Alei de gânduri

Călător prin astă lume, cu desaga-mi găurită,
Poposesc, în ceas de seară, într-o lume adormită.
Strâng din dinți și bat la porți, mai și strig la ferestre,
Mă încumet să mai sper că minunile celeste
Sunt și-acilea, printre oameni, pe sub chipurile de piatră,
Unde voi găsi lumină și căldură de la vatră.

Am cam obosit și-s nul, transparent și indecis,
Mi-am cam presărat iluzii, peste sufletul încins.
Acu vreau să mă așez, vreau să gust, în mare tihnă,
Simpla asta așezare, unde voi găsi odihnă,
Și voi răsfoi minute, cum din simpla ei splendoare,
Călător mă voi numi. Când spre lună, când spre soare.

Țin desaga lângă mine, o păstrez cât mai aproape,
Mă strecor pe lângă ea, ca doar ea să mă îndoape,
Cu netrebnice-amintiri, ce au fost trăiri, odată,
Cu iluzii-nmărmurite, așa cum bine știi, se poartă.
Mâ întind, pe patul moale, și privesc povestea lunii,
O admir, de la distanță, cum o fac, cu mine, unii.

Vrei să știi povestea ei? Vrei să știi ce-am în desagă?
Am un dor neprețuit, am o inimă beteagă.
Țin la ea, o prețuiesc, cum n-am mai ținut la nimeni,
Vreau s-o-nvăț cum să respire, printre aste buruieni,
Vreau s-o fac neguțătoare, să-și negocieze harul.
O fi ea un dar divin, dar ce oare este darul?

Uite-o cât este de mică, roșie și pricăjită!
Doar  privește-o și te miră. Să nu fie ea slujită?
Să nu aibe închinători, ce o poartă prin icoane?!
Să nu fie ea cinstită de zeci de batalioane?
Poate nu de zeci, doar una. De o inimă haină,
Ce o fi și ea pierdută, în drumul ei către lumină.

Mă port ca un călător, cu desaga-mi găurită,
Mă închin pe la ferestre, trag de lumea cea grăbită,
O privesc cu mult nesaț, și mă ofilesc de dor.
Mi-aș dori, ca înc-o dată, să mai deviez din zbor,
Să mă cuibăresc printre neghiobi, să pricep nepriceputul...
Dă-mi, Doamne, și mie-o minte și arată-mi începutul!

Totul mi-e necunoscut! Cum privesc în depărtare,
Mă miram cum de și luna, e un mic mărunt, dar mare...
Ziua fuge de lumină, se ascunde pe coclauri,
Își asmută universul, cel care-i oferă lauri.
Se ascunde ea, de soare, alergând după pământ;
Oare nu o obosi, prin eter tot alergând?

 

Moartea ultimei speranțe?!

Astăzi, știi, am asistat, la o moarte de decor.
Nu a fost prea multă lume, n-am zărit vreun trecător...
Eu m-am adunat grămadă, și ți-am plâns la căpătâi,
Am fost singurul sau, poate, oi fi fost eu, cel dintâi.
Dar, în fine. Duda-i alta. Clanul morților se-adună,
Se închină la foloase, fac mătănii lungi și-ngână
O izbeliște amară, un trup crud și părăsit,
Acel trup, ce-a fost odată, un mic templu preaslăvit.

Stau, mi-arunc nedumerirea, și-l privesc conștiincios,
Mă crucesc și eu, când știu, că degeaba a fost frumos.
Țoale noi, priviri abstracte, zâmbete necizlate,
Gânduri de o nesimțire pură (nu le vreau detaliate),
Te-au făcut om fără suflet, într-o lume de ghibani,
Te-ai crezut o zburătoare, fără timp și fără ani.
Într-un fel, îmi este milă, cum ai rătăcit o viață,
Cum te-ai lepădat de lume, cu gândirea ta semeață.

Astăzi, știi, am asistat, la acea moarte de decor.
Nu a fost prea multă lume, dar eu m-am simțit dator...
Cum te țin, acum, de mână, cum te-am sărutat fierbinte,
Mi-am trăit întreaga viață: doar prin sfinte legăminte.
Te-am ținut, mereu, în suflet și prin lume, călător,
Am ținut să-ți fiu mai mult decât simplu trecător,
Mi-am trăit, prin lepădare, credințe stereotipe,
Dar tot cred în înălțare, în minuni, chiar de au hibe.

