O doză de...

Depășind orice imaginație, îți dorești să ai, alături, oameni simpli, dar nebuni! Oameni cu care să trăiești și care să te facă să trăiești, oameni care să îndure orice criză de-a ta (normală, dealtfel) și să te trateze cu speranță și cu un zâmbet molipsitor.
Oamenii, care ți-au fost dat să-ți fie alături, sunt puntea de legătură către...dincolo de zidul nebuniei personale.

Acum, cu un alt strop al imaginației, depășești orice motiv nasol și bătător de cap, cu o simplă îmbrățișare (dar tu, nebun fiind, nu îmbrățișezi normalul, ca un om normal și sănătos la cap, nu te iei de cei de lângă tine, ci te apuci să iei în brațe primul stâlp, primul copac sau prima bucată de bordură).
Te uiți la cei din jur și nu vezi decât...o mare neînțelegere. Mare, mare!

Tot ce ți-ai dori este să culegi, în palmă, o stea; o amărâtă de stea care să-ți călăuzească, voios, calea și să fie unul dintre motivele pentru care, al tău bostan (capul) să fie tot timpul ridicat, pentru că, oricum, plecat fiind, sabia tot îl retează. De ce nu ar face-o? Nu asta e menirea ei?
Acea stea e musai să aibe, alături, alte 2-3-10 stele, niște starfriends cu care să parcurgă drumul până la dimineață. (doar că se mai găsește câte una, să o facă pe-a  căzătoarea, că deh...așa crede ea că e mai specială, dar ea nu știe că stele speciale sunt cele care strălucesc)

Am ajuns în punctul imaginației finale.
Îmi îngân simțurile cu o ”bună dimineața”, o „b.d.” grăită cu ceva mai puțin de jumătate de gură, asta în timp ce privirea-mi se îndreaptă spre un iz trecător de smerenie îmbufnată; e oglinda care îmi amintește de specialul nebun care sunt EU.

Acum, imaginează-ți cum pășești pe o pajiște intinsă, un verde imens, care îți mângăie tălpile goale, o pajiște plină de posibilități, plină de idealuri mărețe, realizabile (cu muncă multă, ce-i drept, dar realizabile).
Ce ai face? Pe cine ai lua lângă tine? Ți-ai dori să fii propriul tău designer, propriul șef, propriul angajat?
Și totuși, cum sună: un strop de nebunie? O evadare din tipar? O răstignire a monotoniei, pentru a intra în starea de procreație?! Lepădarea de ipocriziile mărunte și fără rost care să îți redea spiritul de...cuceritor al propriei ființe?!

Nu-i poți lua, nebunului, fericirea, dar îl poți face să te molipsească. Sau poți fi, în continuare, un sclav al mediocrității..

Despre oameni...

Despre noi, pot spune multe, dar la fel de bine nu aș fi în stare să spun mare lucru.
Omul, în general, este o sumă de idei și sentimente, un amalgam de acțiuni și dorințe, o înșiruire nesfârșită de visuri ireale, poticnite sub un acoperiș cârpit, prin care se strecoară câteva raze rătăcite, ale unui soare binevoitor.

Când mă gândesc la oameni, prima idee este să legată de zâmbet. Mă opresc. Stau. Aștept. Îmi fixez privirea spre ochii omului din fața mea, apoi îmi priponesc cercetarea câtre expresia ce va să vină, pentru că ea va veni, vrând-nevrând.

Ochii îmi zâmbesc. Când sihastru, când crispat, când senin, când constipat, când sincer, când arogant dar zâmbesc.
De ce îmi plac oamenii care zâmbesc? Dar cui nu-i plac?!
Acești oameni arată încredere, arată apropiere, deschidere. Fac ce fac și te îmbrățișează cu privirea. Nu ai cum să nu-i iubești sau măcar să îi apreciezi și să te deschizi, la rându-te! Nu ai cum...

M-am oprit, preț de câteva clipe, asupra unei amintiri, amintire în care exista un omuleț pe care nu-l prea aveam la inimă; pe scurt: îmi era foarte antipatic. Apoi m-am oprit și m-am întrebat: ce anume îl face, pe acel nefericit, să fie un paria?! De ce nu-l am la inimă? Poate pentru că e urât? Sau prost? Hmm.. Nu mi s-au părut motive suficiente, așa că am încercat să mă pun în locul lui, încercând, într-un fel, să pricep de ce îl văd așa. Ei bine, am văzut care erau acele motive, dar...nu prea își aveau rostul, nu aveau acoperire, ba chiar mi se păreau destul de puerile, așa că m-am retras, mi-am retras antipatia, fiindu-mi rușine de mine. Am stat, ca un idiot, și l-am judecat aiurea! Eu?! Cel care aveam pretenția de a mă auto-proclama un mare cititor al rasei umane?! Aveam impresia că dreptatea îmi aparține, dar uite că nu a fost chiar așa.
Era doar un aer de superioritate aparentă.

