- am cazut de pe casa, etc

Nu am gresit cand am spus ca a fost doar un obiect, pentru ca de multe ori nu am stiut sa-i rasplatim sau sa-i multumim acelei persoane pe care o numim "mama". E drept, copii fiind, semnul nostru de multumire este dat de afectiune; aratam ce simtim pentru parinti, in general, dar de multe ori, de extrem de multe ori, ajungem sa ii invinuim pentru ca ne ingradesc libertatea de exprimare. O fi gresit? Nu o fi? candva vom ajunge si noi parinti si vom intelege cum sta treaba cu aceasta...."Dreptate absoluta."

Femeia-mama... Nu ai cum sa nu respecti si sa iubesti o asemenea somitate! O fi gresit ea, de multe ori, ne-o fi impus multe reguli, ne-o fi pus multe restrictii, dar in spatele tuturor acestor nedumeriri adolescentine a stat dorinta ei de a vedea, in noi, niste oameni de calitate. Ea este o parte a "divinitatii din noi insine!"

Femeia-prietena/colega.

Acest tip de femeie o intalnim cel mai des: la munca, la scoala, pe strada, la usa de alaturi. Ea este femeia in care nu vedem sau nu vrem sa vedem sexualitatea. E clar: ne intelegem cu ea, o respectam, ca om, o respectam pentru ceea ce este, o acceptam ca prietena in viata noastra, iar de multe ori o cautam pentru sfaturi sau poate doar pentru cuvinte care sa ne ridice moralul,pentru o iesire la...plimbare, alergat, basket, bicicleta, dar ea nu este femeia potrivita pentru a experimenta sexualitatea.

In jurul meu exista numai fete, dar nu e vina mea, atata timp cat mai mult de jumatate din populatia globului este cucerita de catre fete. Ma uit la acele fiinte din jurul meu si ma intreb: chiar nu ar putea exista nimic, care sa dea nastere unei reactii chimice? Au si ele o pereche de sani, un fund, un rocking body, dar ceva lipseste. De multe ori, doar gandul asta, de a ma vedea impreuna cu o buna prietena, mi s-a parut cat se poate de ciudat; de foarte multe ori. O data sau de doua ori chiar am incercat sa "ducem relatia la nivelul urmator", dar dupa numai cateva zile mi-am dat seama ca acela era nivelul maxim, in acele momente; mai mult de atat nu avea sa existe, nu poate sa existe. E...ciudat! Ultima data cand am incercat asta, incercarea noastra s-a sondat cu o ruptura totala. Nici pana in ziua de azi nu am mai schimbat, un amarat de cuvintel... Si au trecut 4 ani de atunci. Foarte ciudata treaba! e posibil ca unora sa le mearga, dar mie nu mi-a mers.

Femeia-necunoscuta (stradala).

Zi de zi intalnim pe strada, in tramvai, in club, la piata, pe stadion, la facultate, fete pe care le admiram. Vrand-nevrand intoarcem capul dupa toate bunaciunile existente!!! Ce-i frumos si lui Doamne-Doamne ii place, nu? Asa ca, de ce sa ignoram asemenea arte ambulante? Bine, e lipsa de respect sa intorci capul dupa o fata, atunci cand esti cu...prietena, iubita, sotia. Nu ca ar fi un lucru interzis, dar e lipsa totala de respect, fata de persoana de langa tine. Ti-o fi spunand ea ca nu o deranjeaza, ca esti liber sa faci asta, daca asa simti, dar in sufletul ei sta scris cu totul altceva si...chiar o doare, cand te vede facand ceea ce faci.

Acest tip de femeie afiseaza doar exteriorul, pe care il admiram cu atata ardoare, ii savuram fiecare miscare, ii ingurcitam fiecare ondulare a corpului, dar doar atat. Ramanem cu vazutul. E posibil sa incercam sa nu ramanem doar cu vazutul, iar atunci we make a move. Incet-incet, necunoscutul devine cunoscut, interiorul iese din ce in ce mai mult la iveala si este posibil ca ceea ce vedem sa nu ne incante complet, ceea ce inseamna ca acel necunoscut sexy, a devenit un plictisitor comun. Sau poate ne vom alege cu "femeia-iubita"; cine stie?! :P

Femeia-imaginara.

