Coach Carter - movie quote

„Cea mai profundă dintre toate temerile noastre, nu este despre faptul că am fi slabi, incapabili, ci din contră, noi am fi prea puternici!

 Lumina din noi ne sperie cel mai mult, nu întunericul.

Făcându-ne mici, ascunzându-ne, nu vom fi de folos lumii în care trăim; nu e nimic înălțător în a te micșora, astfel încât, cei din jurul nostru să nu se simtă nesiguri în preajma noastră.

Nouă ne-a fost dat să strălucim, așa cum o fac copiii, iar strălucirea se găsește în fiecare din noi și nu doar în unii sau alții. și, atâta vreme cât strălucim, fără să vrem, acordăm șanse și altora să o facă.

Odată eliberați de propriile temeri, prin prezența și acțiunile noastre, în mod automat, îi ajutăm și pe cei din jurul nostru să se elibereze de ale lor temeri.”

Încotro, suflete?

...și cică se scurge încet, dezlipindu-se de orânduiala de peste alte hotare. Se scurge, de la Dumnezeu, până în străfundul amintirilor de peste zi (sau de peste noapte; depinde cum îi este dat), iar cu toată stăruința ei, tot se mai împiedică de câte un ciot crescut aiurea în drum.
Uneori se scurge, alunecând, că doar ce a dat de îngheț, iar alteori se scurge, aburind, că deh, de nu s-ar topi, nu ar exista și alte file rupte prin jurnale.

Dar de cele mai multe ori se scurge, se prelinge picătura asta de suflet și înaintează printre laurii sau capcanele pașilor pierduți, iar ca o învingătoare ce este, va înainta, fără popas, către o altă picătură de suflet naivă, o picătură ciopârțită de sute de întrebări, de zeci și zeci de nelămuriri sau de infinite povești în care nu s-a regsăit.

Au trecut batalioane de gânduri, s-au perindat stoluri de frământări, au fost vizitate priviri de toate culorile, care mai de care mai de gală, s-au pescuit cuvinte proaspete, dar fără noimă, iar multe ziduri s-au ridicat în cinstea superficialului.
Acum are loc un mare spectacol, iar bilete nu mai sunt! Dar nu erau nici locuri.

Astă picătură de suflet, și-a scris sentimente, zeci, alte zeci, sute și alte sute, îmbrăcate în milioane de stele, iar toate aste stele le-a pictat pe un cer deschis doar pentru ea.
Ce mai contează că a plâns schimonistă într-un colț de rai putred? Sau că s-a destrăbălat pe meleaguri străine? Liniștea a găsit-o aproape de ea, mai exact, în adâncul ei. Cineva a avut grijă de ea...
E un Dumnezeu al sufletului, care se îmbracă în culoarea iubirii; e-o culoare roșie, călduță, zâmbitoare, puternică, în brațele căreia te-ai simți ca într-un leagăn.

Aici, picăturile de suflet nu mai plâng. Dar nici nu ar avea de ce. Par toate atât de puternice, atât de mari, atât de...reale.
Sunt aripi peste tot, încât ai putea zbura oriunde, oricum! Asta e!

Picăturile nu se mai preling și nici nu se mai scurg; acum ele zboară.

Atunci când te chem, oare vei veni?

Multă lume se plânge de singurătate, de parcă ar fi nu știu ce boală. Într-adevăr, singurătatea asta ucide multe suflete, dar acele suflete sunt niște bucăți chinuite, prăfuite și împrăștiate peste tot. Acele suflete nu mai știu în ce să se încreadă, nu știu ce să mai ceară de la viață, de la iubire, de la... ziua de mâine. Doar că acele suflete nu sunt singure; sunt doar neghioabe.

Cea mai urâtă singurătate este cea în doi. Cu aia sunt de acord că ar fi o boală, dar și ea se poate remedia, prin mai multe feluri. Chiar cunosc câteva speciemene de cupluri, care insistă să fie împreună, deși...nu ar trebui să fie.
Ce îi ține împreună?! Teama! Teama de libertate, teama de nou, teama de a o lua, din nou, de la capăt (în special pentru cei care au deja ani de relație, căsătorie, plus obligația de a fi exemplu pentru încă un suflețel).