Cu toții avem parte de antipatici, iar unii chiar au „o față care cere pumni” (iar asta din cauza comportamentului lor, față de noi, ierarhii și eroii neamului).
Dar ce nu știm (sau nu vrem să știm) este faptul că fiecare ființă are un motiv, un amărât de motiv, care îi desenează personalitatea, chiar și caracterul. Acei oameni sunt slabi, dar nu pentru că așa au fost construiți, ci pentru că s-au resemnat, s-au împăcat cu ideea; ei cred în slăbiciunea lor iremediabilă și de-al naibii, se încăpățânează să facă ceva.

Omul zâmbește. Eu zâmbesc, tu zâmbești... Zâmbim, fie pentru a crea o legătură, fie pentru a arăta că suntem politicoși, (prefăcuți, constipați, dar politicoși), fie pentru a ascunde ceva. Ce anume? Știm cu toții ce.
Dar cum rămâne cu cei care nu ne zâmbesc? Sau nu răspund zâmbetului nostru? Pe ei în ce oală îi băgăm?

Am ajuns să compătimesc, acele statui, care nu exprimă emoție, sau pe acei mojici care ne tratează cu indiferență sau cu o răceală de neînchipuit. Ei nu prea știu să zâmbească și poate că nici nu vor, dar ce știu eu? Au motivele lor să nu o facă.
Uneori mi-e dor, chiar și de aceștia din urmă, pentru că le înțeleg durerea. Mi-e dor de om, pentru că știu că sufletul lui poate fi cald, chiar dacă este neștiutor sau pribeag, dar sufletul acelui om poate fi mantia mea, pentru vreme rea.
Orice om merită o șansă! Orice om merită un umăr pe care să plângă, merită o găleată, unde să-și verse toate păcatele și toate durerile.
Umărul celui de lângă noi, poate fi lăcașul de cult unde să redescoperim sacralitatea, lumina, viața și toate minunile pe care le credeam imposibile!
Un miracol este ceea ce credem că este imposibil de înfăptuit, dar totuși se întâmplă!

Bună dimineața, iubito!

Și iată-mă-s...

Iată-mă, privind cu nesaț încă o îmbucătură de imagine de-a ta, reflectată într-un ungher ascuns al imaginației mele. Stau și mă adap, ca un proscris, cu o  imagine care mă face să tresar, ori de câte ori îi permit să traverseze spațiul pe care l-am impus doar realității. Printr-un continuu de idei nesăbuite, privirea-mi se încețoșează, zburdând către zarea cea mare, în căutarea domniei tale, a sentimentului de doi cel mult preaslăvit, a iluziei care m-ar face un pustnic cerebral.

Iată-mă-s, sorbind lacom, dintr-o cană de cafea, o cafea dulce-amăruie, cu aromă de scorțișoară aburindă, cu arome de vise și tresăriri peliculare, unde doiul primează.
Dimineață m-am trezit cu o poftă de tine; o mare poftă de tine! Voiam să strâng perna, în brațe, ca să mai domolesc acel dor, dar strângând-o, turtit-o bine, bine de tot, până am amețit-o și a căzut lată, fără suflu, fără viață, fără sclipire, fără nici un alt fel de scânteiere. Ce naiba! E doar o pernă. E doar o unealtă care se adaugă, precum o piesă de puzzle, pentru  ca eu să am o noapte cât de cât liniștită. E doar o pernă...

Mi-adusei aminte de acel doi răzvrătit, care nu îmi dă pace. De ce ar face-o? Doar știe și el că asta îmi doresc, chiar dacă... Chiar dacă.

Cu o strângere de inimă, îmi cuibăresc amarul într-o dulce îmbrățișare, spre porțile infinitului.
Ea, cu privirea-i angelică, puțin confuză, licărește o speranță purtată într-al ei zâmbet, firav, trecut prin dodiile vremurilor. Ea, își strecură ființa, printr-o învăluire ireală de ștrassuri lăcrimânde, în pași de dans, de un vals ceramic, în gânduri concentrice; ea era a mea, era stăăpâna visurilor mele.
Tot ce voiam, era... să te strâng la piept, să îți simt respirația caldă și bătăile crescânde ale unei inimi care a avut curajul de a cădea pradă liniilor inamice, fără să stea pe gânduri, fără să le judece, fără să pornească o contra-ofensivă acidă, fără să aibe intenții odioase. Acea inimă a ta a luat aroma amorului, pe care a sorbit-o dintr-o ultimă ceașcă, și a păstrat-o pentru mine.
Tot ce voiam era să te iau de mână, acea mână micuță, ca a unui prunc, o mână caldă, catifelată, posesoare a unei atingeri magice, să te strâng la piept, să te cuprind ușor în brațe, să-mi trec mâna prin jurul taliei tale, să te privesc în ochi, zâmbind și să pornim în pași de dans, către meleaguri știtute doar de noi.
Pleacă-ți capul, pe umărul meu și lasă-mă să ador acele momente, lasă-mă să sorb fiecare aromă de tine, fiecare culoare de-a ta: parul tău lung, mătăsos; ochii tăi albaștri, care  au sechestrat o parte de rai, una de cer și una de pământ; privirea ta, care reușește să mă topească, ori de câte ori mă pierd în ea; zâmbetul tău sincer, deschis, iubitor, care mă poartă iar și iar, câtre porțile infinitului, spre un spațiu, un univers creat de noi, pentru noi, pentru eternitatea noastră.

