Dac-aș fi...

Dac-aș fi o filă ruptă, mâzgâlită și mucegătă, mi-ar face plăcere și o deosebită onoare, dacă ți-ai face ceva timp și pentru mine, pentru a-mi urmări rândurile. Posibil să nu am multe de spus, posibil să nu fiu îndeajuns de inteligibil sau foarte ușor inteligibil, dar nimic nu mi-ar aduce o satisfacție mai mare, decât dacă m-ai primi, preț de câteva clipe, în spațiul tău vizual.

Poate că nu fac parte din cea mai colorată carte pe care și-a fost dat să o vezi, iar coloritul meu este asemeni unei zile de iarnă: de un alb imens, cu câteva zvâcnituri de culoare, dar am nevoie de tine. Am nevoie să mă iei în brațe, să mă pipăi gentil, cât de gentil ai putea, ca să nu mă rupi, pentru că sunt fragilă. Citindu-mă, poate ai simți o dorință care să te străfulgere, dorință care să-ți arate că, deși lenevesc într-un colț întunecat și uitat de lume, totuși am o viață, în mine, am povești de spus, am imagini de arătat, am o identitate aparte.
Cei care m-au aruncat aici, nu au știut să mă prețuiască, nu mi-au înțeles valoarea, lumina, puterea; nu au înțeles că pot suferi, așa cum o fac și ei, atunci când sunt răniți.
Da. Sunt rănită. Am vărsat lacrimi, până am dat de mcegai. Am primit și lacrimi. Da. Lacrimile altora. Le-am păstrat aici, printre pagini și poate le vei găsi. Defapt, cu siguranță le vei găsi, dacă vei avea îndeajuns de multă răbdare, pentru a-mi înțelege suferința.

Acele lacrimi, pe care le-am păstrat, sunt poveștile de viață pe care le am scrise. Cerneala nu s-a uscat și nu se va usca niciodată. Ba din contra, paginile care le vezi goale, defapt nu sunt goale. Sunt pline de viitor, sunt în căutarea noilor povești. Pe una dintre pagini, poate fi și povestea ta, pentru că orice suflet are o poveste de spus, orice suflet a plâns și a râs curat, pur, uman, inocent.
Paginile mele sunt păcatele mele. Scriptura pe care o citești, nu este nimic altceva decât viața mea. Ai da-o la o parte? Ai arunca-o și tu într-un colț întunecat, umed și rece?

Mă bucur că ți-ai făcut timp să mă urmărești. Mi-ai readus un strop de culoare, printre pagini, peste pagini. M-ai făcut să fiu mai lizibilă,descrețindu-mi paginile lipite. Acum, deși arăt cum arăt.... Nu plânge! Nu plânge, pentru că mă simt ca nouă. Simt că m-ai readus la viață. Simt că mai am puterea de a face fericite și alte suflete.
Da. Asta e menirea mea. Vreau să fac fericite cât de multe suflete pot! Aceaasta e viața mea, aceasta este povestea mea, aceasta este...iubirea mea.
Și eu, carte fiind, pot iubi. Și te iubesc! Te iubesc, suflete nobil, pentru meriți iubit.  Cine își face timp pentru o carte aruncată, condamnată să domnească într-o bibliotecă ordinară, unde praful zace ca în catacombe, este un suflet nobil.
Acum zâmbesc, pentru că te-am zărit. Și îți mulțumesc pentru că ai luat acea filă prigonită de neaveniții universului.
Ți-ai făcut timp să te uiți adânc, ai citit printre rânduri și îmi dau seama că ești o ființă înțeleaptă, de o treaptă superioară.

Mi-e milă de cei care m-au aruncat și îmi pare rău că au făcut asta, dar nu îi condamn. Ba, mai mult, le-aș mai da încă o șansă, dacă i-aș reîntâlni. De ce nu? Fiecare merită încă o șansă sau poate că două, trei sau...câte or avea nevoia, doar pentru a pricepe. Chiar dacă au greșit, sunt sigur că le-am greșit și eu, pentru că nu am reușit să mă fac înțeles.