Gândurile îmi dau născare, m-au crescut din muc de praf,
Mi-au cam șlefuit și palme, stând cu fața în cearșaf.
Ce să zic? Am tot crescut. Acum mă știu cam pe de rost.
Dar au fost cam multe zile, când am fost și mic și prost!
M-au răpit clipele-n care, mă hrăneam cu nori pufoși,
Unicornii își luau viață și dansau, pe sus, făloși,
Se plimbau pe cerul lunii, pe alei de curcubee,
Vedeam păsărele verzi, mici steluțe și scânteie.

Acum râd! Dar, oh, ce viață! Ce închipuiri mi-ai dat!
Mi-ai dat șansa să mă plimb, peste tot, în lung și-n lat.
Am făcut un schimb de dor, ți-am vândut și ceva lacrimi,
M-am mai curățit, în gând, am dat lustru, inimii, prin datini,
Iar acum, neputincios, te zăresc într-un coșciug
Mi-e cam silă de ce văd și aș vrea să pot să fug.
Dar mai am de născocit, mai am de tăiat chitanțe;
Sunt aici, la moartea ta. Moartea ultimei speranțe?!

În ai tăi ochi...

...mă regăsesc, îmi recâștig porția de fercire, acea fericire care îmi umple golurile lăsate de vreme, iar ca o victimă ce mă asemuiesc, mă întristez atunci când lipsesc privirile și sufletele calde.
În ochii tăi număr oceane licărinde de lacrimi și forfote însuflețite, oceane ce reușesc să adape gura și glasul inimii mele, inimă pierdută undeva printre munții neîncrederii, a viselor deșarte, a eșecurilor luate de bune.
Privirea ta este cea care mă readuce printre cei vii, printre cei cu adevărat vii și reali, ferindu-mă de demonii care încearcăs să mă sece, zi de zi, centimetru cu centimetru.

În privirea ta se scriu romane, se răscolesc continente; ea cutreieră universul, doar-doar s-o cuibări undeva, lângă un suflet cald, împreună cu care se vor număra anotimpuri, se vor cântări toate picăturile de ploaie, căzute alandala peste nepricepuți, se vor culege toate săgețile razelor soarelui, care vor putea fi depozitate într-un prezent-viitor, menit să construiască lumi.
Privirea ta e literă de lege. Fără ea nu mă pot regăsi, nu pot trăi, nu pot respira, nu-mi pot imagina viața. Sunt dependent de ea.. De privirea ta!
Tot ce îmi doresc, e-n privirea ta!
Când te bucuri, mă bucur și eu. Când suferi, sufăr și eu. Când speri, sper și eu, alături de tine. Uneori, poate le trăiesc mai mult decât le trăiești tu, iar asta pentru simplul fapt că...ești o ființă specială! M-ai învățat să-mi pese...

Acum, când stau de mă scald în a ta privire, mă lepăd de toate necredințele mele, mă spăl de toate supărările care voiau să-mi pună capac, mă purific într-un mod ireal, provocator, divin. Și cresc.
Cresc la sânul tău, redescopăr inocența, sensul și sanctitatea vieții, pentru că viața înseamnă iubire, iar iubirea este viața; mă redescopăr pe mine, omul pierdut în neliniște, întuneric și frig.
Pot să zâmbesc. Știu să zâmbesc. Vreau să zâmbesc. Vreau să zâmbim...împreună! :)
 
De tot ce am nevoie, găsesc în privirea ta!

De ce, Doamne?

Doamne, de ce TU ne-ai creat ființe? De ce iubim atât de pătimaș?
De ce prin zecile de suferințe, găsim mereu inimi-lăcaș?
De ce din lacrimi revărsăm, puhoaie de minuni abstracte?
De ce iubim? De ce visăm? De ce am merge mai departe?

De ce mai caut inimi calde, deși-s doar trupuri răscolite?
De ce mă-ntreb dacă viața, se-ntinde spre zări infinite,
Deși am invățat și știu, că doar când doare, pot să plăng?!
Oriunde-aș merge, simt iubire; zâmbesc timid, cu-același gând.

De ce nu sunt mai înțelept, să pot să pier, când nu mai pot,
Să mă opresc din alergare, iar lacrimii să-i pun un dop?
Și totuși, Doamne, printre lacrimi, mă-ndrept spre alt necunoscut:
De ce ai zămislit ființe, fără pic de apărare, fără coif și fără scut?

Dac-aș fi...

Dac-aș fi o filă ruptă, mâzgâlită și mucegătă, mi-ar face plăcere și o deosebită onoare, dacă ți-ai face ceva timp și pentru mine, pentru a-mi urmări rândurile. Posibil să nu am multe de spus, posibil să nu fiu îndeajuns de inteligibil sau foarte ușor inteligibil, dar nimic nu mi-ar aduce o satisfacție mai mare, decât dacă m-ai primi, preț de câteva clipe, în spațiul tău vizual.

