Jumate, din jumătate.

Chiar de-ai ști ce e natura, gândită pe nenumărate,
Te-ai trezi un pui de înger, dar doar pe jumătate.
Te-or cuprinde fulgi slugarnici, te-or acoperi cu spumă,
Iar atunci, cu „doar” și „poate”, vei gusta din astă dumă.
Nu sunt candele-n lumină, nu mai sunt nici nori, pe cer,
Nu există viață-n toate, dar toate-s un dens mister.
Te-or scuipa, din urmă, unii, te-or aduce ei la mal,
Vor clădi nimicuri multe, așezate-n colț, pe val.

Tu chiar știi ce e natura? Știi cum se-nțelege albastrul?
Cum din ștearsa ei privire, s-o găsi un mic sihastru?!
Un neghiob care alungă nepriceperile goale,
Un neștiutor zadarnic, ce slujește-n rupte țoale..
Oh, sărmane pui de înger! Oh, nepriceput slugarnic!
Te-au snopit călăii vremii, ți-au dat inimă de darnic,
Au sfințit vreo trei altare, unde te-au urcat, cu lauri;
Se desfată prin palate, iar tu patrulezi coclauri.

Strâmbe sunt vânturile aste; frunzăresc cam tot ce prind.
Îndoielnice, mirate, nconjurate de mistere, au de tresărit în gând,
S-or purta și ele-n lume, și-or mija, din urmă, plopii,
Iar când unii s-or ascunde, alții or ține fusta Dochii.
O jumate e-ntuneric, e-o clipeală de mijoarcă,
Cealaltă e-o lună arsă, e doar o toartă de coșarcă.
Hai, c-am tresărit de dume. Fac ce fac și mă crucesc,
Mă întreb, pe jumătate, și tot pe jumătate trăiesc.

...de închiriat. Pentru vânzare.

Mi-am luat acea tolbă, despre care îți spuneam, și am pus în ea toate cele o mie de gânduri despre tine. Mi-a luat ceva timp să le alerg pe toate, să le încătușez și să le înrămez. Dar am reușit. Am reușit să dau năvală peste mine, să-mi socot fiecare îmbucătură de oftat, care îți era adresată. Am reușit.

Pusesem, în inima mea, gânduri mărețe, piedestaluri și altare de închinare, plus alte câteva zeci de ritualuri care aveau un singur obiect (în veci nu ai să ghicești care). Găsisem mici râulețe, din care aveam să mă adap cu nesaț, să-mi sting setea de tine, să-mi spăl toate îndeletnicirile de om neghiob. Dar au secat. Ele au secat, pentru că nu au mai fost lacrimi care să le țină în viață, să rămână niște curgătoare fără de oprire; au dispărut și ultimele surse lichide.
Toată averea mea era un spațiu imens, o magazie în care erau depozitate toate sentimentele mele, adresate ție, acolo erau toate trăirile despre nopțile albe, desenate în tabele, numerotate până la infinit, doar că și infinitul și-a găsit numărul.

Nu. Nu sunt genul care să fie cucerit de un picior sau un sân dezgolit, nu sunt nici fanul dansului lasciv, pe care îl promovezi cu atâta îndârjire. Dacă m-ai cunoaște, ai ști că prețuiesc mai mult de atât.
Mereu mă voi lăsa pradă îmbrățișărilor din toiul nopții, ale atingerilor divine, atunci când se crapă de ziuă și a surâsului de „Bună dimineața”, atunci când deschid ochii, pentru prima dată în zi. Abia atunci începe viața, abia atunci mă atinge minunăția unei noi zile, alături de tine, despre tine și pentru tine.

Oare tu mai crezi în nemurire? Eu nu mai cred. Am pierdut-o pe undeva și am rămas doar cu jumătate de suflet.
Acum stau și mă întreb: la ce bun să târâi după mine o tolbă plină cu nimicuri? Nimicuri se găsesc la tot pasul! Pune un preț pe inima mea, iar eu îți voi spune dacă (mai) e de vânzare. Încearcă, draga mea! Atinge-mă, îmbrățișează-mă, sărută-mă, simte-mi pulsul, găsește-mi licărirea din privire, toarnă puțină viață în inima mea ruginită. Încearcă să vezi dacă mai funcționez, dacă mai sunt valabil.

Realitatea din vis

Ce-mi place să văd că toată lumea scrie, râde și dansează, iar minunăția face ca toate ăstea să se întâmple în același timp.
Observ o altă față a oamenilor, atunci când citesc unele postări, poate chiar aceeași față pe care „o citesc” alții, atunci când dau de ale mele scrieri năbădăioase. Dar îmi place. Îmi place mult! Îmi plac ideile lor, care, de multe ori nu prea se regăsesc și în realitate, dar iluzia e realtatea celor naivi, nu? Eu în sine sunt un naiv, pentru că-mi fac iluzii. Visez la sorii de peste zi, la învârtelile amețite pictate pe pajiștile înverzite, visez la zâmbete și multă voie bună, visez la dragoste, la acea relație de iubire perfectă, romantică, cinematografică, visez la armonie, bun simț și respectul dintre oameni.
Mda.. Tare mișto mai e, doar că oamenii sunt altfel. realitatea e altfel. Realitatea e picurată cu necazuri și nemulțumirile de peste zi. Nervii stau întinși aproape de maxim, mai-mai să se fisureze.
Dar, Doamne, ce frumoase sunt iluziile astea! Cât de pline de pozitiv sunt, cât de energice și motivaționale!

Visurile mele au în componență o lume pe care vreau să o creez și în realitate, dar oare cum s-ar împăca cele două lumi? Oare or fi două universuri paralele, fiecare cu soarele lui? Sau o fi un univers cu doi sori?
Diferența dintre iluzie/vis și realitate, este că prima e gratis, nu costa nimic, pe când cea din urmă are un preț destul de mare: timp investit, multă muncă, o continuă căutare, momente de dat cu capul de pereți sau de umplut șervețele cu apă pentru șoricei sau, cum spunea cineva, spălatul faianței.

