Jurnalul unui anti-Valentin! :D

Mă înarmez cu multă nepricepere, ca să mă iau la trântă cu Cupidonul, acel drac îmbrăcat în straie de înger. Chiar nu pricep de ce i-a trebuit, Măriei Sale, săgeți, ca să ne perforeze inimile! (cum ne-cum ne îndrumă spre atacuri de cord). :)) Nu ar fi fost mai simplu să ne spună ce și unde să ne uităm?
Cu săgețile alea e mare durere, mai ales atunci când trebuie să le scoatem; se rupe, naibii, inima în două, apoi se farmă în mii de bucăți. El nu știe cât durează până o lipim la loc? Ar fi fost ceva să funcționeze super-glue-ul, dar uite că nu merge așa.

Colac peste pupăză, mai dăm și noi peste o sărbătoare comercială, gen V-day. (vai de buzunarul, defpat, VAI -cu un „V” cât se poate de mare, de TOATE buzunarele și, pe deasupra, și de săracul portofel al naivului îndrăgostit).
Îmi place mult ce spun femeile, și anume: dovada de iubire, ar trebui arătată, femeii, în fiecare zi, și nu doar de Ziua lu” Valentin, dar dacă te pune mama naibii să treci neobservat, în această sfântă sărbătoare, IUBITA ta nu-ți mai vorbește cu zilele.
Cum? Nu tu o floare, nu tu un cadouaș, nu tu declarații supreme de iubire; NIMIC!
Oare cum de poți fi atât de nesimțit? :))
Trece minunata zi a îndrăgostiților, iar tu...o tratezi ca și cum ar fi o zi obișnuită (deși doar asta ai auzit și auzi mereu).
„Măi femeie, eu țin la tine, te ador și te iubesc în fiecare zi, și nu doar de V-day!”

Ce vor femeile?
Toată lumea știe că  femeile nu vor nimic, dar trebuie să le dai ceva! ...chiar dacă nici ele nu știu ce vor. :)

Oare cum ar fi să facem cadouri, femeilor, doar o dată pe an (mai exact pe 14 febr.)?
Hai, fie.. De 2-3 ori pe an, ca să nu uităm de ziua lor.
Dar stai, că mai avem și „Ziua Femeii”, apoi sărbătorile de iarnă, „Ziua florilor”, „Ziua curcubeului”, și alte 340-350 de zile de sărbătorit.

Bărbații iubesc, așa cum femeile nu știu să o facă, iar femeile iubesc, așa cum bărbații nu știu să o facă! Cine știe contrariul, nu are decât să mă...contrarieze! :P
Vrei motive să te iubesc? Uite unul și cel mai important: ești femeie!!! Dar lasă-mă să o fac așa cum știu eu, în stilul meu de bărbat!

Mă auto-proclam Anti-Valentin. De ce oare?
Pentru că-s...singur! :))

Cum mă rescriu?!

Dac-am să fiu străinul visării, nuanța de gri, prin petele roz,
Am să m-ascund de pașii creării, de urma confuză pierdută-n moloz.

Dac-am să fiu sentința amară, a lumii abjecte, prădată de chin,
Transpusă-n iluzii, cerșind idealuri și zdrențe suave, cu chipul său lin,
Am să mă-nec. Am să fug spre pădure, am să devin un fel de sihastru,
Am să încerc să mă scutur de toate: de tine, de lacrimi, de tot ce-i dezastru!

Pornit-am cu gândul să fiu o minune, un trup înrudit cu zorii de zi,
Un înger minuscul, cu aripi deschise, întinse la maxim; și oare de-aș fi?!
Crezut-am că sunt străinul din umbră, cu-n zâmbet închis, cu lacăt pe gură,
O ploaie meschină, evadată din nori, privat de culoare, urât de natură.

Sunt un lup singuratic, ce urlă la lună, plângându-și ființa, spre schimbul de peri.
Sunt cel care sunt: exploratorul de mâine, visătorul de azi și scriitorul de ieri.
Vise, gânduri, șoapte, idei preamărite, cuvinte istețe și rânduri răscoapte,
Mă scot din bârlog, din citate perfecte; mă-ncumet să scriu o altfel de noapte.

