Your soulmate...is dead!

Am intrat iarasi intr-o perioada de melancolie (pot sa spun ca e din aia afurisita rau), o stare din care cu greu scap, dar mi-as dori atat de mult s apot evada!
Probabil aceasta stare este indusa de intalnirile frecvente cu frumusetile acestei cetati majestuoase, in care inca mai zabovesc, cautandu-mi linistea. Si totusi, oricat de mult as vrea sa ma plang, sa scriu aici ca mi-e mila de mine si de starea mea, ca toti au parte de acele lucruri frumoase, dar numai eu nu am... Ei bine, nu am sa o fac. NU vreau sa decad iar, in propria-mi stare de nesiguranta! Stiu ca exista multe, multe lucruri pe pamantul acesta, incepand de la fiinta care mi-a captat...fiinta, pana la singurul scop pentru care fac acest lucru. Nu am sa numesc nimic, in postarea de azi. :)

Nu am sa il imit pe Negruzzi, ba din contra am sa zic asa: Daca voi nu va vreti, nici eu nu va mai vreau! :) Mi-ar fi placut sa ma pot intinde aici si acum, pe un rau de regrete, prin care sa ma intreb "de ce?", "de ce nu?", etc.

Iarasi ma simt...pierdut, iar singurul lucru pe care il pot face este sa...alerg! Alerg, pur si simplu, sa imi recastig sanatatea si starea de bine, sa imi regasesc forma de odinioara si sa pot face ceva mai mult decat un singur pas, fara sa gafai. Mi-am facut un porgram de care incerc sa ma tin: o zi alerg, o zi fac exercitii "statice" (abdomene, flotari, genuflexiuni, etc) si recuperare. Imi dau seama ca asa ma simt mult mai bine, decat in fostele mele perioade de "glorie". Macar acum am un scop; stiu ca daca nu e sa fie, apoi nu e! Imi place sa lupt si pot sa lupt, dar trebuie sa stiu concret pentru ce lupt, pentru ca nu vreau sa o fac in van! Sunt multi oameni, in lumea asta, pentru care nu merita sa ridici o mana. Stiu. E oarecum urat ce zic, iar de cele mai multe ori ii ajutam pe ceilalti doar daca sunt in fazele terminale, daca au o suferinta grea sau...daca ne sunt extrem de apropiati. Daca nu simtim ce simte si cel de langa noi, nu ii vom intelege durerea si nici prin cap nu ne-ar trece sa ii sarim in ajutor. Asa e omul. O curva cu doua fetze! Nu spun eu asta... Asta au spus-o multi, de secole. Eu doar am reconfirmat acest statut al omului zilelor noastre (omul zilelor noastre este omul care a existat dintotdeauna). Dar nu e asa din prisma necunostintei de cauza, ci din cauza nesimtirii care il face sa vada orice altceva, dar nu si omenia.

In momentul de fata, daca ar fi sa ma plang nitel (am zis ca nu voi face asta, dar... :D ) simt o amaraciune care ma ghideaza catre nicaieri. Simt acel gol si acea stare de spirit condusa cate un neant ireversibil. De data asta nu ma simt pierdut, ci doar lipsit de oameni. Din pacate, unii nu prea stiu cum si cand sa fie oameni, cum sa vorbeasca, ce sa vorbeasca, cum sa se comporte, samd. Ei doar isi calca pe cadavrul propriei fiinte si copie o statura epigonica pentru a-si confirma statutul de carpe ale societatii. Daca voi nu ma vreti, nici eu nu va mai vreau! Oare de cate ori nu am alergat dupa prieteniile celor de langa noi sau nu am incercat sa cautam o persoana, pentru simple discutii?! Ori de cate ori facem acest lucru, se intampla doua lucruri: cel cu care interactionam fie se plange de tot ceea ce il face sa existe, fie da dovada de un mistocarism incomprehensibil, asa ca...a fost o idee rea sa incercam sa relationam cu el. Pacat. Poate ar fi dus undeva, dar cine stie?! Poate ca e mai bine asa. Poate ca dobitocul de langa noi, are menirea de a fi un dobitoc, pentru tot restul vietii (sau pana in momentul in care isi da seama ca este un dobitoc si chiar face ceva in privinta aceasta, pentru a evita dobitoceala eterna), iar simpla noastra prezenta si interactiune cu domnia sa, il duce pe cele mai inalte culmi ale dobitocismului.