Visul este imaginea perfecțiunii dorinței. Toată lumea visează, nu? Toată lumea vrea o iubire ușor de găsit, mereu tânără, care să dureze milenii și să se alimenteze doar cu focarul pasiunii..
Femeia perfectă: înaltă, frumoasă, sâni mari, fermi, abdomne plat, fund bombat, picioare lungi, minte brici, stilată, elegantă, cu bun simț, cu simțul umorului, dar și serioasă și responsabilă, cu spirit aventurier (amatoare de călătorii, până în negura necunoscutului, mers pe apă, escaladat pășuni și alergat pe munții stâncoși) o doamnă în societate, o gospodină în casă și o...nebunatică în dormitor. Și multe atribute, la care visează bărbatul, în ceea ce o privește pe coana perfectă. (depinde și de bărbat)

Dar nu vreau să vorbesc despre femeie, pentru că femeia poate fi perfectă, fără să aibă multe dintre dorințele bărbatului: de asta m-am convins. Pe femeie, dacă o iubești, asta o face perfectă.  Și...la urma-urmei, perfecțiunea este plictisitoare. Parcă ar merge și o contră sau o ceartă, pentru ca apoi să se sfârșească cu ceva makeup sex sau poate cu ceva capete sparte.Nah.. depinde și de gravitatea certurilor sau cât de căpoși pot fi unii bolovani.
Omul este un continuu morman de secrete de descoperit, iar asta pentru că fiecare om e unic și are o etichetă proprie!

Vorbeam despre diferența dintre vis și realitate. Visul poate fi începutul realității, dar doar pentru cei care îndrăznesc să fac ăst pas. Dacă nu visezi, înseamnă că ești un om mort! Nu ai vise, nu ai dorințe, nu ai idealuri, te lași condus, te lași călcat în picioare, mereu îți plângi de milă, mereu vezi doar așchia din ochiul celuilalt, dar niciodată nu vezi bârna din ochiul tău.
Omul fără vise are o viață tare confuză, se mulțumește cu puțin, se lasă păcălit, nu ia atitudine, iar de multe ori nici nu-i mai pasă de ceea ce se întâmplă cu el și cu viața lui. Dar ce viață?!
No. Acum, dacă ești de partea cealaltă a baricadei, contează și cât de mult visezi, dar cel mai mult contează cât de mult ești dispus să învestești în visul tău. Dacă visezi și rămâi doar cu visul, atunci e mare pierdere de timp. Nici nu visezi, nici nu creezi. E ca și cum ai trăi sub apă, deși ți-ai dori foarte mult să ieși la suprafață, să vezi ce se mai perindă pe acolo, ce mai există sau cum naiba o fi lumea de deasupra, doar că...fie ți-e lene să te ridici, fie ți-e frică de cele pe care le vei descoperi sau poate că lumea de deasupra e o dorință a altora, iar tu nu ești decât un invitat în visul lor.

Și eu, ca visător, am multe temeri. De multe ori nici nu știu de ce anume să mă apuc, sau încotro s-o apuc, dar chiar și așa, știu și simt că nu vreau să mă opresc, nu vreau să trăiesc și să mă hrănesc doar din visare!  Vreau să mă hrănesc cu realitatea!
E greu. Trebuie să recunosc că e al naibii de greu, mai ales când ai făcut deja 2-3 pași și te trezești că ai rămas singur. Nici nu știi încotro s-o apuci, pentru că te scutură o teamă, dintr-o dată nu mai ești chiar atât de mare și de viteaz, ba din contră, ești un muc în ploaie. Și e noapte și e frig și e vijelie și te vezi, dar mai ales, te simți atât de mic, încât mai-mai să te smuncească un bocet ca de înmormântare. Doamne, ce greu e atunci când te trezești că ești singur! Poate că acela e cel mai greu moment. Abia atunci știi dacă visul tău e doar o simplă dorință sau o realitate pentru care merită se te lupți și să te târăști în genunchi, până vei avea curajul de a te ridica și de a merge mai departe.
De visat, e simplu, e gratis, iar dacă visul nu are finalitate, e al naibii de dăunător. Munca la vis e cea care te definește și te întregește, pentru că te inspiră, te ademenește spre o lume atât de dorită, te poartă pe culmi înalte, însoțit de aripile entuziasmului. De multe ori muncești, îți bați capul, te strofoci, cauți răspunsuri, cauți metode de ieșire din impas, cauți drumul cel mai corect pentru a putea merge mai departe, cât mai departe, dar, la sfârșitul zilei, ai impresia că nu ai făcut mare brânză. Ai impresia că ai muncit mult și bine, dar ai făcut-o în van sau că bați pasul pe loc. Dar nu e așa! Orice pas făcut, e un pas înainte, chiar și cel mai mic și aparent neînsemnat pas, e un pas uriaș. Important este să nu te oprești, dar, poate mai important este să nu renunți, pentru că, dacă vei renunța, vei fi nevoit să o iei de la zero, cu un al vis, altă muncă, alți pași, alți nervi. Nu cu ară fi ceva rău în asta, doar că timpul nu ține cu noi. Timpul ne este limitat. E foarte important, ba chiar capital aș spune, ce facem cu timpul nostru și cum îl folosim, pentru că timpul irosit, irosit va rămâne. Nu primim un altul!

Alei de gânduri

Călător prin astă lume, cu desaga-mi găurită,
Poposesc, în ceas de seară, într-o lume adormită.
Strâng din dinți și bat la porți, mai și strig la ferestre,
Mă încumet să mai sper că minunile celeste
Sunt și-acilea, printre oameni, pe sub chipurile de piatră,
Unde voi găsi lumină și căldură de la vatră.

Am cam obosit și-s nul, transparent și indecis,
Mi-am cam presărat iluzii, peste sufletul încins.
Acu vreau să mă așez, vreau să gust, în mare tihnă,
Simpla asta așezare, unde voi găsi odihnă,
Și voi răsfoi minute, cum din simpla ei splendoare,
Călător mă voi numi. Când spre lună, când spre soare.

Țin desaga lângă mine, o păstrez cât mai aproape,
Mă strecor pe lângă ea, ca doar ea să mă îndoape,
Cu netrebnice-amintiri, ce au fost trăiri, odată,
Cu iluzii-nmărmurite, așa cum bine știi, se poartă.
Mâ întind, pe patul moale, și privesc povestea lunii,
O admir, de la distanță, cum o fac, cu mine, unii.

Vrei să știi povestea ei? Vrei să știi ce-am în desagă?
Am un dor neprețuit, am o inimă beteagă.
Țin la ea, o prețuiesc, cum n-am mai ținut la nimeni,
Vreau s-o-nvăț cum să respire, printre aste buruieni,
Vreau s-o fac neguțătoare, să-și negocieze harul.
O fi ea un dar divin, dar ce oare este darul?