Suflete nobil, dac-aș fi o carte, oare m-ai citi? Ți-ai face timp și pentru mine? Sunt sigur că ești cât se poate de ocupat, dar privește-mă cum îți zâmbesc. Aruncă-ți privirea către lumea mea și intră în ea, preț de câteva clipe, ca să nu-ți răpesc prea mult, din timpul tău prețios.
Relaxează-te. Trage aer în piept. Ia-mă în brațe și...răsfoiește-mă.

Simți o inimă bătând?
Nu. Nu te înșeli!. E inima mea. E vie, dar doar datorită ție!

Cum ar trebui să fie ea? Iubirea asta...?!

Poate m-aș acuza de multe, dar nu sunt un schilodit sentimental, nu sunt un răufăcător care-și răpește sufletul, doar pentru a căpăta o recompensă. Nu sunt naiv!
În alte rânduri, cu alte ocazii, m-aș fi limitat în a mă sinucide spiritual, ori de câte aș fi avut ocazia, iar asta pentru că...mi-era dor de ea, de acea trăire de-o viață, trăire nebună, nebună de tot, pe care o numesc: IUBIRE.

Da, dom'le, mi-e tare dor de ea! Nebun să fiu să mă lipsesc de o așa comoară.
Când merg pe stradă, zăresc oameni, zăresc fețele lor, zăresc negura sau strălucirea din privirea lor. Unii sunt apăsați, pierduți, tăcuți, liniștiți și cât se poate de absenți, de ai spune că există doar cu trupul, iar mintea le este în altă parte.
Alții sunt nebuni și nebunatici de-a dreptul. Zâmbesc, râd zgomomtos, aleargă, cântă, dansează, au energie și se comportă ca și cum nu le-ar păsa de nimic. Ferice de ei!
De ce nu ar face-o? De ce nu s-ar comporta așa? Și eu aș fi la fel, dacă nu aș fi atât de...mort. Cu trupul sunt aici, pe pământ, dar mintea mea, inima mea, spiritul de viață sunt...undeva departe.
Unde sunt? Habar nu am!
O fărâmă din sufletul meu s-a dus să o caute pe ea, pe ființa atât de mult dorită, ființa pe care aș strânge-o în brațe, precum un nebun. Aș strânge-o în brațe, până aș lăsa-o aproape fără suflare, dar doar pentru ca să o readuc la viață, cu un sărut pătimș, un sărut apăsat de greutatea dorului, un sărut infinit.
Aș lua-o de mâini, și cu lacrimi de bucurie, i-aș săruta fiecare părticică a minunăției ei.

Aș privi-o în ochi, și cu siguranță m-aș îneca, mi s-ar pune un nod în gât, mi s-ar umzi ochii, stomacul m-ar strânge, ar lua-o raza, din cauza năzdrăvanilor de fluturi. I-aș atinge buzele, ușor, suav, și le-aș săruta cu o credință nestăvilită, așa cum aș săruta sacralitatea și..m-aș topi. Iar mi s-ar pune un nod în gât, iar mi s-ar opri respirația, aș simți că aș pluti, aș simți că o iau razna, aș vrea să urluuuu de fericireee!!!
Cu siguranță m-aș topi în marea ochilor ei, în privirea-i gingașa, inocentă, feminină, cristalină, penetrantă, cuceritoare.....,dătătoare de viață.
Oh, Doamne!  
Uite de asta mi-e dor! Am simțit, cândva, și vreau să simt iar.

Dar oare te-aș iubi, dacă te-aș întâlni?
Zi de zi întâlnesc noi persoane, noi chipuri, noi tendințe, noi..arătări de iubit.
Atunci, stau și mă întreb: dacă te-aș iubi, de ce aș face-o?
Aș face-o, pentru că ești/ai fi: frumoasă, sexy, inteligentă, inoncentă, rea, arogantă, timidă, tăcută, aventurieră, plângăcioasă și lipsită de apărare, non-conformistă, stilată, senzuală, copilăroasă, matură, iubitoare, tandră, cuminte, perversă, nimfomană, responsabilă, educată, conștiincioasă, nebunatică, empatică,, răbdatoare?