Apoi, la bătrânețe. Acolo chiar că singurătatea e o boală care poate ucide. Imaginați-vă nopți petrecute în tăcere, iar, poate, singura companie, ar fi niște lacrimi rebele, care țin de cald, noapte de noapte. Nopțile par infinite, viața pare fără sens, fără un suflet care să existe alături. Doar amintirile or fi singurele partenere, cât de cât, de nădejde.
Acea singurătate nu aș vrea să o trăiesc!!!

Dar pentru noi ăștia tineri?! Noi nu avem dreptul să ne plângem de singurătate! Chiar nu avem ăst drept.
Se mai întâmplă, uneori, ca și eu, discutând cu cineva, să îi spun cum văd, dar mai ales cum simt momentele de singurătate. E normal! Să fii singur e tare nasol, dar adevărul e că noi alegem să fim așa. Nu ne place Cutăreasca, nu mă atrage donșoara Icsuleasca, ăla e un bou, un nesimțit, ea e o bitch și așa mai departe.

Ce altceva mai e de actualitate, e faptul că cele mai multe dintre fete sunt materialiste, vor totul pe de-a gata, fără să miște din dos, fără să asude cât de cât, pentru o viață mai bună, pe care să o și merite.
Dar la fel de adevărat e și faptul că, unii dintre băieți, sunt niște golani. Mari golani! Niște profitori de clasă, ademeniți de aura feminină și impulsionați de mirajul sexualității, de expansiunea lui, pe toate corpurile existente.

Când există astfel de confuzii, e normal să nu meargă nimic! Cine să mai creadă, ce să mai creadă? Dar avem ceea ce merităm! Sau ne merităm soarta, cum ar spune unii.
Dacă alergăm după miraj, parte de miraj avem. Dacă alergăm după obiecte, ne vor lipsi emoțiile. Dacă alergăm după iepuri, vom avea parte, fie de o masă gustoasă, fie... de nimic.

Haidem să fim serioși și să nu ne mai plângem atăt, pentru că lucrurile nu sunt atât de rele, precum par! Noi le facem să fie așa, iar de cele mai multe ori, doar exagerăm.
Timpul ăsta petrecut în plânsete după o ea, un el, nu face decât să ne fure anii din viață, ani în care ar trebui să investim în noi, pentru că investind în noi, vom pricepe multe. Totul se învață, inclusiv iubirea, așa că, ea nu trebuie cerșită pe la nu știu ce colțuri! Ea există peste tot, doar că suntem prea înceți la minte, prea schimonosiți sufletește pentru a o vedea și prea mofturoși pentru a accepta ceea ce ni se oferă, cu dragă inimă și sinceritate.

...iar când e de plecat, plecați să fim! Fără să privim în urmă, fără regrete sau alte cele.

Urma pașilor pierduți

Mă-ntreb: oare noi știm care este cea mai distrugătoare forță a universului?

Regretul!

„Dacă lucrurile ar fi fost altfel și nu așa cum sunt acum?!”
Dar nu sunt altfel. Ele sunt conform deciziilor deja luate.
Oamenii pe care îi gonim, într-un fel sau altul, din viața noastră, oameni care, poate, ar fi meritat să rămână. Poate că nu sunt burdușiți de calități sau talente, poate că nu sunt dotați cu un IQ peste medie, poate că nu sunt tocmai zei de care să ne cupidonicim și poate nici nu sunt presărați cu rafinamentul pe care-l căutăm, dar ei sunt umani; au astă unică, indispensabilă calitate.
Oameni. Drag de oameni...
Nu de dor, nu de durere, nu de nevoi sau dorințe, nu de limitări, ci de libertate; libertatea de a alege.

Dar nu. Nu alegem cu mintea și nici măcar cu inima, ci cu privirea. Ne plac oamenii frumoși, atrăgători, dar proști, inculți, grosolani, superficiali, ignoranți, oameni care sunt propria noastră reflexie.
Pe aceia îi idolatrizăm. Cei plăcuți inimii nu-și au loc pe teritoriul nostru.