Uite-o cât este de mică, roșie și pricăjită!
Doar  privește-o și te miră. Să nu fie ea slujită?
Să nu aibe închinători, ce o poartă prin icoane?!
Să nu fie ea cinstită de zeci de batalioane?
Poate nu de zeci, doar una. De o inimă haină,
Ce o fi și ea pierdută, în drumul ei către lumină.

Mă port ca un călător, cu desaga-mi găurită,
Mă închin pe la ferestre, trag de lumea cea grăbită,
O privesc cu mult nesaț, și mă ofilesc de dor.
Mi-aș dori, ca înc-o dată, să mai deviez din zbor,
Să mă cuibăresc printre neghiobi, să pricep nepriceputul...
Dă-mi, Doamne, și mie-o minte și arată-mi începutul!

Totul mi-e necunoscut! Cum privesc în depărtare,
Mă miram cum de și luna, e un mic mărunt, dar mare...
Ziua fuge de lumină, se ascunde pe coclauri,
Își asmută universul, cel care-i oferă lauri.
Se ascunde ea, de soare, alergând după pământ;
Oare nu o obosi, prin eter tot alergând?

 

Moartea ultimei speranțe?!

Astăzi, știi, am asistat, la o moarte de decor.
Nu a fost prea multă lume, n-am zărit vreun trecător...
Eu m-am adunat grămadă, și ți-am plâns la căpătâi,
Am fost singurul sau, poate, oi fi fost eu, cel dintâi.
Dar, în fine. Duda-i alta. Clanul morților se-adună,
Se închină la foloase, fac mătănii lungi și-ngână
O izbeliște amară, un trup crud și părăsit,
Acel trup, ce-a fost odată, un mic templu preaslăvit.

Stau, mi-arunc nedumerirea, și-l privesc conștiincios,
Mă crucesc și eu, când știu, că degeaba a fost frumos.
Țoale noi, priviri abstracte, zâmbete necizlate,
Gânduri de o nesimțire pură (nu le vreau detaliate),
Te-au făcut om fără suflet, într-o lume de ghibani,
Te-ai crezut o zburătoare, fără timp și fără ani.
Într-un fel, îmi este milă, cum ai rătăcit o viață,
Cum te-ai lepădat de lume, cu gândirea ta semeață.

Astăzi, știi, am asistat, la acea moarte de decor.
Nu a fost prea multă lume, dar eu m-am simțit dator...
Cum te țin, acum, de mână, cum te-am sărutat fierbinte,
Mi-am trăit întreaga viață: doar prin sfinte legăminte.
Te-am ținut, mereu, în suflet și prin lume, călător,
Am ținut să-ți fiu mai mult decât simplu trecător,
Mi-am trăit, prin lepădare, credințe stereotipe,
Dar tot cred în înălțare, în minuni, chiar de au hibe.

Gândurile îmi dau născare, m-au crescut din muc de praf,
Mi-au cam șlefuit și palme, stând cu fața în cearșaf.
Ce să zic? Am tot crescut. Acum mă știu cam pe de rost.
Dar au fost cam multe zile, când am fost și mic și prost!
M-au răpit clipele-n care, mă hrăneam cu nori pufoși,
Unicornii își luau viață și dansau, pe sus, făloși,
Se plimbau pe cerul lunii, pe alei de curcubee,
Vedeam păsărele verzi, mici steluțe și scânteie.

Acum râd! Dar, oh, ce viață! Ce închipuiri mi-ai dat!
Mi-ai dat șansa să mă plimb, peste tot, în lung și-n lat.
Am făcut un schimb de dor, ți-am vândut și ceva lacrimi,
M-am mai curățit, în gând, am dat lustru, inimii, prin datini,
Iar acum, neputincios, te zăresc într-un coșciug
Mi-e cam silă de ce văd și aș vrea să pot să fug.
Dar mai am de născocit, mai am de tăiat chitanțe;
Sunt aici, la moartea ta. Moartea ultimei speranțe?!

În ai tăi ochi...

...mă regăsesc, îmi recâștig porția de fercire, acea fericire care îmi umple golurile lăsate de vreme, iar ca o victimă ce mă asemuiesc, mă întristez atunci când lipsesc privirile și sufletele calde.
În ochii tăi număr oceane licărinde de lacrimi și forfote însuflețite, oceane ce reușesc să adape gura și glasul inimii mele, inimă pierdută undeva printre munții neîncrederii, a viselor deșarte, a eșecurilor luate de bune.
Privirea ta este cea care mă readuce printre cei vii, printre cei cu adevărat vii și reali, ferindu-mă de demonii care încearcăs să mă sece, zi de zi, centimetru cu centimetru.

În privirea ta se scriu romane, se răscolesc continente; ea cutreieră universul, doar-doar s-o cuibări undeva, lângă un suflet cald, împreună cu care se vor număra anotimpuri, se vor cântări toate picăturile de ploaie, căzute alandala peste nepricepuți, se vor culege toate săgețile razelor soarelui, care vor putea fi depozitate într-un prezent-viitor, menit să construiască lumi.
Privirea ta e literă de lege. Fără ea nu mă pot regăsi, nu pot trăi, nu pot respira, nu-mi pot imagina viața. Sunt dependent de ea.. De privirea ta!
Tot ce îmi doresc, e-n privirea ta!
Când te bucuri, mă bucur și eu. Când suferi, sufăr și eu. Când speri, sper și eu, alături de tine. Uneori, poate le trăiesc mai mult decât le trăiești tu, iar asta pentru simplul fapt că...ești o ființă specială! M-ai învățat să-mi pese...

Acum, când stau de mă scald în a ta privire, mă lepăd de toate necredințele mele, mă spăl de toate supărările care voiau să-mi pună capac, mă purific într-un mod ireal, provocator, divin. Și cresc.
Cresc la sânul tău, redescopăr inocența, sensul și sanctitatea vieții, pentru că viața înseamnă iubire, iar iubirea este viața; mă redescopăr pe mine, omul pierdut în neliniște, întuneric și frig.
Pot să zâmbesc. Știu să zâmbesc. Vreau să zâmbesc. Vreau să zâmbim...împreună! :)
 
De tot ce am nevoie, găsesc în privirea ta!

De ce, Doamne?