Hmm.. E destul de ciudat, dar mai mult, e un sentiment foarte neplacut sa ajungi in situatia in care sa constati ca singura persoana , in care te poti increde, este..."o foaia de hartie" electronica. Macar stii ca ea va fi acolo, pentru tine, mereu, chiar daca nu iti spune nimic care sa te ajute, sa te imbarbateze, sa iti dea sfaturi, dar este acolo. Trist! Foarte trist! :( Omul de langa noi este un mort viu, lipsit de sentimente, dar presurat, din belsug cu prostie si incompetenta! Acum ma intreb: oare pe cine urasc cel mai mult? Pe cei care se afla in situatia de mai sus sau pe mine? Probabil pe ambele natii, in aceeasi masura.

In concluzie: I need a real friend! Oare cer chiar asa de mult? Am renuntat la a mai cauta o iubita, pentru ca vreau si eu libertate! Vreau sa scap de acea incorsetare, ce ma impingea zi de zi catre visului unei nopti de vara, pe malul marii, in bratele ei, pierdut fiind in privirea si zambetul ei si sa imi doresc atat de mult sa ii simt respiratia calda si bataiele inimii, in momentul in care cele doua jumatati se unesc, intr-una singura. Poate ca dragostea nu este chiar atat de frumoasa pe cat o credeam, atat de inocenta si plina de viata, cum o stiam. Poate ca definitia ei, in mintea mea, avea un alt rol, un alt inteles, decat cea care o caracterizeaza, in mod normal. Poate ca eu...am inteles totul gresit! :( As vrea sa pot spune ca "mi-e dor si doare", dar de ce sa fac asta? Who cares? Asa ca, "capul sus, baiete si privirea-nainte!"

Listen to your heart

Listen to your heart...if you have one.
De ce ar trebui sa imi ascult inima, atunci cand ea nu face nimic altceva decat sa ma induca in eroare si sa ma poarte pe taramuri eminesciene sau shakespeariene?! (prefer partea in versuri). Inima asta a mea e cam nasoala; ma invata numai prostii. Evident, prostiile sunt din acelea mai rafinate si cu bun simt, dar atata timp cat sunt iesite din comun, nu au un beneficiu sau un statut credibil.

Acum vreo cateva zile am intalnit o fata frumusica foc, cu parul balai, un inger picat din rai, foc, bla, bla, bla... Nimic nou pana aici. Ciudatenia vine in noaptea care a urmat. Cu acea fata abia daca am schimbat cateva vorbe (din ratiuni profesionale - sa zicem- :D ). Am facut cunostinta, dar fiind absorbit de altele, nu prea am fost atent la numele ei, asa ca, ajuns acasa, ma strofocam sa imi aduc aminte cum o cheama. De ce faceam asta? Nu stiu! Poate si ptr ca era supercute... :-" Eh, in noaptea care a urmat, am visat cum o cheama! se facea ca vine la mine, imi zambeste si imi zice: Buna, numele meu este ..... . Nimic ciudat pana aici. Cand ne-am intalnit, in realitate, ea imi spusese numele ei mic, dar in vis mi-a spus numele si prenumele! :| Asta face ca intamplarea visata sa fie extrem de ciudata. Dimineata cand m-am trezit, am intrat pe facebook si am dat search, de curiozitate si...surpriza: ea era! :D Nu m-a mintit in vis.
Nu e primul vis care ma pune pe ganduri. Au fost altele care m-au frapat si mai mult, dar nu vreau sa le amintesc, ptr ca nu e nimic placut, de care sa vreau sa imi aduc aminte! :(