Hmm.. E greu de spus, mai ales că nu ajungem să ne îndrăgostim de un anume lucru, ci ne îndrăgostim de un întreg. Mă îndrăgostesc de tine, pentru că ai un mod aparte de a mă face să mă simt...exploziv, plin de viață, plin de dorință, motivat.
Ar fi greu să aleg unul, două aspecte, la persoana ta, care m-ar face să te plac. Da. Ai citit bine: să te plac! Până la îndrăgostire și iubire, mai e cale lungă.
Totul ține de modul în care mă faci să mă simt, iar asta mă face să te iubesc nespus! Tocmai de asta te vreau. Te vreau, pentru că ai o putere necurată, asupra-mi. Mă faci să te vreau, mă faci să te divinizez, mă faci să te pun la mare preț, atât de mare, încât să te prețuiesc mai mult decât viața.
Fără tine, viața nu prea are sens, nu are valoare, nu are farmec și este o căutare, o neliniște continuă.
Cu tine, viața este mai presus de orice închipuire .

Tu = iubirea mea.

Doar tu!

Oare de ce primul meu gând este... de  a fugi?

În ultima perioadă, ori de câte ori încerc să fac ceva, tendința inițială este de a evita, de a mă ascunde, de a amâna. Simt o teamă urâtă, o presiune imensă și, trebuie să recunosc, o doză de pesimism, lucru care nu mă reprezintă!!!
Aș vorbi cu cineva, despre tot, despre toate, pentru că dacă ne descărcăm, ne luăm o piatră de pe umeri, nu? Dar nu simt asta. Simt ca și cum m-aș plânge de toate problemele, de toate neajunsurile, simt că mă umplu de penibil și imaturitate, dar...  Nu știu cum să-mi revin!
Mă fac vinovat de multe lucruri, de multe nereușite; parcă sunt mai multe încercări, decât finalizări sau măcar „idei” în curs. Încerc, dar nu iese nimic.

Da. Poate că nu am o îndeajunsă motivație pentru a duce la bun sfârșit ceea ce am început și mereu găsesc un motiv de a mă învinovăți pentru ceea ce nu (mai) am; totul culminează cu gândul zăbovit la...fosta.
O fi ea o persoană și o experiență din trecut, dar uite că încă o am în gând. Poate că nu a fost cea mai fericită și extraoridinară experiență și realizare, dar au fost momente în care m-am simțit buricul pământului, momente în care am ajuns să trăiesc starea de infinitate și realizare deplină. Atunci chiar am simțit că pot iubi cu adevărat și cât de mult pot iubi, până unde aș putea ajunge, prin iubire. Aș fi fost în stare să fac de toate, să încerc de toate, să merg oriunde și să dau tot ce am mai bun din mine, pentru ea; numai pentru ea!

Când iubești, ai motivație, ai un scop, ai o țintă de atins, ai culmi de urcat și munți de întors, dar când ești singur nu ai nimic din toate cele enumerate sau poate că există, dar sunt fade.
Singurătatea mă face să mă simt incomplet, mic și neînsemnat, trist, mereu vinovat și nu sunt deloc împăcat cu mine!
Oare mă iubesc? Sau e musai să reînvăț să mă iubesc?
Nici nu știu ce înseamnă asta! Ce să iubesc la mine? Faptul că sunt pierdut și temător? Faptul că sunt lipsit de  energie și obosit psihic? Faptul că nu reușesc să-mi duc planurile la bun sfârșit?
Iubesc doar faptul că îmi doresc să iubesc! Îmi doresc să reușesc, îmi doresc să pornesc noi și noi drumuri, pe care să le pavez cu o parte din mine, iar cealaltă parte să fie parte din  noi.