Doamne, de ce TU ne-ai creat ființe? De ce iubim atât de pătimaș?
De ce prin zecile de suferințe, găsim mereu inimi-lăcaș?
De ce din lacrimi revărsăm, puhoaie de minuni abstracte?
De ce iubim? De ce visăm? De ce am merge mai departe?

De ce mai caut inimi calde, deși-s doar trupuri răscolite?
De ce mă-ntreb dacă viața, se-ntinde spre zări infinite,
Deși am invățat și știu, că doar când doare, pot să plăng?!
Oriunde-aș merge, simt iubire; zâmbesc timid, cu-același gând.

De ce nu sunt mai înțelept, să pot să pier, când nu mai pot,
Să mă opresc din alergare, iar lacrimii să-i pun un dop?
Și totuși, Doamne, printre lacrimi, mă-ndrept spre alt necunoscut:
De ce ai zămislit ființe, fără pic de apărare, fără coif și fără scut?

Dac-aș fi...

Dac-aș fi o filă ruptă, mâzgâlită și mucegătă, mi-ar face plăcere și o deosebită onoare, dacă ți-ai face ceva timp și pentru mine, pentru a-mi urmări rândurile. Posibil să nu am multe de spus, posibil să nu fiu îndeajuns de inteligibil sau foarte ușor inteligibil, dar nimic nu mi-ar aduce o satisfacție mai mare, decât dacă m-ai primi, preț de câteva clipe, în spațiul tău vizual.

Poate că nu fac parte din cea mai colorată carte pe care și-a fost dat să o vezi, iar coloritul meu este asemeni unei zile de iarnă: de un alb imens, cu câteva zvâcnituri de culoare, dar am nevoie de tine. Am nevoie să mă iei în brațe, să mă pipăi gentil, cât de gentil ai putea, ca să nu mă rupi, pentru că sunt fragilă. Citindu-mă, poate ai simți o dorință care să te străfulgere, dorință care să-ți arate că, deși lenevesc într-un colț întunecat și uitat de lume, totuși am o viață, în mine, am povești de spus, am imagini de arătat, am o identitate aparte.
Cei care m-au aruncat aici, nu au știut să mă prețuiască, nu mi-au înțeles valoarea, lumina, puterea; nu au înțeles că pot suferi, așa cum o fac și ei, atunci când sunt răniți.
Da. Sunt rănită. Am vărsat lacrimi, până am dat de mcegai. Am primit și lacrimi. Da. Lacrimile altora. Le-am păstrat aici, printre pagini și poate le vei găsi. Defapt, cu siguranță le vei găsi, dacă vei avea îndeajuns de multă răbdare, pentru a-mi înțelege suferința.

Acele lacrimi, pe care le-am păstrat, sunt poveștile de viață pe care le am scrise. Cerneala nu s-a uscat și nu se va usca niciodată. Ba din contra, paginile care le vezi goale, defapt nu sunt goale. Sunt pline de viitor, sunt în căutarea noilor povești. Pe una dintre pagini, poate fi și povestea ta, pentru că orice suflet are o poveste de spus, orice suflet a plâns și a râs curat, pur, uman, inocent.
Paginile mele sunt păcatele mele. Scriptura pe care o citești, nu este nimic altceva decât viața mea. Ai da-o la o parte? Ai arunca-o și tu într-un colț întunecat, umed și rece?

Mă bucur că ți-ai făcut timp să mă urmărești. Mi-ai readus un strop de culoare, printre pagini, peste pagini. M-ai făcut să fiu mai lizibilă,descrețindu-mi paginile lipite. Acum, deși arăt cum arăt.... Nu plânge! Nu plânge, pentru că mă simt ca nouă. Simt că m-ai readus la viață. Simt că mai am puterea de a face fericite și alte suflete.
Da. Asta e menirea mea. Vreau să fac fericite cât de multe suflete pot! Aceaasta e viața mea, aceasta este povestea mea, aceasta este...iubirea mea.
Și eu, carte fiind, pot iubi. Și te iubesc! Te iubesc, suflete nobil, pentru meriți iubit.  Cine își face timp pentru o carte aruncată, condamnată să domnească într-o bibliotecă ordinară, unde praful zace ca în catacombe, este un suflet nobil.
Acum zâmbesc, pentru că te-am zărit. Și îți mulțumesc pentru că ai luat acea filă prigonită de neaveniții universului.
Ți-ai făcut timp să te uiți adânc, ai citit printre rânduri și îmi dau seama că ești o ființă înțeleaptă, de o treaptă superioară.

Mi-e milă de cei care m-au aruncat și îmi pare rău că au făcut asta, dar nu îi condamn. Ba, mai mult, le-aș mai da încă o șansă, dacă i-aș reîntâlni. De ce nu? Fiecare merită încă o șansă sau poate că două, trei sau...câte or avea nevoia, doar pentru a pricepe. Chiar dacă au greșit, sunt sigur că le-am greșit și eu, pentru că nu am reușit să mă fac înțeles.

Suflete nobil, dac-aș fi o carte, oare m-ai citi? Ți-ai face timp și pentru mine? Sunt sigur că ești cât se poate de ocupat, dar privește-mă cum îți zâmbesc. Aruncă-ți privirea către lumea mea și intră în ea, preț de câteva clipe, ca să nu-ți răpesc prea mult, din timpul tău prețios.
Relaxează-te. Trage aer în piept. Ia-mă în brațe și...răsfoiește-mă.

Simți o inimă bătând?
Nu. Nu te înșeli!. E inima mea. E vie, dar doar datorită ție!

Cum ar trebui să fie ea? Iubirea asta...?!

Poate m-aș acuza de multe, dar nu sunt un schilodit sentimental, nu sunt un răufăcător care-și răpește sufletul, doar pentru a căpăta o recompensă. Nu sunt naiv!
În alte rânduri, cu alte ocazii, m-aș fi limitat în a mă sinucide spiritual, ori de câte aș fi avut ocazia, iar asta pentru că...mi-era dor de ea, de acea trăire de-o viață, trăire nebună, nebună de tot, pe care o numesc: IUBIRE.