De ce zic"Listen to your heart"? Oare realitatea rationala este mai...adevarata decat realitatea emotionala? Sau invers? Unii judeca intamplarile cu obiectul acela patrat, de pe umeri, iar altii cu celalalt obiect rosu din "interiorul" corpului. Cei dintai sunt realistii, iar cei amintiti la urma sunt visatorii. Cu totii suntem si realisti, dar si visatori. Dar ideea suprema apartine metodei prin care aplicam, una dintre cele doua "creatii" , scopului nostru! Visul si realitatea coexista, dar unul este mai puternic decat celalalt; unul detine suprematia, iar celalalt este tot timpul in umbra, este sclavul celuilalt. In vis imi vad realitatea, iar in realitate imi pot implini visul! Partea proasta cu visatorii este ca acestia sunt metamorfozati tot timpul, in iluzii si niciodata prezenti in realitate. Ating culmile visarii, dar nu au tupeul sa puna mana pe realitate, asa ca nu vor fi niciodata multumiti de ceea ce li se intampla, ce li se ofera.

Eu sunt...scalvul irealului, sunt un visator. Niciodata nu ma hazardez in lucruri pe care nu le analizez pe deplin, decat foarte, foarte rar. Imi ia foarte mult timp sa ma hotarasc, pana sa pun un echilibru acceptabil, ritmului vietii. Imi ia timp sa ma las prada credintelor unora, dar mai ales credintei mele. Imi ia la fel de mult timp sa imi ofer realitatea de care am nevoie cu adevarat, o realitate care sa ma reprezinte, in ochii mei si nu a celorlalti, pentru ca ceilalti nu sunt "eu". Si totusi, observ cu amaraciune ca stau dupa ceilalti pentru a face ceva cu viata mea! Probabil ca un plan va fi dus la indeplinire si va avea un succes total atunci cand...va fi al tau, pentru ca el reprezinta credinta ta! Planul meu = credinta mea = viata mea.

Am inceput sa dau viata unui alt post, iar in primele randuri mentionam aparitia unei fete. Hmmm... Oare mai este ceva de spus, atunci cand deschid "gura"? :D Tot timpul este vorba de cate o fata. Buba este ca niciodata nu este vorba despre fata potrivita, din varii motive, independente de mine. Eh..., cum ar zice unii: "soarta"! Ma intreb daca sa cred in soarta?! Cine este soarta asta? Care este destinul meu? Cine stie?! Nu cred ca vreau sa aflu. Vreau doar sa imi urmez pasii, prin lumea viselor mele, catre realitatea care sa imi fie calauza, pentru tot restul vietii. Cred, totusi, ca acest destin al meu este scris in stele de catre mine insumi si ca eu dau nastere acestui destin, prin tot ceea ce fac, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce simt! Uneori ma simt un invingator, fara rival, alteori ma simt precum cel mai neputincios om de pe pamant (desi nici asta nu stiu. Nu stiu cum se simte cel mai neputincios om de pe pamant! ). Un singur lucru imi doresc de la viata, de la destin: Sa nu-mi iei niciodata dragostea! Fara dragoste nu as putea rezista, nu as putea fi capabil de nimic; m-as topi in ceata abundenta a unui spirit pricajit de dor. De multe ori am nevoie de...mine, sa ma ridice de jos, sa imi ridice capul plecat, sa imi stearga lacrimile neputinei si dorului extrem, sa ma ia pe sus si sa arate indemnul pe care il caut.
Prefer sa iau cate o palma de la toti ceilalti, decat sa iau una de la viata! Viata nu iarta. Viata este prea scurta, iar singura palme pe care o poate da, este sinonima cu...sfarsitul! :( Poate ca nu este sfarsitul unui ciclu, ci doar un sfarsit datator de un nou inceput, dar un sfarsit este intotdeauna dureros, indiferent de natura! Sfarsitul a "ceva" inseamna inceputului unui "altceva", dar aceste "ceva-uri" nu au nici o legatura de rudenie intre ele si tocmai de aceea este dureros.