Este tipul de femeie care ne este bagat pe gat: televizor, reviste, site-uri. Photoshopatele... Doamne, ce frumoase sunt femeile astea! Cat pot fi de perfecte! :X Aceasta este iluzia cu care ne hranim zi de zi, noi astia, mai idioti, care ne dorim in viata noastra doar...fotomodele inexistente. Sanii perfecti, fund apetisant, abdomen plat, chip angelic, corp de clepsidra. Aceste simple imagini ne distorsioneaza realitatea, ne induce o stare de perfect ireal.

Mai mereu am incercat sa fac o corelatie intre ceea ce mi se da si ceea ce primesc. Am incercat sa vad imperfectiunile perfectelor si perfectiunile comunelor.

Am ajuns la concluzia ca:

- sanii exagerat de mari sau mari nu sunt cel mai de pret bun al femeii. Nici cei mici nu sunt un capat de tara;

- fundul ala atat de des benoclat, este atragator doar in functie de hainele purtate. Ce-i drept, fundul aplatizat nu este deloc atragator! :D Lipsa evidenta a muschilor de pe fese si excesul de grasime, nu are cum sa fie o compozitie reusita, atragatoare.

- corpul de clepsidra. Aici, doar opusurile pot fi comentate: adica corpul exagerat de slab sau de...gras. Cel slab, este alcatuit doar din piele si os si nimic mai mult, iar cel gras este acoperit cu grasime, un invelis deloc atragator. Cele mai multe fete existente sunt cat se poate de normale, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte.

- abdomenul plat. Daca fata merge la sala, este normal sa aibe abdomenul plat, dar daca nu merge, nu e nici un bai.

- chipul angelic. Aici sunt de parere ca acest angelic este dat de personalitatea fiecaruia, de comportament, de trasaturi. Un om cand iti zambeste cu sufletul, cu inima, este cat se poate de frumos, de atragator. Fizic ne poate trezi repulsii, dar psihic, ne aduce o oarecare liniste, siguranta, incredere.

Femeia-iubita

(revin cu ideile despre ea :P )

Waiting on the other side

De fiecare data mi-e greu sa incep, dar nu pentru ca nu imi gasesc cuvintele sau pentru ca nu am o idee clara, despre ceea ce vreau sa scriu, ci pentru ca incerc sa fac, din arta, o academie. Caut cuvinte pompoase, expresii de calitate, desi nu e cazul... Poate ca acea perfectiune este urmarea unei simplitati calitative si nu a unei complexitati cantitative. Oricum, asta conteaza mai putin, acum.

Stiu ca de fiecare data, in scrierile mele, incerc sa gasesc raspunsuri, la intrebari care nu ar trebui sa existe sau care nu isi au rostul; incerc sa fac, din tantar, armasar. Scriind despre iubire, meditand la iubirea perfecta, traind din "iubirile" altora, incerc sa realizez lucruri pe care le-am deslusit deja, incerc sa caut un altfel de raspuns la intrebarile carora am obtinut deja un raspuns, incerc sa ma auto-conving ca un anumit lucru poate avea mai multe adevaruri. Dar de ce? De ce nu accept lucrurile asa cum sunt? De ce ma complic? De ce imi complic existenta? De ce imi refuz fericirea? Nu de putine ori, poate chiar si ca tine, cititorul acestor randuri, mi-am zis, mi-am intiparit ideea de om comun -fetele=materialiste; baietii=idioti-. Poate si din cauza experientelor traite am ajuns sa gandesc asa, dar asta nu inseamna ca acest "adevar" este adevarul adevarat! Cu siguranta exista persoane care nu se regasesc in acele tipare, dar fie din prostie, nestiinta, ipocrizie, nu vrem sa acceptam lucrurile asa cum sunt, ci incercam sa le punem masca pe care o vrem noi, pe care o vedem, adica acea masca ce nu face decat numai sa ne respinga realitatea, acea realitate indesata cu "idealuri" false.

Neputand sa dorm asta-noapte, stand si uitandu-ma pe pereti, incercam sa imi fortez gandirea spre subiectul care ma ridica si ma coboara in acelasi timp: iubirea. In filme totul este perfect: si fata si baiatul, si muzica si dansul, si decorul si scenariul, dar acest PERFECT este redus la o realitate iluzorie, redata de scenarii. In viata reala scenariul este unul spontan, actorii sunt cat se poate de ordinari, iar sentimentele, ei bine, sentimentele sunt cat se poate de putin regizate! Sentimentele sunt cele care ne ridica si ne coboara, in acelasi timp. Sentimentele sunt cele care ne nasc, ne omoara si ne readuc la viata, ori de cate ori apelam la ele. Sentimentele sunt cele care scriu scenariul existenteti noastre (uneori patetice), dandu-le acea aroma dulce-amaruie. Si tot sentimentele sunt cele care ne construiesc fiinta.