...planurile de viitor?! Ele stagnează, pentru că nu avem curajul să le punem în aplicare, împiedicați fiind de negativismul altora, de trasul de mânecă (sau asta ar fi scuza noastră). Sunt stagnări, temeri, care se trasnformă în regrete.
Oare unde am fi fost acum, ce am fi fost, dacă am fi ales altfel? Cu mai mult curaj, cu mai multă înțelepciune, fără să luăm seama stereotipurilor, fără să ne afundăm în clișee, fără să ne fie teamă de noi înșine, cei văzuți prin ochii altora?!
Eu nu sunt cel în care TU crezi. EU sunt cel în care EU cred! Sau așa ar trebui...
E teama de eșec sau de reușită?

Ceea ce nu trăim la timp, nu vom mai trăi niciodată!
Oamenii se transformă, se schimbă, își iau măsuri de precauție, uită de propriile libertăți și acceptă „libertățile” altora, adică îngrădirile. Ei devin niște plecători de capete, niște sclavi ai propriilor temeri, care nu văd frumusețea din jur, ci doar apăsarea pașilor pe care sunt purtați, către oriunde, dar către nicăieri.

Regretul. Să vrei, să poți, să crezi, să speri, dar să-ți fie teamă să încerci.
Timpul trece, momentele se pierd.

Succesul nu înseamnă nici contul din bănci, nici mașinile, casele sau obiectele de „valoare” pe care le dorim sau deținem, nici titlurile sau funcțiile. Succesul înseamnă a fi împăcați cu noi înșine!
Asta este adevărata fericire!!!

Întotdeauna să credem

...și poate că azi nu ne-am trezit cu ce ne-am dorit, dar cu siguranță că suntem mai aproape.

Și poate că lumina încă este fadă, ascunsă sub  norii care pribegesc spre pustietatea lor, dar e lumină și e una bună, caldă, oarecum vie.
Și poate că ea, ființa aceea la care visăm, este undeva prinsă în mrejele timpului, scăldându-se într-un necunoscut aproape viral, astfel încât visul rămâne singura dorință.
Și poate că banii nu ne ajung, ca să ne putem construi un imperiu, dar viitorul nu este construit din bani, ci din vise, dorință, idealuri, muncă, muncă și iar muncă; banii nu sunt decât răsplata.
Și poate că nu am făcut rost de acea fericire, care să ne îndoaie simțirile, care să ne scuture de promoroaca grijilor sau să ne învelească în câteva straturi bune de speranță, dar ea..., ea nu e departe; speranța trăiește în noi.

Și poate că aste cuvinte nu vor stârni ecouri, poate că nu vor da binețe, poate că nici nu vor mâzgâli curcubee pe ceruri, dar ele vor crea modele, vor renaște scânteie, vor înflăcăra priviri.
Și poate că noi nu suntem ceea ce suntem, ci suntem doar o plăsmuire a imagineției noastre. Poate că suntem mai puternici de atât, mai vii, mai colorați, mai simpatici, mai iubitori, mai iertători, mai încrezători, mai dinamici, mai forțoși, mai umani, mai reali, mai senini, mai zâmbitori.

Și poate că azi nu te-am găsit în visele mele, dar știu că acolo, pe undeva, ești și tu, cu același „poate”.
Poate că pașii mei nu sunt mari, dar sunt continui.
Poate că al meu gând nu este întotdeauna limpede, dar este curgător.
Poate că inima-mi nu este reîntregită, dar este cârpită cu grijă.
Poate că privirea-mi nu reușește să vadă toate cele, așa cum ar trebui, dar ea încă funcționează.
Poate că mâna mea nu este îndeajuns de întinsă sau brațele-mi nu sunt îndeajuns de deschise, dar ele încă pot cuprinde.
Poate că gustul amar încă-mi șade pe limbă, poate că acel nod, stă prins, încă, în gât, dar încă e loc pentru câteva picături de viață, care să mă ajute să respir.
Poate că buzele-mi sunt pecetluite, dar încă schițează zâmbete.

Și poate că nu totul se sfârșește cu „sfârșitul”, ci doar...ideea de sfârșit.

...și poate nu acum, nu aici, nu cu oricine sau orice, dar întotdeauna să credem: ceva bun urmează să se întâmple! Miracolele se întâmplă zi de zi, pentru că miracolele suntem noi.