Da, dom'le, mi-e tare dor de ea! Nebun să fiu să mă lipsesc de o așa comoară.
Când merg pe stradă, zăresc oameni, zăresc fețele lor, zăresc negura sau strălucirea din privirea lor. Unii sunt apăsați, pierduți, tăcuți, liniștiți și cât se poate de absenți, de ai spune că există doar cu trupul, iar mintea le este în altă parte.
Alții sunt nebuni și nebunatici de-a dreptul. Zâmbesc, râd zgomomtos, aleargă, cântă, dansează, au energie și se comportă ca și cum nu le-ar păsa de nimic. Ferice de ei!
De ce nu ar face-o? De ce nu s-ar comporta așa? Și eu aș fi la fel, dacă nu aș fi atât de...mort. Cu trupul sunt aici, pe pământ, dar mintea mea, inima mea, spiritul de viață sunt...undeva departe.
Unde sunt? Habar nu am!
O fărâmă din sufletul meu s-a dus să o caute pe ea, pe ființa atât de mult dorită, ființa pe care aș strânge-o în brațe, precum un nebun. Aș strânge-o în brațe, până aș lăsa-o aproape fără suflare, dar doar pentru ca să o readuc la viață, cu un sărut pătimș, un sărut apăsat de greutatea dorului, un sărut infinit.
Aș lua-o de mâini, și cu lacrimi de bucurie, i-aș săruta fiecare părticică a minunăției ei.

Aș privi-o în ochi, și cu siguranță m-aș îneca, mi s-ar pune un nod în gât, mi s-ar umzi ochii, stomacul m-ar strânge, ar lua-o raza, din cauza năzdrăvanilor de fluturi. I-aș atinge buzele, ușor, suav, și le-aș săruta cu o credință nestăvilită, așa cum aș săruta sacralitatea și..m-aș topi. Iar mi s-ar pune un nod în gât, iar mi s-ar opri respirația, aș simți că aș pluti, aș simți că o iau razna, aș vrea să urluuuu de fericireee!!!
Cu siguranță m-aș topi în marea ochilor ei, în privirea-i gingașa, inocentă, feminină, cristalină, penetrantă, cuceritoare.....,dătătoare de viață.
Oh, Doamne!  
Uite de asta mi-e dor! Am simțit, cândva, și vreau să simt iar.

Dar oare te-aș iubi, dacă te-aș întâlni?
Zi de zi întâlnesc noi persoane, noi chipuri, noi tendințe, noi..arătări de iubit.
Atunci, stau și mă întreb: dacă te-aș iubi, de ce aș face-o?
Aș face-o, pentru că ești/ai fi: frumoasă, sexy, inteligentă, inoncentă, rea, arogantă, timidă, tăcută, aventurieră, plângăcioasă și lipsită de apărare, non-conformistă, stilată, senzuală, copilăroasă, matură, iubitoare, tandră, cuminte, perversă, nimfomană, responsabilă, educată, conștiincioasă, nebunatică, empatică,, răbdatoare?

Hmm.. E greu de spus, mai ales că nu ajungem să ne îndrăgostim de un anume lucru, ci ne îndrăgostim de un întreg. Mă îndrăgostesc de tine, pentru că ai un mod aparte de a mă face să mă simt...exploziv, plin de viață, plin de dorință, motivat.
Ar fi greu să aleg unul, două aspecte, la persoana ta, care m-ar face să te plac. Da. Ai citit bine: să te plac! Până la îndrăgostire și iubire, mai e cale lungă.
Totul ține de modul în care mă faci să mă simt, iar asta mă face să te iubesc nespus! Tocmai de asta te vreau. Te vreau, pentru că ai o putere necurată, asupra-mi. Mă faci să te vreau, mă faci să te divinizez, mă faci să te pun la mare preț, atât de mare, încât să te prețuiesc mai mult decât viața.
Fără tine, viața nu prea are sens, nu are valoare, nu are farmec și este o căutare, o neliniște continuă.
Cu tine, viața este mai presus de orice închipuire .

Tu = iubirea mea.

Doar tu!

Oare de ce primul meu gând este... de  a fugi?

În ultima perioadă, ori de câte ori încerc să fac ceva, tendința inițială este de a evita, de a mă ascunde, de a amâna. Simt o teamă urâtă, o presiune imensă și, trebuie să recunosc, o doză de pesimism, lucru care nu mă reprezintă!!!
Aș vorbi cu cineva, despre tot, despre toate, pentru că dacă ne descărcăm, ne luăm o piatră de pe umeri, nu? Dar nu simt asta. Simt ca și cum m-aș plânge de toate problemele, de toate neajunsurile, simt că mă umplu de penibil și imaturitate, dar...  Nu știu cum să-mi revin!
Mă fac vinovat de multe lucruri, de multe nereușite; parcă sunt mai multe încercări, decât finalizări sau măcar „idei” în curs. Încerc, dar nu iese nimic.

Da. Poate că nu am o îndeajunsă motivație pentru a duce la bun sfârșit ceea ce am început și mereu găsesc un motiv de a mă învinovăți pentru ceea ce nu (mai) am; totul culminează cu gândul zăbovit la...fosta.
O fi ea o persoană și o experiență din trecut, dar uite că încă o am în gând. Poate că nu a fost cea mai fericită și extraoridinară experiență și realizare, dar au fost momente în care m-am simțit buricul pământului, momente în care am ajuns să trăiesc starea de infinitate și realizare deplină. Atunci chiar am simțit că pot iubi cu adevărat și cât de mult pot iubi, până unde aș putea ajunge, prin iubire. Aș fi fost în stare să fac de toate, să încerc de toate, să merg oriunde și să dau tot ce am mai bun din mine, pentru ea; numai pentru ea!

Când iubești, ai motivație, ai un scop, ai o țintă de atins, ai culmi de urcat și munți de întors, dar când ești singur nu ai nimic din toate cele enumerate sau poate că există, dar sunt fade.
Singurătatea mă face să mă simt incomplet, mic și neînsemnat, trist, mereu vinovat și nu sunt deloc împăcat cu mine!
Oare mă iubesc? Sau e musai să reînvăț să mă iubesc?
Nici nu știu ce înseamnă asta! Ce să iubesc la mine? Faptul că sunt pierdut și temător? Faptul că sunt lipsit de  energie și obosit psihic? Faptul că nu reușesc să-mi duc planurile la bun sfârșit?
Iubesc doar faptul că îmi doresc să iubesc! Îmi doresc să reușesc, îmi doresc să pornesc noi și noi drumuri, pe care să le pavez cu o parte din mine, iar cealaltă parte să fie parte din  noi.