Poate că nu fac parte din cea mai colorată carte pe care și-a fost dat să o vezi, iar coloritul meu este asemeni unei zile de iarnă: de un alb imens, cu câteva zvâcnituri de culoare, dar am nevoie de tine. Am nevoie să mă iei în brațe, să mă pipăi gentil, cât de gentil ai putea, ca să nu mă rupi, pentru că sunt fragilă. Citindu-mă, poate ai simți o dorință care să te străfulgere, dorință care să-ți arate că, deși lenevesc într-un colț întunecat și uitat de lume, totuși am o viață, în mine, am povești de spus, am imagini de arătat, am o identitate aparte.
Cei care m-au aruncat aici, nu au știut să mă prețuiască, nu mi-au înțeles valoarea, lumina, puterea; nu au înțeles că pot suferi, așa cum o fac și ei, atunci când sunt răniți.
Da. Sunt rănită. Am vărsat lacrimi, până am dat de mcegai. Am primit și lacrimi. Da. Lacrimile altora. Le-am păstrat aici, printre pagini și poate le vei găsi. Defapt, cu siguranță le vei găsi, dacă vei avea îndeajuns de multă răbdare, pentru a-mi înțelege suferința.

Acele lacrimi, pe care le-am păstrat, sunt poveștile de viață pe care le am scrise. Cerneala nu s-a uscat și nu se va usca niciodată. Ba din contra, paginile care le vezi goale, defapt nu sunt goale. Sunt pline de viitor, sunt în căutarea noilor povești. Pe una dintre pagini, poate fi și povestea ta, pentru că orice suflet are o poveste de spus, orice suflet a plâns și a râs curat, pur, uman, inocent.
Paginile mele sunt păcatele mele. Scriptura pe care o citești, nu este nimic altceva decât viața mea. Ai da-o la o parte? Ai arunca-o și tu într-un colț întunecat, umed și rece?

Mă bucur că ți-ai făcut timp să mă urmărești. Mi-ai readus un strop de culoare, printre pagini, peste pagini. M-ai făcut să fiu mai lizibilă,descrețindu-mi paginile lipite. Acum, deși arăt cum arăt.... Nu plânge! Nu plânge, pentru că mă simt ca nouă. Simt că m-ai readus la viață. Simt că mai am puterea de a face fericite și alte suflete.
Da. Asta e menirea mea. Vreau să fac fericite cât de multe suflete pot! Aceaasta e viața mea, aceasta este povestea mea, aceasta este...iubirea mea.
Și eu, carte fiind, pot iubi. Și te iubesc! Te iubesc, suflete nobil, pentru meriți iubit.  Cine își face timp pentru o carte aruncată, condamnată să domnească într-o bibliotecă ordinară, unde praful zace ca în catacombe, este un suflet nobil.
Acum zâmbesc, pentru că te-am zărit. Și îți mulțumesc pentru că ai luat acea filă prigonită de neaveniții universului.
Ți-ai făcut timp să te uiți adânc, ai citit printre rânduri și îmi dau seama că ești o ființă înțeleaptă, de o treaptă superioară.

Mi-e milă de cei care m-au aruncat și îmi pare rău că au făcut asta, dar nu îi condamn. Ba, mai mult, le-aș mai da încă o șansă, dacă i-aș reîntâlni. De ce nu? Fiecare merită încă o șansă sau poate că două, trei sau...câte or avea nevoia, doar pentru a pricepe. Chiar dacă au greșit, sunt sigur că le-am greșit și eu, pentru că nu am reușit să mă fac înțeles.

Suflete nobil, dac-aș fi o carte, oare m-ai citi? Ți-ai face timp și pentru mine? Sunt sigur că ești cât se poate de ocupat, dar privește-mă cum îți zâmbesc. Aruncă-ți privirea către lumea mea și intră în ea, preț de câteva clipe, ca să nu-ți răpesc prea mult, din timpul tău prețios.
Relaxează-te. Trage aer în piept. Ia-mă în brațe și...răsfoiește-mă.

Simți o inimă bătând?
Nu. Nu te înșeli!. E inima mea. E vie, dar doar datorită ție!

Cum ar trebui să fie ea? Iubirea asta...?!