Durerea mea plânge, iar eu plâng cu ea. Încercăm, împreună, să reinventăm:
Amintirea de ieri, minunea de mâine, speranța, viața și tot ce visăm,
Sau chipul angelic, privirea profundă, un zâmbet real și molipsitor;
Aceasta e viața, aceasta ești tu: prezentul trăit, cu scop viitor.

Fara sens

Eram trecut in vremea-n care, ma tot cruceam de seci cuvinte,
De dorurile ce se ascundeau, pe drumurile de dinainte.
Priveam, cam nesatul, spre mare, spre cerul vested, naucit,
Si-aici ma tot cruceam de mine, de chipul meu cel vestejit.
Voiam sa inteleg nimicul, sa iau pricepere din vorbe,
S-o fac pe inteleptul care si-a luat o diploma din ciorbe.
Am fost trecut in izolare, pe-un drum cu iz asteptator,
Eram tic-tac-ul ce apare, nesuferit, desteptator.

M-am desteptat, dar cat s-adorm. Mi-am luat si inima in dinti,
Am fugarit a mea fiinta, pe vechi meleaguri, goi, fierbinti...
Am tresarit, reinventat, in lumi si sensuri paralele,
Am copiat credinta care statea ascunsa-n cer, sub stele.
Ma uit, cu jale, in oglinda, spre zarea ce imi e datoare,
Scalambanit ma tot prostesc sa redescopar sensul din schimbare.
Se pare ca m-am dus la vale, o iau alene pe ulei,
Cersesc minuni, peste hotare, si mila de la derbedei.

Traiesc altfel.

Am rasarit dintr-o celula, mi-am luat o viata imprumut,
Am asteptat, dupa pendula, sa fiu acel dintai nascut.
Mi-am luat, din ganduri, o secventa, de clipe mari, de doruri pline,
Am aderat la scopuri sfinte, dupa credinte reci, pagane...
Mi-am pus un sal de biruinta, sa trec a gandului hotar,
Si mi-am propus sa spintec viata, sa sorb aroma de calvar.
Ca mai mereu, dorm in negare, ma-ncred in lumea de aici,
Ma rastignesc, cersand iubirea, si-astept sa vii, sa ma ridici.

Nu cad in abis, de placere, nu rascolesc nici rani adanci,
Nu vreau decat sa simt cum piere vantoasa rece, dintre stanci.
Am rasarit, dintr-o celula, am dat viata luminii mele,
Mi-am nascocit o noua lume, mi-am asternut si-un cer cu stele.
Acum te simt, o, tu, viata! Mi-ai recreat ganduri de dor,
Mi-ai pus in inima o piatra, sculptata-n stanca, sub izvor.
Mi-ai rasarit un chip de soare, un altfel soare luminos;
Acum revine-acea dorinta: traiesc iubind, sfarsesc frumos!

In gandurile mele aspre, ma-ncanta muzici si culori,
Prin calda-i, dulce simfonie, pe campuri verzi, prin puf de nori,
Ma zbat, sfios si-ngan corale... Ba levitez catre divine,
Ca doar a mele enspe ganduri, se-ndreapta numai catre tine!
Mi-am asternut o patura de vise, pe care-o port atunci cand zbor,
Iar dorurile de atunci nescrise, isi iau dezmat, uitand de dor.
Nu am uitat ca-mi este dor, dar dorul de acum este un alt,
Nu-mi este dor, de dorul vechi, caci dorul meu e mai inalt.

Mai vine ploaia?

M-am săturat să aștept ploaia, să-mi umplu visele cu stropi,
Să fac un duș de biruință, cu visele-mi să umplu gropi.
M-am săturat de gânduri triste, de aiureli si praf de stele,
De lungi serate aburinde, de lumi si gânduri paralele!
Vreau născociri despre lumină, să o cazez in colțul meu,
Să fac perete, înspre lume, să mă încarc cu simplul "EU."
Vreau noi științe despre soare, să limitez a sa căldură,
Să pun un petic de gândire și să creez a mea natură...