Sunt sigur ca daca ar citit cineva ce am scris, mi-ar zice ca uneori este bine sa imbratisam acest nou inceput, dar eu spun ca acest nou inceput nu este decat constiinta unui alt sfarsit! Viata este plina de suisuri si coborasuri, dar nu toate au aceeasi intensitate si duritate. Materialul suisurilor si coborasurilor este din ce in ce mai moale si doar cel dintai are puterea reala, de a da o notiune incomparabila stratului de "viata", din care suntem creati! Natura ne invata, dar cele mai valoroase lucruri nu sunt cele deprinse, cat cele "insusite" prin propria sudoare a fruntii, in redarea unei noi identitati reale. Omul realist invata de la altii cum sa traiasca, iar omul visator invata sa descopere cum sa traiasca!

Emotia si ratiunea. Emotia sau Ratiunea? Oare cum este corect? Cele doua exista deopotriva in gandirea noastra, dar nu au ambele loc, incat sa se desfasoare armonios, pentru a creea acel mediu ambiant necesar daruirii unui strop de comfort, credintei. Singura parte credibila poate fi cea relationala, in echilibristica, dar mi-e greu sa cred ca in oricare dintre noi exista un echilibru real, intre cele doua.
Visul este necesar. Realitatea este vitala!

Romanii au talent

http://www.220.ro/emisiuni-tv/Care-E-Ultima-Carte-Citita/T8a8dN71Vl/

Romanii sunt ei insisi un izvor nesecat de intelepciune din aia launtrica, nedescoperita si nedeslusita! Mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme, dar acum, cu acel filmulet...ooofff, of. Mai, maaai! :)) Hoo, nene, ca ma spargi cu intrebari din astea! :))

Eu as fi insitat in randul oamenilor culti. Vorba ceea, oamenii cu carte, din licee, facultati si pun pariu ca as fi gasit o sumedenie de analfabeti cu "carte" si o groaza de agramati. Astia care au realizat acele interviuri isi bat joc de oamenii saraci cu duhul, care locuiesc in catune uitate de Dumnezeu. Ar fi bine sa intre in lumea buna, sa vada ca nu e chiar atat de buna pe cat s-ar crede. Eh... Ce stiu eu? Eu nu stiu nimic! :) Adevarul este ca... Mihai Creanga asta a fost un compozitor super, iar Porumbescu un mare, mare scriitor! :)) Saracii, daca ar sti ce ranguri li se atribuie, s-ar rasuci in mormant.

Romanii au un talent nativ, ca oricare alta natie de pe Terra. Ma iau de romani, ptr ca sunt frati d-ai mei si mi-e rusine cu ei, atunci cand ne hotaram sa calarim hotarele. Lumea buna e putina, dar prostia e fara margini! Cateodata stau si ma intreb daca m-am nascut in si din prostie, dar m-am cizelat pe parcurs (pentru ca nu ma consider prost deloc) sau acesta este nivelul mediu al romanului de rand? Cine stie?! La viata mea am intalnit fel si fel de oameni, care mai decare mai indoctrinati, urmarind principii securzate de desteptaciune, dar adaptata dupa credintele lor. Astia da oameni! Omul s-a nascut idiot, dar in cativa ani devine un maestru al stiintei. Omul se dezvolta, isi dezvolta aria cunostintelor propriei fiinte, astfel incat ceea ce mai ramane de descoperit nu este o noua America, nici inventarea unui nou bec, pentru ca treburile astea au fost facute de Columb si Edison, ci trasarea unor noi sarcini de viata! Existenta umane poate fi comuna, intr-un mod unic. Sistemele existente in fiece tara nu fac decat sa ne zbatem si mai mult, fie in anonimat, pana se da stingerea, fie in propria noastra credinta, de a schimba lumea...in bine (evident).