Poate m-aș acuza de multe, dar nu sunt un schilodit sentimental, nu sunt un răufăcător care-și răpește sufletul, doar pentru a căpăta o recompensă. Nu sunt naiv!
În alte rânduri, cu alte ocazii, m-aș fi limitat în a mă sinucide spiritual, ori de câte aș fi avut ocazia, iar asta pentru că...mi-era dor de ea, de acea trăire de-o viață, trăire nebună, nebună de tot, pe care o numesc: IUBIRE.

Da, dom'le, mi-e tare dor de ea! Nebun să fiu să mă lipsesc de o așa comoară.
Când merg pe stradă, zăresc oameni, zăresc fețele lor, zăresc negura sau strălucirea din privirea lor. Unii sunt apăsați, pierduți, tăcuți, liniștiți și cât se poate de absenți, de ai spune că există doar cu trupul, iar mintea le este în altă parte.
Alții sunt nebuni și nebunatici de-a dreptul. Zâmbesc, râd zgomomtos, aleargă, cântă, dansează, au energie și se comportă ca și cum nu le-ar păsa de nimic. Ferice de ei!
De ce nu ar face-o? De ce nu s-ar comporta așa? Și eu aș fi la fel, dacă nu aș fi atât de...mort. Cu trupul sunt aici, pe pământ, dar mintea mea, inima mea, spiritul de viață sunt...undeva departe.
Unde sunt? Habar nu am!
O fărâmă din sufletul meu s-a dus să o caute pe ea, pe ființa atât de mult dorită, ființa pe care aș strânge-o în brațe, precum un nebun. Aș strânge-o în brațe, până aș lăsa-o aproape fără suflare, dar doar pentru ca să o readuc la viață, cu un sărut pătimș, un sărut apăsat de greutatea dorului, un sărut infinit.
Aș lua-o de mâini, și cu lacrimi de bucurie, i-aș săruta fiecare părticică a minunăției ei.

Aș privi-o în ochi, și cu siguranță m-aș îneca, mi s-ar pune un nod în gât, mi s-ar umzi ochii, stomacul m-ar strânge, ar lua-o raza, din cauza năzdrăvanilor de fluturi. I-aș atinge buzele, ușor, suav, și le-aș săruta cu o credință nestăvilită, așa cum aș săruta sacralitatea și..m-aș topi. Iar mi s-ar pune un nod în gât, iar mi s-ar opri respirația, aș simți că aș pluti, aș simți că o iau razna, aș vrea să urluuuu de fericireee!!!
Cu siguranță m-aș topi în marea ochilor ei, în privirea-i gingașa, inocentă, feminină, cristalină, penetrantă, cuceritoare.....,dătătoare de viață.
Oh, Doamne!  
Uite de asta mi-e dor! Am simțit, cândva, și vreau să simt iar.

Dar oare te-aș iubi, dacă te-aș întâlni?
Zi de zi întâlnesc noi persoane, noi chipuri, noi tendințe, noi..arătări de iubit.
Atunci, stau și mă întreb: dacă te-aș iubi, de ce aș face-o?
Aș face-o, pentru că ești/ai fi: frumoasă, sexy, inteligentă, inoncentă, rea, arogantă, timidă, tăcută, aventurieră, plângăcioasă și lipsită de apărare, non-conformistă, stilată, senzuală, copilăroasă, matură, iubitoare, tandră, cuminte, perversă, nimfomană, responsabilă, educată, conștiincioasă, nebunatică, empatică,, răbdatoare?

Hmm.. E greu de spus, mai ales că nu ajungem să ne îndrăgostim de un anume lucru, ci ne îndrăgostim de un întreg. Mă îndrăgostesc de tine, pentru că ai un mod aparte de a mă face să mă simt...exploziv, plin de viață, plin de dorință, motivat.
Ar fi greu să aleg unul, două aspecte, la persoana ta, care m-ar face să te plac. Da. Ai citit bine: să te plac! Până la îndrăgostire și iubire, mai e cale lungă.
Totul ține de modul în care mă faci să mă simt, iar asta mă face să te iubesc nespus! Tocmai de asta te vreau. Te vreau, pentru că ai o putere necurată, asupra-mi. Mă faci să te vreau, mă faci să te divinizez, mă faci să te pun la mare preț, atât de mare, încât să te prețuiesc mai mult decât viața.
Fără tine, viața nu prea are sens, nu are valoare, nu are farmec și este o căutare, o neliniște continuă.
Cu tine, viața este mai presus de orice închipuire .

Tu = iubirea mea.

Doar tu!

Oare de ce primul meu gând este... de  a fugi?