2 I

Citesc despre îndrăznelile unora de a scrie despre ceea ce simt, despre ceea ce sunt ei sau despre ceea ce nu sunt, citesc tot felul de...expresii uzate, fără fund, fără credință, expresii goale care mă lasă rece. Dar citesc. Lumea e multă, ideile, deși aceleași, au oarece unicitate.
Am ajuns să citesc, așa cum nu am făcut-o niciodată și constat că am pierdut timp, fără să-mi îmbogățesc sufletul, pentru că asta înseamnă citit: un suflet puternic. E drept, mintea e cea care se îmbogățește, dar sufletul se îmbracă într-un impermeabil ce-l ferește de stricăciunile suferinței, îl ferește de slăbiciuni și toate cele.

Dar nu vreau să mă laud că mi-am făcut program de citit. Vreau, doar, să plutesc extaziat, pentru că, astfel, ideile mele prind contur, au noimă, au suprafață, au tărie față de mine, nu față de alții.
Ideile mele sunt credințele mele!

Lumea vorbește despre suferință, iar asta pentru că toată lumea suferă, dar par niște suferințe false, alintate, de fațadă. Fiecare vrea să arate că el e cel care suferă mai mult, că el e cel care merită atenție, că el e unicul suferind al universului. Pe de o parte, e de adevărat, pentru că fiecare dintre noi suferim cu sens unic, dar dependent de alții.Suferim, ca și cum ne-ar plăcea să suferim, că deh, doar așa ajungem să fim în centrul atenției.
Am în minte o fată, care mereu, face ce face și ține să iasă în evidență cu astfel de destăinuiri suferinde. Ajunge să fie extrem de enervant!
Poate dacă ar sta și ar medita la ceea ce-și dorește, poate dacă ar căuta răspunsul în sinea ei și nu prin postări care să vrea să atragă simpatia sau mila, cu siguranță ea ar fi mai liniștită, sufletul ei ar căpăta o altă culoare, o altă dimensiune, o altă înșelegere.
Nu zic. Și eu mai postez chestii de genul, pentru că am zile în care mă găsesc trist, cu zeci de întrebări și nelămuriri la adresa iubirii. De ce iubirea doare? De ce oamenii nu știu să iubească? Oare eu știu să iubesc? De ce sufăr? De ce? De ce? ...și iar DE CE?
Și știu de ce.. Pentru că fiecare întrebare se adresează din exterior, exteriorului. Nu mă înteb cu inima, nu caut răspunsurile în SINEA mea, dar răspunsurile ce-mi vin din afară nu mă mulțumesc. NU-mi plac! Pur și simplu. Ele nu sunt compatibile cu ceea ce simt.

Ei bine, suferințele noastre, întrebările noastre sunt cele care ne înfundă sau ne afundă și mai mult în negura gândurilor.
De multe ori am realizat că, acele raspunsuri pe care le căutăm, vin pe nepusă masă. Ele nu apar atunci când țipăm ne dăm cu capetele de pereți sau ne tăiem venele, ci apar atunci când e liniște, când e lumină înlăuntrul nostru. Liniștea, pacea, starea de meditare, relaxarea.. Ele sunt medicamentele care vindecă. Pace nu vom găsi, decât în teritoriile liniștite, Căldură nu vom găsi decât în locurile însorite. Lumină nu vom găsi decât atunci când vom deschide ochii.
Iubirea este cea care ne călăuzește. Unii spun că iubirea este sinonimă cu suferința. Alții spun că iubirea este fericire deplină. Ce să spun?! Poate că sunt în acord și cu unii și cu alții. Sau poate că iubirea este dată de adâncimea cunoașterii de sine.

Nu mai vreau să mă întreb de ce sufăr. Vreau să mă întreb: de ce iubesc? Ce anume (cred că) iubesc? De ce o doresc cu atâta ardoare? Iubirea e caldă, iubirea e veselă iubirea e o fluturească, iubirea gâdilă tot corpul, iar fiecare tremurici este un suspin afirmativ, de nelăpadat.