De cate ori nu te-ai trezit lipsit de vlaga, lipsit de inspiratie, cu gandirea incetosata, bulversat de viitorul apropiat al zilei pe care urma sa o incepi, uitandu-te in oglinda, fara chef, fara suflu, fara speranta? O banala dimineata, din multele dimineti ce au fost puse fortat in calendar. De cate ori nu te-ai uitat pe fereastra, de la etajul 4 al blocului in care locuiesti, admirand pustietatea aglomerata a orasului, cu intrebari, siroindu-ti prin minte? De cate ori, doar lumina absurd de calda a soarealui, a tinut loc de...lumina calda si sincera, presarata in ochii persoanei iubite? De cate ori, acea persoana iubita, nu a fost decat o idee aruncata intr-un vlastar, pe un camp imens?! De cate ori nu ne-am dorit ca acea persoana pe care o visam (reala sau fictiva) sa devina realitate, in viata noastra? Fie ca suntem indragostiti de o fiinta care ne refuza, fie ca suntem indragostiti de o iluzie (iar aici exista o buba care trebuie tratata), diminetile apar pe nepusa masa, (insorite sau nu) si...suntem ghilotinati de ideea uni noi zile de osanda.

E trist. E trist ca suntem lipsiti de curaj. A avea curaj inseamna a accepta ideea ca oamenii traiesc prin noi, iar atata vreme cat le permitem sa existe, noi suntem condamnati sa murim. Sau poate ca suntem morti deja... Poate ca "a muri" inseamna sfarsitul existentei noastre fizice, dar cu sufletul cum ramane? Sufletul, fiinta noastra, sentimentele noastre nu pot muri si ele? Atata vreme cat le refuzam, e clar ca ele sunt intr-o moarte clinica. Da. Am ajuns sa traiesc ca un om mort. Zi de zi imi refuz extrem de multe lucruri vii, pentru ca sunt stapanit de ...frica?! Zace in mine o teama nedefinita, o teama fara margini care ma face sa ma ascund, nu numai de ceilalti, dar ma face sa ma ascund si de mine insumi. In ultimele zile am realizat, defapt, am constatat ca nu pot privi in ochii unei persoane de langa mine, fara sa ma simt oarecum "atacat" de propriile-mi frici. Desi am incercat sa reconectez unele apropieri fizice, am avut oarecare retineri si ma simteam oarecum vulnerabil. Singurele contacte fizice pe care le-am experimentat, fara sa fiu stanjenit in vreun fel, au fost cele cu strumfii de la gradinita; imbratisarile lor, atingerile, privirile inocente si pline de viata, cuvintele pe jumatate comprehensibile, ideile si jocurile de copil, stangaciile lor, ma fac sa ma simt, asa cum ma simt, si anume trist. Trist, dar nu pentru ca ei, prin definitia lor de "copii", ar avea puterea de a ma face sa ma simt asa, ci pentru ca la granita dintre copil si adult, se intinde o mare imensa de intrebari fara raspuns. Cei mari ma fac sa ma simt prost, ma fac sa ma simt mic si neinsemnat, dar nu din vina lor, ca m-ar acuza de ceva, ci doar din vina mea, pentru ca nu sunt acel cineva pe care mi l-as dori, acel cineva care ar rupe norii, acel cineva care ar fi cel mai grozav de pe pamant, in limita existentei mele.

Desi inca mai cred in mine, ca voi reusi sa fiu asa cum imi doresc sa fiu, desi inca ma mai agat de speranta, ca de un ultim snur ce mi-a fost aruncat, drept colac de salvare, ei bine, mi-e teama. Am ceva temeri in mine... Probabil ai zice ca imi trebuie consiliere si probabil asa e, dar ceea ce simt ca imi lipseste, pentru a-mi recapata curajul de a ma rearunca in marea involburata a vietii, este...acel suflet care imi readuca zambetul pe buze. Fizic zambesc, dar spiritual am uitat ce inseamna sa zambesti. Deja imi imaginez voci care ar spune: "poate ar fi cazul sa iesi mai des, sa cunosti lume, sa nu iti mai plangi de mila, precum o fata mare..." Sfaturi sunt capabil sa imi arunc si eu, dar nu sunt capabil sa le urmez!