În mare, nici încredere în oameni nu prea mai am. Nu îi văd capabili să completeze pașii mei sau măcar să mă însoțească. Poate că văd în ei o refelxie a mea, văd în ei teama pe care o trăiesc eu însumi, văd în ei lipsa de motivație pe care o am eu, neîncrederea mea.
Îmi plac oamenii, ba chiar îi iubesc, dar ceva lipsește din peisaj: îi evit!
De ce? De ce fac asta?
De ce îi îndepărtez pe cei care ar putea să mă ajute să trect peste ale mele netrecute? De ce îi îndepărtez pe cei care m-ar putea ajuta să-mi completez sufletul? De ce mă ascund de cei care m-ar putea readuce pe drumul pe care îl visez?
De ce ???

Totul e tăcere. Chiar și tăcerea mea tace și nu mai știe a spune ceva. Ce să mai înțeleg?
Poate că nu sunt chiar atât de înteligent pe cât mă cred. Poate că îmi pun prea multe întrebări, întrebări la care am răspunsurile, dar pe care le-am dat cu mătura undeva sub preș.

Am o dorință nebună de a începe un proiect (pe care îl consider măreț), dar în același timp simt și o teamă care mă trage înapoi, simt o teamă care nu e decisă, dar ea există.
Oare de ce văd iubirea ca pe unica mea salvare dintr-un chin inevitabil? Iubirea este scopul meu măreț, dar mijloacele, planurile sunt confuze. Nu indecise, ci doar confuze.

Și uite așa, simt că fără ea, fără iubire, viața chiar nu are sens. E ca un drum printr-o pustietate, un drum însoțit de o arșiță sfâșietoare, un drum care nu duce niciunde, fără o oază de speranță, fără un strop de mângăiere, fără o adiere tămăduitoare, fără proces de mântuire.
Fără iubire, viața nu e viață. E doar moarte! E un drum către un sfărșit nesfârșit. Fără iubire, viața este o ploaie de lacrimi, cu nori de regrete și vântoase de eșecuri, de nereușite; este un uragan de temeri.

Se scurg tăceri..

Prin tăceri, nu prin cuvinte, se învârte lumea toată.
Doar prin pași, spre înainte, vom crea o nouă roată,
Roată ce va face valuri, fără strop de energie,
Roată ce s-o învârti, ca și cum ea ar fi vie.

Prin tăceri, fără de știre, și prin ochii cristalini,
Vom fi duși cât de departe, fără urmă de vecini.
Vom găsi o lume nouă, prin trăiri neînțelese,
Întrebările întrebătoare ne vor arăta succese.

Prin tăceri, o poartă-n suflet, ne va înălța cărări,
Vom păși către lumină și vom ști ce am fost ieri,
Pân-acum ne-am prefăcut că ne-am înțeles ființa,
C-am trăit cum am știut, neînțelegând credința.

Facem valuri, dar nu știm pentru cine existăm!
Facem valuri fără spume, făr a ști să înotâm,
Dăm din mâini, în disperare, poate 'o prinde apa viață
Ne rugăm să ne salveze, poate 'o deveni iar gheață.

Doar așa ne-am învățat: să fugim de sentimente,
Să ne asuprim trăiri, să le facem permanente
Fără chipuri, fără vlagă, fără pic de strălucire,
Fără a fi trecuți drept robi, pentru ea, pentru iubire!!!

  

4U

Trecut-au anii peste noi, lăsâd în urmă chipuri,
Nuanțe gri de amintiri și alte vechi tertipuri
Ce-și urmăresc credința-n rouă, în fiecare seară
Prin norii zâmbetului cald, din luna cea amară.

Trecut-a vremea cea meschină, prin văi nenumarate,
Prin colțuri de-un surâs amar, ascunsă prin palate.
O urmă ce-și urmează calea, spre dulcea ei ființă,
Spre chipuri calde și senine, purtate de credință.

Trecut-au toate și...atât! Dar timpul ce-o să vină,
Iți va aduce un vis real, din calda lui lumină, 
Te va purta spre’nalte culmi și-ți va deschide căi, 
Iubirea va avea un unic înțeles, alături de ai tăi!

Mulți ani și fericiți să-ți fie, o călăuză sfântă,
Prin viață, drumurile-ți poartă, a ta privire blândă…
Iubirea ta, un rămășag, pentr-o iubire
Și astfel TU vei dăinui, mereu în fericire! 

Succese mari și fără număr, să-ți urmărească firea,
Cuvântul magic, mult visat, să fie: implinirea! 
Iubire multa și deplină, iubire ‘mpărtășită,
E tot ce eu iți mai doresc: să fii mereu iubită!

- pentru ELENA - 

Lacăt de aer

Mai pune un lacăt culorilor roșii,
Mai strânge petale de urme măiastre,
Și lasă-mi fiiința să curgă agale,
Spre glii nearate, de inimi albastre.

Mai pune un lacăt gurilor rele
Și-alungă din tine imagini deșarte,
Aleargă, iubire, aleargă cât poți
Aleargă și du-te cât mai departe!

Mai pune un lacăt, dar pune și-o cheie
Să storc universul, cu susul în jos,
Să știu că există măcar o-ncercare,
Un alt infinit, ce-așteaptă ne-ntors.

Ce gânduri dilite, ce aere moarte,
Ce stropi aiuriți mă-ncearcă acum,
De parc-ai sfârși ideile mele,
De parcă aș fi pe ultimul drum!

Dar nu e așa! Nu e deloc!!!
Nu-mi poți fura  creația, arta,
Nu-mi poți înșira iluzii, pe rând,
Nu te purta, de parc-ai fi soarta!

O doză de...

Depășind orice imaginație, îți dorești să ai, alături, oameni simpli, dar nebuni! Oameni cu care să trăiești și care să te facă să trăiești, oameni care să îndure orice criză de-a ta (normală, dealtfel) și să te trateze cu speranță și cu un zâmbet molipsitor.
Oamenii, care ți-au fost dat să-ți fie alături, sunt puntea de legătură către...dincolo de zidul nebuniei personale.

Acum, cu un alt strop al imaginației, depășești orice motiv nasol și bătător de cap, cu o simplă îmbrățișare (dar tu, nebun fiind, nu îmbrățișezi normalul, ca un om normal și sănătos la cap, nu te iei de cei de lângă tine, ci te apuci să iei în brațe primul stâlp, primul copac sau prima bucată de bordură).
Te uiți la cei din jur și nu vezi decât...o mare neînțelegere. Mare, mare!