Doamne, ce frumos e sentimentul pe care-l am atunci când o femeie îmi stă tolănită pe piept și se ascunde printre brațele mele! Toată căldura ei trece prin mine, mă cuprinde, așa cum o cuprind pe ea cu brațele. Acel sentiment mă leapădă de orice gând, lumea exterioară este iexistentă; nimeni și nimic nu mă mai interesează!
Îmi așez obrazul pe al ei păr și, zâmbitor, închid ochii, o strâng și mai tare în brațe și simt că aș vrea să îi spun ceva frumos, aș vrea să îi spun ce simt, dar tot ce găsesc este un: „ce bine e!” Nimeni și nimic nu mai contează. Nu contează ce zi e, nu contează că e zi sau noapte, nu contează că am multe de făcut, dar nici măcar nu-mi amintesc așa ceva. Nu mai contează nici că parcă mai ieri sufeream, întrebându-mă „de ce?”, pentru că azi aș putea să mă întreb același lucru.
Tot ce contează e că în sufletul meu e liniște, e lumină și, așa cum îmi place să spun, e zâmbet; zâmbete calde și îmbrățișări fierbinți.

Da. Prefer să mă întreb de ce iubesc sau de ce vreau să iubesc, decât să mă întreb de ce sufăr, pentru că știu că sufăr, pentru că nu am pe cine să iubesc. Dar iubesc! Iubesc femeia, iubesc omul, iubesc iubirea, iubesc lumina în aceeași măsură cu care iubesc și întunericul. Iubesc, pentru că inima aude doar cântece și se pierde în refrene

Privesc, zâmbesc și tac. Și iar zâmbesc.
Uite ce bine e! În tăcere am reușit să găsesc răspunsuri.

De multe ori picur când văd oameni care se iubesc, oameni care-și zâmbesc sincer, oameni care-și vorbesc din inimă și care se sorbesc din priviri.
Înțelegând ce este suferința, poți înțelege durerea celuilalt,  o poți îmbrățișa, o poți trasnforma.
Înțelegând ce este cel de lângă tine, îl poți primi în cămara ta, pentru că, defapt, el ești chiar tu. El suferă, dar odată cu el suferi și tu. El se bucură, iar bucuria lui este și a ta.
Iubind, înțelegi ce înseamnă „suflet pereche”, „jumătatea mea”.

Iubirea e o artă; arta de a te găsi pe tine în toată nebunia de peste zi.  

Jumate, din jumătate.

Chiar de-ai ști ce e natura, gândită pe nenumărate,
Te-ai trezi un pui de înger, dar doar pe jumătate.
Te-or cuprinde fulgi slugarnici, te-or acoperi cu spumă,
Iar atunci, cu „doar” și „poate”, vei gusta din astă dumă.
Nu sunt candele-n lumină, nu mai sunt nici nori, pe cer,
Nu există viață-n toate, dar toate-s un dens mister.
Te-or scuipa, din urmă, unii, te-or aduce ei la mal,
Vor clădi nimicuri multe, așezate-n colț, pe val.

Tu chiar știi ce e natura? Știi cum se-nțelege albastrul?
Cum din ștearsa ei privire, s-o găsi un mic sihastru?!
Un neghiob care alungă nepriceperile goale,
Un neștiutor zadarnic, ce slujește-n rupte țoale..
Oh, sărmane pui de înger! Oh, nepriceput slugarnic!
Te-au snopit călăii vremii, ți-au dat inimă de darnic,
Au sfințit vreo trei altare, unde te-au urcat, cu lauri;
Se desfată prin palate, iar tu patrulezi coclauri.

Strâmbe sunt vânturile aste; frunzăresc cam tot ce prind.
Îndoielnice, mirate, nconjurate de mistere, au de tresărit în gând,
S-or purta și ele-n lume, și-or mija, din urmă, plopii,
Iar când unii s-or ascunde, alții or ține fusta Dochii.
O jumate e-ntuneric, e-o clipeală de mijoarcă,
Cealaltă e-o lună arsă, e doar o toartă de coșarcă.
Hai, c-am tresărit de dume. Fac ce fac și mă crucesc,
Mă întreb, pe jumătate, și tot pe jumătate trăiesc.