Simplul fapt ca ajungi sa faci o facultate, te poate face sa te simti scula de om si mare savant, inglobat in natia noastra de oameni retardati, dar ceea ce esti inlauntrul tau, ei bine, te ghideaza pentru tot restul vietii! Aroganta te face sa te simti mai destept, desi esti un mare prost Oricine poate observa ca in facultati ajunge orcine, iar mai marii noastri profesori ne arunca un os din ala filosofic, gen: "Aici intra cine vrea, dar ramane cine poate!" :)) Bullshit!!! Cine vrea sa termine facultatea, apoi o termina, dar la ce bun? Sunt multi ciocoi care trec precum gastile prin apa! Nu e deajuns sa termini o facultate, ci sa intelegi si sa te intrebi mereu de ce faci acea facultate! Oare chiar ai intelepciunea necesara de a intelege acest fenomen? Facultatea poate fi o punte, pentru cei care sunt indeajuns de abili de a vedea inceputul cararii pe care au pasit. Pentru restul, facultatea e can-can.

Eu unul nu vad sensul facultatii, in Romania. Nu vad de ce omul nostru s-ar incumeta sa "invete" aici; pur si simplu nu vad rostul! Romania este o tara de rahat, cu conducatori de rahat si cu sustinatori de rahat; niste lingai de prima clasa. Nu cred ca omul cinstit poate reusi aici. Poate ma insel, dar nu cred. NU vad cum! Cei care reusesc sa fuga in afara, sa invete, sunt niste fericiti si ma bucur pentru ei, chiar daca imi este ciuda ca nu am ajuns si eu. Bravo lor! Mi-e mila de mine si de toti cei care au ramas aici. Buba nu este ca traim in Romania, ci simplul fapt ca ne plangem de conditia noastra, iar lasitatea ne impedica sa vedem partea plina a paharului. CAre are estea aceasta? Romania este o tara frumoasa, cu potential turistic, iar dezvoltarea economica poate fi accentuata, astfel incat sa putem concura cu vecinii nostri si ii putem depasi.

Dar...romanii au talent: la furat, la jignit, la mintit, la lenevit, la urat. Mda.. Cata vreme vom fi condusi de incompetenti, ne vom plange de mila ca nu ne-am nascut in America (USA). Atata timp cat esti acolo jos, spui ca vrei sa ajuti, sa schimbi, sa pui treaba in miscare, dar odata ajuns sus, nimic nu te mai intereseaza. Pardon! Doar furatul...

One shot...

One shot, one drink, one woman, one love...
Nu stiu ce-mi veni sa zic asta, sa ma gandesc la asta. Sau poate ca stiu, dar am sa o pastrez intr-un mod de gheata, precum o himera, undeva intr-un compartiment ascuns al inimii mele. De ce doar cate...una? E adevarat ca in viata noastra se petrec nenumarate, ba chiar imense intamplari, care mai de care mai nevinovate, dar doar cate una din fiecare ajunge sa se infiripeze adanc, in ale noastre simtiri, doar cate una isi croieste cu nesimtire, un drum, construindu-si un pod de nedaramat, catre eternitate. Cantecelul ala pentru copii, este o parodie la tendintele de reusita ascendenta, spre implinirea iluziilor. (Podul de piatra s-a daramat/A venit apa si l-a luat [...]:)) Funny thing! )

Evident, sunt bune mai multe decat unul. Este impotriva firii umane sa ne limitam doar la un singur lucru, dar...acel singur lucru face diferenta si ne ghideaza viata, oricat de mult am nega ceea ce vine dinlauntrul nostru! Omul care traieste in trecut, nu are viitor. Cel putin asa se zice, dar..oare asa o fi? Poate ca da, poate ca nu. Depinde ce inseamna "a trai in trecut". Da. Conteaza foarte mult acest aspect! Dar oare, cati dintre noi nu o facem? Stiu ca sunt omuleti carora amintirile nu le mai dau nimic. Sunt atat de axati pe un drum oarecum pierzator, pentru ca nu privesc niciodata inapoi... Oare de bine sa privesti inapoi? Macar asa, din cand in cand?! Sa te lafai, in amintiri, la o bere, cu vechii prieteni. sa va readuceti aminte de nazbatiile care v-au marcat viata (sau nu), sa va amuzati pe seama experientelor din trecut, chiar daca "pe vremuri" acestea au fost dureroase. Eu stiu ca asta fac si imi face placere sa ma reintorc, once in a while, in trecutul meu tumultos. :) E amuzant sa "vezi" cat de neghiob ai fost candva! :))