Tot ce ți-ai dori este să culegi, în palmă, o stea; o amărâtă de stea care să-ți călăuzească, voios, calea și să fie unul dintre motivele pentru care, al tău bostan (capul) să fie tot timpul ridicat, pentru că, oricum, plecat fiind, sabia tot îl retează. De ce nu ar face-o? Nu asta e menirea ei?
Acea stea e musai să aibe, alături, alte 2-3-10 stele, niște starfriends cu care să parcurgă drumul până la dimineață. (doar că se mai găsește câte una, să o facă pe-a  căzătoarea, că deh...așa crede ea că e mai specială, dar ea nu știe că stele speciale sunt cele care strălucesc)

Am ajuns în punctul imaginației finale.
Îmi îngân simțurile cu o ”bună dimineața”, o „b.d.” grăită cu ceva mai puțin de jumătate de gură, asta în timp ce privirea-mi se îndreaptă spre un iz trecător de smerenie îmbufnată; e oglinda care îmi amintește de specialul nebun care sunt EU.

Acum, imaginează-ți cum pășești pe o pajiște intinsă, un verde imens, care îți mângăie tălpile goale, o pajiște plină de posibilități, plină de idealuri mărețe, realizabile (cu muncă multă, ce-i drept, dar realizabile).
Ce ai face? Pe cine ai lua lângă tine? Ți-ai dori să fii propriul tău designer, propriul șef, propriul angajat?
Și totuși, cum sună: un strop de nebunie? O evadare din tipar? O răstignire a monotoniei, pentru a intra în starea de procreație?! Lepădarea de ipocriziile mărunte și fără rost care să îți redea spiritul de...cuceritor al propriei ființe?!

Nu-i poți lua, nebunului, fericirea, dar îl poți face să te molipsească. Sau poți fi, în continuare, un sclav al mediocrității..

Despre oameni...

Despre noi, pot spune multe, dar la fel de bine nu aș fi în stare să spun mare lucru.
Omul, în general, este o sumă de idei și sentimente, un amalgam de acțiuni și dorințe, o înșiruire nesfârșită de visuri ireale, poticnite sub un acoperiș cârpit, prin care se strecoară câteva raze rătăcite, ale unui soare binevoitor.

Când mă gândesc la oameni, prima idee este să legată de zâmbet. Mă opresc. Stau. Aștept. Îmi fixez privirea spre ochii omului din fața mea, apoi îmi priponesc cercetarea câtre expresia ce va să vină, pentru că ea va veni, vrând-nevrând.

Ochii îmi zâmbesc. Când sihastru, când crispat, când senin, când constipat, când sincer, când arogant dar zâmbesc.
De ce îmi plac oamenii care zâmbesc? Dar cui nu-i plac?!
Acești oameni arată încredere, arată apropiere, deschidere. Fac ce fac și te îmbrățișează cu privirea. Nu ai cum să nu-i iubești sau măcar să îi apreciezi și să te deschizi, la rându-te! Nu ai cum...

M-am oprit, preț de câteva clipe, asupra unei amintiri, amintire în care exista un omuleț pe care nu-l prea aveam la inimă; pe scurt: îmi era foarte antipatic. Apoi m-am oprit și m-am întrebat: ce anume îl face, pe acel nefericit, să fie un paria?! De ce nu-l am la inimă? Poate pentru că e urât? Sau prost? Hmm.. Nu mi s-au părut motive suficiente, așa că am încercat să mă pun în locul lui, încercând, într-un fel, să pricep de ce îl văd așa. Ei bine, am văzut care erau acele motive, dar...nu prea își aveau rostul, nu aveau acoperire, ba chiar mi se păreau destul de puerile, așa că m-am retras, mi-am retras antipatia, fiindu-mi rușine de mine. Am stat, ca un idiot, și l-am judecat aiurea! Eu?! Cel care aveam pretenția de a mă auto-proclama un mare cititor al rasei umane?! Aveam impresia că dreptatea îmi aparține, dar uite că nu a fost chiar așa.
Era doar un aer de superioritate aparentă.

Cu toții avem parte de antipatici, iar unii chiar au „o față care cere pumni” (iar asta din cauza comportamentului lor, față de noi, ierarhii și eroii neamului).
Dar ce nu știm (sau nu vrem să știm) este faptul că fiecare ființă are un motiv, un amărât de motiv, care îi desenează personalitatea, chiar și caracterul. Acei oameni sunt slabi, dar nu pentru că așa au fost construiți, ci pentru că s-au resemnat, s-au împăcat cu ideea; ei cred în slăbiciunea lor iremediabilă și de-al naibii, se încăpățânează să facă ceva.

Omul zâmbește. Eu zâmbesc, tu zâmbești... Zâmbim, fie pentru a crea o legătură, fie pentru a arăta că suntem politicoși, (prefăcuți, constipați, dar politicoși), fie pentru a ascunde ceva. Ce anume? Știm cu toții ce.
Dar cum rămâne cu cei care nu ne zâmbesc? Sau nu răspund zâmbetului nostru? Pe ei în ce oală îi băgăm?

Am ajuns să compătimesc, acele statui, care nu exprimă emoție, sau pe acei mojici care ne tratează cu indiferență sau cu o răceală de neînchipuit. Ei nu prea știu să zâmbească și poate că nici nu vor, dar ce știu eu? Au motivele lor să nu o facă.
Uneori mi-e dor, chiar și de aceștia din urmă, pentru că le înțeleg durerea. Mi-e dor de om, pentru că știu că sufletul lui poate fi cald, chiar dacă este neștiutor sau pribeag, dar sufletul acelui om poate fi mantia mea, pentru vreme rea.
Orice om merită o șansă! Orice om merită un umăr pe care să plângă, merită o găleată, unde să-și verse toate păcatele și toate durerile.
Umărul celui de lângă noi, poate fi lăcașul de cult unde să redescoperim sacralitatea, lumina, viața și toate minunile pe care le credeam imposibile!
Un miracol este ceea ce credem că este imposibil de înfăptuit, dar totuși se întâmplă!

Bună dimineața, iubito!

Și iată-mă-s...