În mare, nici încredere în oameni nu prea mai am. Nu îi văd capabili să completeze pașii mei sau măcar să mă însoțească. Poate că văd în ei o refelxie a mea, văd în ei teama pe care o trăiesc eu însumi, văd în ei lipsa de motivație pe care o am eu, neîncrederea mea.
Îmi plac oamenii, ba chiar îi iubesc, dar ceva lipsește din peisaj: îi evit!
De ce? De ce fac asta?
De ce îi îndepărtez pe cei care ar putea să mă ajute să trect peste ale mele netrecute? De ce îi îndepărtez pe cei care m-ar putea ajuta să-mi completez sufletul? De ce mă ascund de cei care m-ar putea readuce pe drumul pe care îl visez?
De ce ???

Totul e tăcere. Chiar și tăcerea mea tace și nu mai știe a spune ceva. Ce să mai înțeleg?
Poate că nu sunt chiar atât de înteligent pe cât mă cred. Poate că îmi pun prea multe întrebări, întrebări la care am răspunsurile, dar pe care le-am dat cu mătura undeva sub preș.

Am o dorință nebună de a începe un proiect (pe care îl consider măreț), dar în același timp simt și o teamă care mă trage înapoi, simt o teamă care nu e decisă, dar ea există.
Oare de ce văd iubirea ca pe unica mea salvare dintr-un chin inevitabil? Iubirea este scopul meu măreț, dar mijloacele, planurile sunt confuze. Nu indecise, ci doar confuze.

Și uite așa, simt că fără ea, fără iubire, viața chiar nu are sens. E ca un drum printr-o pustietate, un drum însoțit de o arșiță sfâșietoare, un drum care nu duce niciunde, fără o oază de speranță, fără un strop de mângăiere, fără o adiere tămăduitoare, fără proces de mântuire.
Fără iubire, viața nu e viață. E doar moarte! E un drum către un sfărșit nesfârșit. Fără iubire, viața este o ploaie de lacrimi, cu nori de regrete și vântoase de eșecuri, de nereușite; este un uragan de temeri.

Se scurg tăceri..

Prin tăceri, nu prin cuvinte, se învârte lumea toată.
Doar prin pași, spre înainte, vom crea o nouă roată,
Roată ce va face valuri, fără strop de energie,
Roată ce s-o învârti, ca și cum ea ar fi vie.

Prin tăceri, fără de știre, și prin ochii cristalini,
Vom fi duși cât de departe, fără urmă de vecini.
Vom găsi o lume nouă, prin trăiri neînțelese,
Întrebările întrebătoare ne vor arăta succese.

Prin tăceri, o poartă-n suflet, ne va înălța cărări,
Vom păși către lumină și vom ști ce am fost ieri,
Pân-acum ne-am prefăcut că ne-am înțeles ființa,
C-am trăit cum am știut, neînțelegând credința.

Facem valuri, dar nu știm pentru cine existăm!
Facem valuri fără spume, făr a ști să înotâm,
Dăm din mâini, în disperare, poate 'o prinde apa viață
Ne rugăm să ne salveze, poate 'o deveni iar gheață.

Doar așa ne-am învățat: să fugim de sentimente,
Să ne asuprim trăiri, să le facem permanente
Fără chipuri, fără vlagă, fără pic de strălucire,
Fără a fi trecuți drept robi, pentru ea, pentru iubire!!!

  

4U

Trecut-au anii peste noi, lăsâd în urmă chipuri,
Nuanțe gri de amintiri și alte vechi tertipuri
Ce-și urmăresc credința-n rouă, în fiecare seară
Prin norii zâmbetului cald, din luna cea amară.

Trecut-a vremea cea meschină, prin văi nenumarate,
Prin colțuri de-un surâs amar, ascunsă prin palate.
O urmă ce-și urmează calea, spre dulcea ei ființă,
Spre chipuri calde și senine, purtate de credință.

Trecut-au toate și...atât! Dar timpul ce-o să vină,
Iți va aduce un vis real, din calda lui lumină, 
Te va purta spre’nalte culmi și-ți va deschide căi, 
Iubirea va avea un unic înțeles, alături de ai tăi!

Mulți ani și fericiți să-ți fie, o călăuză sfântă,
Prin viață, drumurile-ți poartă, a ta privire blândă…
Iubirea ta, un rămășag, pentr-o iubire
Și astfel TU vei dăinui, mereu în fericire! 