E iarasi dimineata. Aud pasarile ciripind si ma enerveaza acest lucru, pentru ca nu ma pot odihni asa cum trebuie! Incerc sa deschid ochii si sa pasesc pe taramul noii zile; o zi care se anunta plina de...leneveala, iar asta ptr ca este week-end! :D Ma cam doare capul... Of. Nu prea reusesc sa ma ridic din pat, pentru ca Mos Ene asta, ma trage cu atata forta, inapoi pe perna. (bine, nu il simt, dar stiu ca el este, pentru ca altcineva nu are cum sa fie) Soarele se uita zambind la mine si imi zice sa las lenea la o parte si sa ies, sa gust din aerul proaspat al diminetii rancede. Ma uit ciudat la el si zic in sinea mea "Tie iti convine, pentru ca nu faci nimic toata ziua, decat...stai cocotat acolo sus, pe cer. Fir-ai tu!"In sfarsit, merg sa imi imbratisez pasta de dinti, care si ea se uita ciudat la mine, iar chiuveta se pare ca ma uraste, pentru ca m-a lovit puternic la genunchi. Hmmm... Nu e o zi buna! :))In fine. In tot acest timp, imi zboara prin minte imaginea unei persoane extrem de draga, din trecut. (intre timp m-am impacat si cu chiuveta si cu pasta de dinti, dar sa vad ce voi face cu soarele, cand voi iesi din casa). Este...o fata, care alearga zambind, prin gandurile mele! Hmmm... Este etalonul meu de frumusete! :D Stiu ca de multe ori mi s-a zis ca sunt prea mofturos, in ceea ce priveste fetele, dar...ea este de vina! Doar ea! :( Blonda cu ochi albastri-verzui, zambetul inocent, precum al unui copil, cu un spirit viu si nestatornic. Zambetul acela ma face sa uit de toate. Ma face sa imbatisez amintirea ei si...sa zambesc, la randu-mi. E o imagine pe care as tine-o toata viata in portofel sau pe biroul de lucru, pentru ca atata iubire, degajata din fiinta ei, nu am simtit niciodata! E greu... E imposibil sa uit asa ceva! Problema este ca...nu vreau sa uit! :D
In sfarsit, ma hotarasc sa ies din casa, sa merg la alergat prin parc. Poate, poate oi mai slabi si eu si voi deveni ceva mai sexy! (nu ca nu sunt si acum, dar se poate si mai bine de atat! :)) ) Evident, glumesc. :) Am alaturi de mine o stare de bine, de care nu vreau sa scap. Simt ca nu mai sunt incorsetat de nimeni si nimic, chiar daca sunt in stresiune si mai am cateva examene de dat. Pur si simplu MA SIMT BINEEEEE!!! Dar nu am luat nimic. Jur! :D
Ma tot gandesc la acea blonda, care alearga in nestire, prin gandul meu. Acel chip angelic care m-a vrajit si pe care as vrea sa il am langa mine! :)

Mda. E o zi neinspirata pentru scris. Debitez numai prostii! Ma duc sa ma bat iar cu chiuveta si cu pasta de dinti, apoi ies afara sa ma iau la tranta cu soarele si cu pasarile care au indraznit de m-au trezit! :))

P.S. Miss ya, girl! :D

Intuneric

Daca as vrea sa strig, sa ma sting si sa pier,
Sa-mi smulg durerea si s-o arunc spre cer
In baza de date a inimii reci si moarte,
Spre lumea de vise perfide, desarte?!
Daca as vrea sa plang, sa m-ascund si sa cad,
In trupul fierbinte, al durerii din iad,
Sa ma nasc pierind, in fiece zi,
Oare, ma-ntreb: ce as deveni?