Am ajuns să venerez fiecare sobitură de cafea, fiecare aromă de dimineață, unde care te regăsesc în orice colț al existenței mele. Ești în patul în care îmi curm neputința trupului, noapte de noapte, patul în care adulmec închipuirea nopții, spre o zi ceva mai senină. Ești camera care mă strânge în brațe, cu toți cei patru pereți sufocanți, pereți pe care nu îi mai suport! Ești drumul meu zilnic, către visul de mâine, ești dorința mea, ești planul pe care îl creez, pentru acel viitor la care aspir.

Hai, lasă-mă să te mai strâng la piept, cât de tare pot, încă o dată, să te sărut ușor, ușor, să sărut fiecare centimentru al buzelor tale, să-ți sărut ochii, obrajii, fruntea, părul, gâtul, mâna, palmele... Lasă-mă să mă dezmierd cu trupul tău, să te mângâi, să te ating ușor. Lasă-mă să te privesc în ochi, fără să ne spunem nimic; doar să ne zâmbim, unul, altuia, îmbrățișați de soarele unei noi zile, îmbrățișați de o dimineață cerșindă. Lasă-mă să mă scufund într-un val de sentimente, creat de existența ta cea sfântă!

Bună dimineață, iubito!

Jurnalul unui anti-Valentin! :D

Mă înarmez cu multă nepricepere, ca să mă iau la trântă cu Cupidonul, acel drac îmbrăcat în straie de înger. Chiar nu pricep de ce i-a trebuit, Măriei Sale, săgeți, ca să ne perforeze inimile! (cum ne-cum ne îndrumă spre atacuri de cord). :)) Nu ar fi fost mai simplu să ne spună ce și unde să ne uităm?
Cu săgețile alea e mare durere, mai ales atunci când trebuie să le scoatem; se rupe, naibii, inima în două, apoi se farmă în mii de bucăți. El nu știe cât durează până o lipim la loc? Ar fi fost ceva să funcționeze super-glue-ul, dar uite că nu merge așa.

Colac peste pupăză, mai dăm și noi peste o sărbătoare comercială, gen V-day. (vai de buzunarul, defpat, VAI -cu un „V” cât se poate de mare, de TOATE buzunarele și, pe deasupra, și de săracul portofel al naivului îndrăgostit).
Îmi place mult ce spun femeile, și anume: dovada de iubire, ar trebui arătată, femeii, în fiecare zi, și nu doar de Ziua lu” Valentin, dar dacă te pune mama naibii să treci neobservat, în această sfântă sărbătoare, IUBITA ta nu-ți mai vorbește cu zilele.
Cum? Nu tu o floare, nu tu un cadouaș, nu tu declarații supreme de iubire; NIMIC!
Oare cum de poți fi atât de nesimțit? :))
Trece minunata zi a îndrăgostiților, iar tu...o tratezi ca și cum ar fi o zi obișnuită (deși doar asta ai auzit și auzi mereu).
„Măi femeie, eu țin la tine, te ador și te iubesc în fiecare zi, și nu doar de V-day!”

Ce vor femeile?
Toată lumea știe că  femeile nu vor nimic, dar trebuie să le dai ceva! ...chiar dacă nici ele nu știu ce vor. :)

Oare cum ar fi să facem cadouri, femeilor, doar o dată pe an (mai exact pe 14 febr.)?
Hai, fie.. De 2-3 ori pe an, ca să nu uităm de ziua lor.
Dar stai, că mai avem și „Ziua Femeii”, apoi sărbătorile de iarnă, „Ziua florilor”, „Ziua curcubeului”, și alte 340-350 de zile de sărbătorit.

Bărbații iubesc, așa cum femeile nu știu să o facă, iar femeile iubesc, așa cum bărbații nu știu să o facă! Cine știe contrariul, nu are decât să mă...contrarieze! :P
Vrei motive să te iubesc? Uite unul și cel mai important: ești femeie!!! Dar lasă-mă să o fac așa cum știu eu, în stilul meu de bărbat!