Deja mi-am facut un program de "lucru", in lipsa unui job adevarat si intentionez sa il urmez cu strictete: miscare cat mai multa, pentru a-mi recapata forma fizica, citit/studiat cat mai mult, ca sa imi imbogatesc vocabularul si, de ce nu, cultura generala si ultima idee, dar nu cea din urma, este ideea care ar putea inseamna viitorul meu. Apoi, nu mai ramane decat gasirea iubirii celei indelung cautate, indelung asteptate, etc, etc, etc... Inca mai cred ca o persoana, o fiinta care mi-ar putea fi alaturi, mi-ar face existenta mult mai usoara si viata mult mai senina. Inca mai cred...

Acelasi eu

Launtric amor, din vise desarte, simtiri indoite de vechi sentimente,

Cuvinte suave, din cer izvorate si chipuri retrase din patimi recente.

Luminile calde palesc in nestire, iar trupu-mi se-aseaza pe-acelasi altar,

Ma-nchin la minuni si sper sa revina, fiintele calde, pierdute-n hotar.

Minunile-s seci, privirile-s sterse, credinta e moarta, pierduta in zare,

Iar vremea adesea se-ncrunta la mine; ma simt ratacit, in lipsa de soare.

Mi-e frica sa plang, sa vars scumpe lacrimi, ma tin de un strop, mi-e teama sa cad,

Privesc in neant, spre abisul rece, spre drumul ranced, ce duce spre iad.

Am fost un mic rege, cu teluri inalte, am prins idealuri, in mrejele mele,

Acum sunt cenusa, o umbra aparte, un zbor infinit prin prafuri de stele...

Privesc cu stiinta, spre lumea din vale, ma-ntreb, retinut, de ce am trait?

Unde-a fost viata, din mainile mele? Unde-am fost eu? De ce m-am grabit???

De ce-am dat lumii, fiinta din mine? De ce-am izgonit, minuni, idealuri?

De ce am ales sa traiesc fara noima, ascuns, suferind in propriile-mi valuri?

De-ar fi sa stiu, sa-nteleg ce am fost, purtat de nimicuri spre dulci nicaieri,

De-ar fi sa aleg o alta-nchisoare, probabil as sta in aceeasi de ieri...

Regretele mele se-nalta spre ceruri, spre locul in care un inger am fost;

Pe vremuri aveam, un trup, o fiinta, o scara inalta si-un umil adapost.

Aveam o cununa placata in aur, un scop ingradit de ganduri senine,

Eram un mic inger, un pui de cristal; eram adierea adorata de tine!

Acum nu mai esti, trecut-a si timpul. Acum te-ai ascuns sau ai disparut.

Trecut-a viata, pierduta in mine; pierdute-mi sunt toate, undeva in trecut...

Launtric amor, voi, vise desarte, de ce m-ati rapus? De ce vreti sa cad?

De ce, in nestire, ma vreti lacrimand, ma-mpingeti incet pe drumul spre iad?!

De ce nu e bine să mâncăm după ora 7 seara?

Stresul de zi cu zi, tipic societăţilor moderne, dieta importata de peste ocean, bogată în alcool, prăjeli şi alimente de tip fast food au numai efecte negative asupra sănătăţii, şi în special asupra funcţionării ficatului. Pentru a ne "spăla" de toate "relele" de peste zi, specialiştii recomandă să nu mai punem nimic în gură după ora 19.

Medicina tradiţională chineză a fost întotdeauna o sursă inepuizabilă de terapii şi obiceiuri care îşi găsesc funcţionalitatea chiar şi în zilele noastre. Chinezii nu mănâncă nimic seara, după o anumită oră, iar explicaţia rezidă tot în vechile tratate de medicină. Tradiţia lor spune că energia sau qi circulă în corpul nostru prin 12 canale principale, care mai sunt cunoscute drept meridiane. Fiecărui meridian îi corespunde un interval de 2 ore, timp în care energia în canalul respectiv atinge cota maximă.

Potrivit vechilor învăţături chinezeşti, digestia este controlată de elementul Pământ. Organele care aparţin acestui element sunt stomacul şi splina. Pragul maxim de energie în meridianul stomacului este atins între orele 7 şi 9 dimineaţa, iar în canalul splinei, energia atinge cota maximă între orele 9 şi 11. Prin urmare, cel mai bine este să mâncăm între orele 7 şi 11 dimineaţa, întrucât energia alocată digestiei este maximă în acest interval.