Stiu c-al tau suflet, e-un sfetinc nebun,
M-a dus spre neant, prefacandu-ma-n scrum,
Soptindu-mi-n zambet, ca lumea mea piere
Si tot ce am sa fac, e sa plang de durere.
Imaginea ta de inger divin,
Surasul tau dulce, alb si senin,
Privirea-ti albastra, scaldata in mare,
E visul meu, lipsit de culoare...

De ce ma incred in lumile moarte,
In scopuri ciudate, de care n-am parte?
De ce mai pretind c-as fi un soldat
Pe frontul de lupta al unui vis de rahat?!
Viata ma face sa cad si sa plang,
Sa ma nasc in dureri, apoi sa ma sting,
Sa fiu o parte a lumii de ieri,
O lume subreda, de nicaieri

Iluzii vs Dorinte

La steaua care-a rasarit, e-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit, luminii s-o ajunga.

Iluzia e-un corp ceresc, patruns de neputinta,
Un corp minuscul si perfid, ascuns fara credinta.

Dorintele se nasc alene si prind viata-n timp ce zboara,
Se-ndreapta catre nemurire, se-ascund in umbrele din vise
Devin iluzii alungite in lumile ce se strecoara,
Se nasc si pier ca-ntaia oara, prin legi nescrise.

Iubirea e un strop de ceara, pierdut cumva in intuneric,
Isi cauta de zor caldura, lumina, flacara si-al sau cuprins
Se zbate-n vanturile ametite, purtata pe un camp feeric
Si se strecoara-n subzistenta, catre nimicul ce-a pretins...

La steaua care-a rasarit si calea ei cea lunga,
Si-ar fi dorit si ea s-ajunga, sa-si simta visul implinit,
Sa simta pacea si fiinta, sa simta scopul, sa patrunda
In alte zari, sa se ascunda, in miile de pasi ce-a ruginit.

E-un fel de vers apocaliptic, privit de sus si eclipsat
De o natura efemera, de un parcurs denaturat.
A sa credinta-amagitoare, se-mparte straniu catre nori,
Sfarseste-n soare, se naste iarasi si decade, de mii de ori.

Iluzia, corpul ceresc, minuscul si perfid, strabate
O lume rece, ametita, ravnind la toate
Visand la viata fara margini, la chipurile fara chip,
Minuni angelice si dulci, fara sfarsit!

Imi scot din tolba-un colb asmatic, cu un suras de fiara rece,
Ma uit spre stersa-mi nefiinta, si-mi ingradesc figura-n zare.
Astept sa infloreasca-o floare, s-o pot privi, s-o simt in zece,
Sa infloresc si eu cu ea, sa fim pe-aceeasi unda-ametitoare!

Amurgul unui mai

Trotuarul este atat de fierbinte, atat de nisipos si destrabalat, iar locul in care am cazut se prelinge intr-un neant subred de vise mucegaite, incat singura senzatie care ma insoteste este cea de singuratate presarata cu nori de dor.

Stau intins. Privesc, in gand, imaginea unui cer albastru, de un senin imaculat, insotit de zambetele infantile ale unei zile de primavara. Si totusi…, trotuarul este destul de tare, poate prea tare si prea dur pentru sensibilitatea de care am nevoie. Deschid ochii incet, privesc cerul acoperit partial de nori (nu stiu daca sunt nori creati de legile atmosferice sau nori creati de starea mea de spirit peiorativa), iar in imaginea “visului” meu reapare ea. Ea, fiinta care mi-a dat viata si m-a ucis, in acelasi timp… “Sunt o mie de ganduri, ce ma duc la tine mereu,/fara tine, e pustiu in sufletul meu[…]” Versurile acestei melodii imi presoara praf in ochi si ma sting incet, sufocat de neputinta acceptarii unui sfarsit abia inceput. Totul e trist. Inceputul acestei zile, soarele, cerul, inceputul de nesperanta insinuata intr-un colt al gandirii incoerente, sufletul insotit de o lovitura imensa si constanta. Totul!

