Dac-am să fiu străinul visării, nuanța de gri, prin petele roz,
Am să m-ascund de pașii creării, de urma confuză pierdută-n moloz.
Dac-am să fiu sentința amară, a lumii abjecte, prădată de chin,
Transpusă-n iluzii, cerșind idealuri și zdrențe suave, cu chipul său lin,
Am să mă-nec. Am să fug spre pădure, am să devin un fel de sihastru,
Am să încerc să mă scutur de toate: de tine, de lacrimi, de tot ce-i dezastru!
Pornit-am cu gândul să fiu o minune, un trup înrudit cu zorii de zi,
Un înger minuscul, cu aripi deschise, întinse la maxim; și oare de-aș fi?!
Crezut-am că sunt străinul din umbră, cu-n zâmbet închis, cu lacăt pe gură,
O ploaie meschină, evadată din nori, privat de culoare, urât de natură.
Sunt un lup singuratic, ce urlă la lună, plângându-și ființa, spre schimbul de peri.
Sunt cel care sunt: exploratorul de mâine, visătorul de azi și scriitorul de ieri.
Vise, gânduri, șoapte, idei preamărite, cuvinte istețe și rânduri răscoapte,
Mă scot din bârlog, din citate perfecte; mă-ncumet să scriu o altfel de noapte.
Durerea mea plânge, iar eu plâng cu ea. Încercăm, împreună, să reinventăm:
Amintirea de ieri, minunea de mâine, speranța, viața și tot ce visăm,
Sau chipul angelic, privirea profundă, un zâmbet real și molipsitor;
Aceasta e viața, aceasta ești tu: prezentul trăit, cu scop viitor.