12 ore mai târziu, energia din aceste meridiane atinge cel mai scăzut nivel, drept pentru care învăţaţii chinezi ne sfătuiesc să nu mai mâncăm după ora 19. Dacă totuşi ne este foame, ideal ar fi să alegem alimente uşor de digerat, precum fructe, legume sau sucuri proaspete.

Digestia este în mod normal mai lentă seara, din pricina resurselor scăzute de energie. Dacă ne lăcomim la mese bogate în această parte a zilei, alimentele staţionează mai mult în stomac şi tind să fermenteze, ceea ce duce la formarea de gaze, creează senzaţie de balonare şi disconfort. Pentru a face faţă efortului, organismul sustrage energia de la alte organe, pentru a susţine digestia.

Peste noapte, între orele 23 şi 3 dimineaţa, canalele vezicii biliare şi cel al ficatul ating pragul maxim de energie. Aceste organe au rolul de a curăţa sângele şi de a ne asigura, în felul acesta un somn odihnitor. Însă, când mâncăm la ore târzii, energia lor nu mai este centralizată asupra purificării organismului, consecinţele fiind indigestia, insomnia şi senzaţia de oboseală dimineaţa. Mai mult decât atât, pentru că toxinele nu au fost eliminate complet din organism, se stochează la nivelul articulaţiilor, expunându-ne riscului de artrită.

Ce putem face pentru a revigora un ficat obosit? În primul rând, să renunţăm la mesele copioase după oră 19. Apoi, chinezii recomandă ceaiurile de păpădie, urzici, mentă, tătăneasă care curăţă şi regenerează ficatul. Însă nu uitaţi: odată ce încetaţi a mai mânca noaptea, ficatul îşi poate folosi energia pentru funcţia lui nemaifiindu-i "furată" de digestie, iar organismul are puterea de a se reface. Veţi observa că o mulţime de simptome neplăcute vor dispărea, inclusiv cele care nu par să aibă vreo legătură cu digestia, precum durerile, inclusiv cele ale încheieturilor. În plus, veţi vedea cât de simplu este, în felul acesta, să eliminaţi kilogramele în plus.

Mai departe

Dansez prin ploaie, cum fac nucii, prin dansul meu sa prind o stea,

Ce prin suava-i licarire, sa-nalte-n zbor inima mea.

Inconjurat mereu de chipuri calde, pictate cu priviri senine,

Inconstient valsez cu vise, cu licariri si doruri pline...

Ma las purtat de-a ta fiinta, spre templul lumii de cristal,

Sfios, ca un copil, te iau de mana, printesa mea, la primul bal.

Mai scriu o fila din poveste, mai depan ganduri, fara mila,

Si-ajung sa scriu, din nou, orbeste, cuvinte despre-o zi senila.

Pornit-am cu dansul prin ploaie, cu nucii, cu-a ta fiinta,

Purtat fiind de licari, am cam uitat de-a mea sentinta...

Ce zile simple mai erau, cand cerul si a mea privire,

O lupta crancena purtau, sa-nalte viata in nestire!

Nu c-ar fi rau sa poarte lupte, sa spulbere visele desarte,

Ca doar prin ele mai traim; "aici","acum" sunt cam departe.

Un singur gand si-un singur dor, strafulgera imagini seci:

Ma las de toate, ma dezic, de tot ce-nseamna chipuri reci.

Acum dansez, gonesc pe ritmuri, asemeni unui chip pios,

Imi caut lumea in nestire, dar am priviri tintite-n jos.

Nu ma stresez sa numar viata, nu ma arunc in doruri moarte,

Caci orice-ar fi, nu e final; mai sunt lumini, chiar de-s departe!

Ce-i drept, imi curm fiinta-n cautare, ma chinui sa gasesc o fatza,

Incerc sa scap de suferinta, negandu-mi drepturile la viata.

Lumina asta ce o caut, e-o umbra deasa, calatoare,

Acum ea vine, ma saruta, apoi ca prin minune imi dispare...

Uimit de darurile vietii, de norii care stau sa vina,

Un ochi danseaza in nestire, iar altul plange si suspina.

Nu e nimic! Nu mai cobesc, nu mai visez la ingeri goi,

Nu mai incerc sa caut sensuri, despre tine, despre noi!

Sunt amortit, luat de valuri si dus pe-o insula pustie,

Incerc sa uit de-acea "fiinta", sa-nchid naluca-ntr-o cutie.

Sunt fericit ca stiu de mine, ca stiu sa numar pan' la zece,

Durerea asta cum veni, la fel durerea imi va trece.