Nu stiu ce s-a intamplat. Nu ma pot trezi, nu pot accepta realitatea; nu inteleg nimic! Oare ce s-a intamplat? Lacrimile nu mai pot fi tinute in frau si vor sa fie eliberate de povara intemnitarii, dar nu… Nu le pot lasa sa scape! Nu vreau sa evadeze si ele! Nu vreau sa ma imbratiseze cu acele arome sarate, nu vreau sa… Nu pot! Tot ce vreau acum este un zambet, o raza de speranta, un nou suflet care sa nu mai hoinareasca spre necunoscutul ratacitor al unei nebunii care pare ca vrea sa imi fie tovarasa de suferinta. Vreau doar sa…vad privirea ei, vreau sa ma pierd in oceanul ochilor ei, sa ma scald in ei…. Vreau sa ii pozez zambetul si sa il inramez in sufletul meu cel vechi si invechit de atata tristete, pentru ca stiu ca doar el ma poate readuce la viata. Vreau sa plang de fericire si sa o strang in brate atat de tare, incat rasuflarea ei, geamatul ei divina sa ma asigure ca fiinta ei inca exista! Vreau sa dansez in ploaie cu ea, sa o tin strans de mana, sa o mangai si sa o sarut peste tot si sa adulmec clipele divine care opresc timpul in loc… Vreau sa ii simt buzele fierbinti, pe buzele mele cersetoare de rasfat, pe pielea mea cea lenesa, pe ochii mei nesatuli. Vreau sa simt mireasma ei cea dulce si sa ma imbat intr-o beatitudine ambientala, infinita. Vreau sa…ma trezesc, pentru ca ea nu mai exista! Poate ca nu a existat niciodata, iar in tot acest timp am fost alaptat de o himera perversa si malefica, iar tot ceea ce am facut pana acum, a fost sa ma las prada acelei iluzii nesatule care a indraznit cu nesimtire sa se joace cu inima mea. Vreau sa plang, dar nu pot, pentru ca am impresia ca in mine a mai ramas o farama de barbatie, o urma de demnitate, dar chiar si asa, am auzit ca si baietii plang; o fi bine? O fi rau? Nu stiu.

Continui sa stau intins pe acel asfalt al trotuarului, iar lacrimile se imbulzesc sa ma imbratiseze, sa imi arate ca ele…imi sunt alaturi si ca vor ca eu sa gust dulcele-amar al existentei lor. Ma las cuprins de dorul nebun care ma indeamna sa fiu eu, chiar si atunci cand nu sunt; sa exist in continuare, desi inexistenta ar capata o alinare substantiala. Privesc in zarea moarta, strangulata de defectele creatoare ale solitudinii exasperate si incerc sa imi croiesc drum, printre amintiri, catre idealurile care aveau sa construiasca un nou Turn Babel, in inima mea (sfisiata si pe atunci). Existenta mea s-a sfarsit in momentul in care sfarsitul a devenit un nou inceput. Si totusi…exist! Exist si fara ea, dar…ma doare. Ma doare sufletul, ce pare sfasiat si sfaramat in mii de bucatele, ma doare ideea de “ea”, cea datatoare de viata, ma doare imaginea ei, care nu mai dispare, o imagine ce ma bantuie cu o nonsalanta covarsitoare; ma doare ca aud, vad si simt toata fiinta ei, desi am ramas singur pe drum.

Rasaritul acelei zile atat de promitatoare avea sa mestereasca o iluzie ancestrala, ce urma sa ma poarte pe taramuri nescrise de credinte ideatice, rasfirate in consensurile unei lumi cretiniene, lume ce inca ma poarta spre portaluri iluzorii, datatoare de noi inceputuri. Amurgul unui mai a devenit bezna totala.