M-am săturat să cuget aspru, să mă închid iar in visare,
Să recreez mirajul ploii, să umplu viața de culoare.
Ca un copil, năuc, înfulec o altă porție de sentimente,
Îngurgitez ce prind în mână și-aștept minunile latente...
E drumul lung până acasă, pân' la căsuța dintre nori,
E-atât de lung și vreau răcoare; un spirit cald. Ai să cobori?
Speranța mă îmbrățișează și imi zâmbește precum Maya,
S-aștept, cu inima deschisă, pe fata ce aduce ploaia...

Si-as vrea sa stiu...

Romanul s-a nascut poet, dar cred ca-l doare-n palarie,
Nici nu a-nvatat ca sa vorbeasca, dar se repede ca sa scrie.
Rosteste-n scris cuvinte mari, se pune sa viseze vise,
Incearca sa deschida usi, dar cum-necum, sunt tot inchise.

Copacii-s verzi si cand sunt jos, zdrobiti, pe rand, de vremea rea,
Vor mai trai o perioada, dar cum ramane cu padurea?
Vor trece anii peste ea, priviri marete s' or asterne,
Si doar un lucru va ramane: doar amintirile eterne.

Am dat crezare lumii noi, m-am inaltat doar din cuvinte,
Am zis ca orice s-ar intalmpla, viata merge inainte.
Asa si e, dar crezul meu, s-a ratacit pe la-nceput,
M-am razvratit, cersind minuni,si-am devenit copacul rupt.

Privesc acum, din colt de strada, cum frunzele-mi se pierd in jos,
Ramas-am cu-ale mele vise, sa cresc spre cer, sa fiu vanjos,
Sa port cu mine umbra vremii, sa ma inalt an dupa an,
Dar am ramas uitat de lume si m-am trezit ca sunt orfan.

Cuvintele-mi sunt dor de duca, rostite-n sec, in prag de seara,
Le-astern, pe rand, pe-a mea hartie, pana-ntr-o zi, cat sa dispara.
Am cautat, in EI, comori, mi-am pus credinta la bataie,
Am tot sperat ca, intr-o zi, nu voi mai fi eu neagra oaie.

Romanul s-a nascut poet, cu'a lui durere-n palarie;
De-as fi si eu, la fel ca ei, singur n'as fi, ci cu o mie!
Ma-ntreb si-acum de ce padurea, isi leapada copacii goi,
De ce nu crede pan' la capat? De ce se leapada de noi???

Inca te caut.

Credeam ca m-am nascut urand lumina, viata si a ta fiinta,
M-am departat de asta lume, cu scopul de'a-mi gasi credinta.
Credeam ca "EU" fiind, am sa gasesc, un strop maiastru de lumina,
Ca tot ce fac, din ce se cere, ma duce spre lumea divina...
Am tot sperat, vazand in tine, o pulbere neprihanita,
M-am atasat de chipul care s-a transformat intr-o termita.
M-ai rascolit, intemnitat, m-ai dus pe-o insula pustie,
Te-ai transformat intr-o naluca, cuprinsa numai de prostie!

Credeam ca m-am nascut urand, dar sa urasc? Nu am pe cine!
Dorinta de-a trai iubire, este mai mare decat tine.
Privesc cu jale spre apus, si-astept din nou sa cada'o stea,
Astept, din nou, ziua in care, sa-mpart egal, inima mea.
Ma lepad de minuni crescande, m-ascund de chipuri iluzorii,
Ma-nalt spre lumile din ceruri si-am sa traiesc ca cersetorii.
Am sa traiesc, cersand viata, am sa ma-nchin doar la iubire,
Am sa cutreier vai abrupte, in drumu-mi catre fericire.

"Nu vreau sa scriu cuvinte sterse, nu vreau un epigon sa fiu,
Nu am pretentii la 'naltare; eu sunt doar ceea ce imi scriu."