Succese mari și fără număr, să-ți urmărească firea,
Cuvântul magic, mult visat, să fie: implinirea! 
Iubire multa și deplină, iubire ‘mpărtășită,
E tot ce eu iți mai doresc: să fii mereu iubită!

- pentru ELENA - 

Lacăt de aer

Mai pune un lacăt culorilor roșii,
Mai strânge petale de urme măiastre,
Și lasă-mi fiiința să curgă agale,
Spre glii nearate, de inimi albastre.

Mai pune un lacăt gurilor rele
Și-alungă din tine imagini deșarte,
Aleargă, iubire, aleargă cât poți
Aleargă și du-te cât mai departe!

Mai pune un lacăt, dar pune și-o cheie
Să storc universul, cu susul în jos,
Să știu că există măcar o-ncercare,
Un alt infinit, ce-așteaptă ne-ntors.

Ce gânduri dilite, ce aere moarte,
Ce stropi aiuriți mă-ncearcă acum,
De parc-ai sfârși ideile mele,
De parcă aș fi pe ultimul drum!

Dar nu e așa! Nu e deloc!!!
Nu-mi poți fura  creația, arta,
Nu-mi poți înșira iluzii, pe rând,
Nu te purta, de parc-ai fi soarta!

O doză de...

Depășind orice imaginație, îți dorești să ai, alături, oameni simpli, dar nebuni! Oameni cu care să trăiești și care să te facă să trăiești, oameni care să îndure orice criză de-a ta (normală, dealtfel) și să te trateze cu speranță și cu un zâmbet molipsitor.
Oamenii, care ți-au fost dat să-ți fie alături, sunt puntea de legătură către...dincolo de zidul nebuniei personale.

Acum, cu un alt strop al imaginației, depășești orice motiv nasol și bătător de cap, cu o simplă îmbrățișare (dar tu, nebun fiind, nu îmbrățișezi normalul, ca un om normal și sănătos la cap, nu te iei de cei de lângă tine, ci te apuci să iei în brațe primul stâlp, primul copac sau prima bucată de bordură).
Te uiți la cei din jur și nu vezi decât...o mare neînțelegere. Mare, mare!

Tot ce ți-ai dori este să culegi, în palmă, o stea; o amărâtă de stea care să-ți călăuzească, voios, calea și să fie unul dintre motivele pentru care, al tău bostan (capul) să fie tot timpul ridicat, pentru că, oricum, plecat fiind, sabia tot îl retează. De ce nu ar face-o? Nu asta e menirea ei?
Acea stea e musai să aibe, alături, alte 2-3-10 stele, niște starfriends cu care să parcurgă drumul până la dimineață. (doar că se mai găsește câte una, să o facă pe-a  căzătoarea, că deh...așa crede ea că e mai specială, dar ea nu știe că stele speciale sunt cele care strălucesc)

Am ajuns în punctul imaginației finale.
Îmi îngân simțurile cu o ”bună dimineața”, o „b.d.” grăită cu ceva mai puțin de jumătate de gură, asta în timp ce privirea-mi se îndreaptă spre un iz trecător de smerenie îmbufnată; e oglinda care îmi amintește de specialul nebun care sunt EU.

Acum, imaginează-ți cum pășești pe o pajiște intinsă, un verde imens, care îți mângăie tălpile goale, o pajiște plină de posibilități, plină de idealuri mărețe, realizabile (cu muncă multă, ce-i drept, dar realizabile).
Ce ai face? Pe cine ai lua lângă tine? Ți-ai dori să fii propriul tău designer, propriul șef, propriul angajat?
Și totuși, cum sună: un strop de nebunie? O evadare din tipar? O răstignire a monotoniei, pentru a intra în starea de procreație?! Lepădarea de ipocriziile mărunte și fără rost care să îți redea spiritul de...cuceritor al propriei ființe?!

Nu-i poți lua, nebunului, fericirea, dar îl poți face să te molipsească. Sau poți fi, în continuare, un sclav al mediocrității..