În ultima perioadă, ori de câte ori încerc să fac ceva, tendința inițială este de a evita, de a mă ascunde, de a amâna. Simt o teamă urâtă, o presiune imensă și, trebuie să recunosc, o doză de pesimism, lucru care nu mă reprezintă!!!
Aș vorbi cu cineva, despre tot, despre toate, pentru că dacă ne descărcăm, ne luăm o piatră de pe umeri, nu? Dar nu simt asta. Simt ca și cum m-aș plânge de toate problemele, de toate neajunsurile, simt că mă umplu de penibil și imaturitate, dar...  Nu știu cum să-mi revin!
Mă fac vinovat de multe lucruri, de multe nereușite; parcă sunt mai multe încercări, decât finalizări sau măcar „idei” în curs. Încerc, dar nu iese nimic.

Da. Poate că nu am o îndeajunsă motivație pentru a duce la bun sfârșit ceea ce am început și mereu găsesc un motiv de a mă învinovăți pentru ceea ce nu (mai) am; totul culminează cu gândul zăbovit la...fosta.
O fi ea o persoană și o experiență din trecut, dar uite că încă o am în gând. Poate că nu a fost cea mai fericită și extraoridinară experiență și realizare, dar au fost momente în care m-am simțit buricul pământului, momente în care am ajuns să trăiesc starea de infinitate și realizare deplină. Atunci chiar am simțit că pot iubi cu adevărat și cât de mult pot iubi, până unde aș putea ajunge, prin iubire. Aș fi fost în stare să fac de toate, să încerc de toate, să merg oriunde și să dau tot ce am mai bun din mine, pentru ea; numai pentru ea!

Când iubești, ai motivație, ai un scop, ai o țintă de atins, ai culmi de urcat și munți de întors, dar când ești singur nu ai nimic din toate cele enumerate sau poate că există, dar sunt fade.
Singurătatea mă face să mă simt incomplet, mic și neînsemnat, trist, mereu vinovat și nu sunt deloc împăcat cu mine!
Oare mă iubesc? Sau e musai să reînvăț să mă iubesc?
Nici nu știu ce înseamnă asta! Ce să iubesc la mine? Faptul că sunt pierdut și temător? Faptul că sunt lipsit de  energie și obosit psihic? Faptul că nu reușesc să-mi duc planurile la bun sfârșit?
Iubesc doar faptul că îmi doresc să iubesc! Îmi doresc să reușesc, îmi doresc să pornesc noi și noi drumuri, pe care să le pavez cu o parte din mine, iar cealaltă parte să fie parte din  noi.

În mare, nici încredere în oameni nu prea mai am. Nu îi văd capabili să completeze pașii mei sau măcar să mă însoțească. Poate că văd în ei o refelxie a mea, văd în ei teama pe care o trăiesc eu însumi, văd în ei lipsa de motivație pe care o am eu, neîncrederea mea.
Îmi plac oamenii, ba chiar îi iubesc, dar ceva lipsește din peisaj: îi evit!
De ce? De ce fac asta?
De ce îi îndepărtez pe cei care ar putea să mă ajute să trect peste ale mele netrecute? De ce îi îndepărtez pe cei care m-ar putea ajuta să-mi completez sufletul? De ce mă ascund de cei care m-ar putea readuce pe drumul pe care îl visez?
De ce ???

Totul e tăcere. Chiar și tăcerea mea tace și nu mai știe a spune ceva. Ce să mai înțeleg?
Poate că nu sunt chiar atât de înteligent pe cât mă cred. Poate că îmi pun prea multe întrebări, întrebări la care am răspunsurile, dar pe care le-am dat cu mătura undeva sub preș.

Am o dorință nebună de a începe un proiect (pe care îl consider măreț), dar în același timp simt și o teamă care mă trage înapoi, simt o teamă care nu e decisă, dar ea există.
Oare de ce văd iubirea ca pe unica mea salvare dintr-un chin inevitabil? Iubirea este scopul meu măreț, dar mijloacele, planurile sunt confuze. Nu indecise, ci doar confuze.

Și uite așa, simt că fără ea, fără iubire, viața chiar nu are sens. E ca un drum printr-o pustietate, un drum însoțit de o arșiță sfâșietoare, un drum care nu duce niciunde, fără o oază de speranță, fără un strop de mângăiere, fără o adiere tămăduitoare, fără proces de mântuire.
Fără iubire, viața nu e viață. E doar moarte! E un drum către un sfărșit nesfârșit. Fără iubire, viața este o ploaie de lacrimi, cu nori de regrete și vântoase de eșecuri, de nereușite; este un uragan de temeri.