Mă auto-proclam Anti-Valentin. De ce oare?
Pentru că-s...singur! :))

Cum mă rescriu?!

Dac-am să fiu străinul visării, nuanța de gri, prin petele roz,
Am să m-ascund de pașii creării, de urma confuză pierdută-n moloz.

Dac-am să fiu sentința amară, a lumii abjecte, prădată de chin,
Transpusă-n iluzii, cerșind idealuri și zdrențe suave, cu chipul său lin,
Am să mă-nec. Am să fug spre pădure, am să devin un fel de sihastru,
Am să încerc să mă scutur de toate: de tine, de lacrimi, de tot ce-i dezastru!

Pornit-am cu gândul să fiu o minune, un trup înrudit cu zorii de zi,
Un înger minuscul, cu aripi deschise, întinse la maxim; și oare de-aș fi?!
Crezut-am că sunt străinul din umbră, cu-n zâmbet închis, cu lacăt pe gură,
O ploaie meschină, evadată din nori, privat de culoare, urât de natură.

Sunt un lup singuratic, ce urlă la lună, plângându-și ființa, spre schimbul de peri.
Sunt cel care sunt: exploratorul de mâine, visătorul de azi și scriitorul de ieri.
Vise, gânduri, șoapte, idei preamărite, cuvinte istețe și rânduri răscoapte,
Mă scot din bârlog, din citate perfecte; mă-ncumet să scriu o altfel de noapte.

Durerea mea plânge, iar eu plâng cu ea. Încercăm, împreună, să reinventăm:
Amintirea de ieri, minunea de mâine, speranța, viața și tot ce visăm,
Sau chipul angelic, privirea profundă, un zâmbet real și molipsitor;
Aceasta e viața, aceasta ești tu: prezentul trăit, cu scop viitor.

Fara sens

Eram trecut in vremea-n care, ma tot cruceam de seci cuvinte,
De dorurile ce se ascundeau, pe drumurile de dinainte.
Priveam, cam nesatul, spre mare, spre cerul vested, naucit,
Si-aici ma tot cruceam de mine, de chipul meu cel vestejit.
Voiam sa inteleg nimicul, sa iau pricepere din vorbe,
S-o fac pe inteleptul care si-a luat o diploma din ciorbe.
Am fost trecut in izolare, pe-un drum cu iz asteptator,
Eram tic-tac-ul ce apare, nesuferit, desteptator.

M-am desteptat, dar cat s-adorm. Mi-am luat si inima in dinti,
Am fugarit a mea fiinta, pe vechi meleaguri, goi, fierbinti...
Am tresarit, reinventat, in lumi si sensuri paralele,
Am copiat credinta care statea ascunsa-n cer, sub stele.
Ma uit, cu jale, in oglinda, spre zarea ce imi e datoare,
Scalambanit ma tot prostesc sa redescopar sensul din schimbare.
Se pare ca m-am dus la vale, o iau alene pe ulei,
Cersesc minuni, peste hotare, si mila de la derbedei.

Traiesc altfel.

Am rasarit dintr-o celula, mi-am luat o viata imprumut,
Am asteptat, dupa pendula, sa fiu acel dintai nascut.
Mi-am luat, din ganduri, o secventa, de clipe mari, de doruri pline,
Am aderat la scopuri sfinte, dupa credinte reci, pagane...
Mi-am pus un sal de biruinta, sa trec a gandului hotar,
Si mi-am propus sa spintec viata, sa sorb aroma de calvar.
Ca mai mereu, dorm in negare, ma-ncred in lumea de aici,
Ma rastignesc, cersand iubirea, si-astept sa vii, sa ma ridici.

Nu cad in abis, de placere, nu rascolesc nici rani adanci,
Nu vreau decat sa simt cum piere vantoasa rece, dintre stanci.
Am rasarit, dintr-o celula, am dat viata luminii mele,
Mi-am nascocit o noua lume, mi-am asternut si-un cer cu stele.
Acum te simt, o, tu, viata! Mi-ai recreat ganduri de dor,
Mi-ai pus in inima o piatra, sculptata-n stanca, sub izvor.
Mi-ai rasarit un chip de soare, un altfel soare luminos;
Acum revine-acea dorinta: traiesc iubind, sfarsesc frumos!

In gandurile mele aspre, ma-ncanta muzici si culori,
Prin calda-i, dulce simfonie, pe campuri verzi, prin puf de nori,
Ma zbat, sfios si-ngan corale... Ba levitez catre divine,
Ca doar a mele enspe ganduri, se-ndreapta numai catre tine!
Mi-am asternut o patura de vise, pe care-o port atunci cand zbor,
Iar dorurile de atunci nescrise, isi iau dezmat, uitand de dor.
Nu am uitat ca-mi este dor, dar dorul de acum este un alt,
Nu-mi este dor, de dorul vechi, caci dorul meu e mai inalt.