Iată-mă, privind cu nesaț încă o îmbucătură de imagine de-a ta, reflectată într-un ungher ascuns al imaginației mele. Stau și mă adap, ca un proscris, cu o  imagine care mă face să tresar, ori de câte ori îi permit să traverseze spațiul pe care l-am impus doar realității. Printr-un continuu de idei nesăbuite, privirea-mi se încețoșează, zburdând către zarea cea mare, în căutarea domniei tale, a sentimentului de doi cel mult preaslăvit, a iluziei care m-ar face un pustnic cerebral.

Iată-mă-s, sorbind lacom, dintr-o cană de cafea, o cafea dulce-amăruie, cu aromă de scorțișoară aburindă, cu arome de vise și tresăriri peliculare, unde doiul primează.
Dimineață m-am trezit cu o poftă de tine; o mare poftă de tine! Voiam să strâng perna, în brațe, ca să mai domolesc acel dor, dar strângând-o, turtit-o bine, bine de tot, până am amețit-o și a căzut lată, fără suflu, fără viață, fără sclipire, fără nici un alt fel de scânteiere. Ce naiba! E doar o pernă. E doar o unealtă care se adaugă, precum o piesă de puzzle, pentru  ca eu să am o noapte cât de cât liniștită. E doar o pernă...

Mi-adusei aminte de acel doi răzvrătit, care nu îmi dă pace. De ce ar face-o? Doar știe și el că asta îmi doresc, chiar dacă... Chiar dacă.

Cu o strângere de inimă, îmi cuibăresc amarul într-o dulce îmbrățișare, spre porțile infinitului.
Ea, cu privirea-i angelică, puțin confuză, licărește o speranță purtată într-al ei zâmbet, firav, trecut prin dodiile vremurilor. Ea, își strecură ființa, printr-o învăluire ireală de ștrassuri lăcrimânde, în pași de dans, de un vals ceramic, în gânduri concentrice; ea era a mea, era stăăpâna visurilor mele.
Tot ce voiam, era... să te strâng la piept, să îți simt respirația caldă și bătăile crescânde ale unei inimi care a avut curajul de a cădea pradă liniilor inamice, fără să stea pe gânduri, fără să le judece, fără să pornească o contra-ofensivă acidă, fără să aibe intenții odioase. Acea inimă a ta a luat aroma amorului, pe care a sorbit-o dintr-o ultimă ceașcă, și a păstrat-o pentru mine.
Tot ce voiam era să te iau de mână, acea mână micuță, ca a unui prunc, o mână caldă, catifelată, posesoare a unei atingeri magice, să te strâng la piept, să te cuprind ușor în brațe, să-mi trec mâna prin jurul taliei tale, să te privesc în ochi, zâmbind și să pornim în pași de dans, către meleaguri știtute doar de noi.
Pleacă-ți capul, pe umărul meu și lasă-mă să ador acele momente, lasă-mă să sorb fiecare aromă de tine, fiecare culoare de-a ta: parul tău lung, mătăsos; ochii tăi albaștri, care  au sechestrat o parte de rai, una de cer și una de pământ; privirea ta, care reușește să mă topească, ori de câte ori mă pierd în ea; zâmbetul tău sincer, deschis, iubitor, care mă poartă iar și iar, câtre porțile infinitului, spre un spațiu, un univers creat de noi, pentru noi, pentru eternitatea noastră.

Am ajuns să venerez fiecare sobitură de cafea, fiecare aromă de dimineață, unde care te regăsesc în orice colț al existenței mele. Ești în patul în care îmi curm neputința trupului, noapte de noapte, patul în care adulmec închipuirea nopții, spre o zi ceva mai senină. Ești camera care mă strânge în brațe, cu toți cei patru pereți sufocanți, pereți pe care nu îi mai suport! Ești drumul meu zilnic, către visul de mâine, ești dorința mea, ești planul pe care îl creez, pentru acel viitor la care aspir.

Hai, lasă-mă să te mai strâng la piept, cât de tare pot, încă o dată, să te sărut ușor, ușor, să sărut fiecare centimentru al buzelor tale, să-ți sărut ochii, obrajii, fruntea, părul, gâtul, mâna, palmele... Lasă-mă să mă dezmierd cu trupul tău, să te mângâi, să te ating ușor. Lasă-mă să te privesc în ochi, fără să ne spunem nimic; doar să ne zâmbim, unul, altuia, îmbrățișați de soarele unei noi zile, îmbrățișați de o dimineață cerșindă. Lasă-mă să mă scufund într-un val de sentimente, creat de existența ta cea sfântă!

Bună dimineață, iubito!

Jurnalul unui anti-Valentin! :D

Mă înarmez cu multă nepricepere, ca să mă iau la trântă cu Cupidonul, acel drac îmbrăcat în straie de înger. Chiar nu pricep de ce i-a trebuit, Măriei Sale, săgeți, ca să ne perforeze inimile! (cum ne-cum ne îndrumă spre atacuri de cord). :)) Nu ar fi fost mai simplu să ne spună ce și unde să ne uităm?
Cu săgețile alea e mare durere, mai ales atunci când trebuie să le scoatem; se rupe, naibii, inima în două, apoi se farmă în mii de bucăți. El nu știe cât durează până o lipim la loc? Ar fi fost ceva să funcționeze super-glue-ul, dar uite că nu merge așa.

Colac peste pupăză, mai dăm și noi peste o sărbătoare comercială, gen V-day. (vai de buzunarul, defpat, VAI -cu un „V” cât se poate de mare, de TOATE buzunarele și, pe deasupra, și de săracul portofel al naivului îndrăgostit).
Îmi place mult ce spun femeile, și anume: dovada de iubire, ar trebui arătată, femeii, în fiecare zi, și nu doar de Ziua lu” Valentin, dar dacă te pune mama naibii să treci neobservat, în această sfântă sărbătoare, IUBITA ta nu-ți mai vorbește cu zilele.
Cum? Nu tu o floare, nu tu un cadouaș, nu tu declarații supreme de iubire; NIMIC!
Oare cum de poți fi atât de nesimțit? :))
Trece minunata zi a îndrăgostiților, iar tu...o tratezi ca și cum ar fi o zi obișnuită (deși doar asta ai auzit și auzi mereu).
„Măi femeie, eu țin la tine, te ador și te iubesc în fiecare zi, și nu doar de V-day!”

Ce vor femeile?
Toată lumea știe că  femeile nu vor nimic, dar trebuie să le dai ceva! ...chiar dacă nici ele nu știu ce vor. :)

Oare cum ar fi să facem cadouri, femeilor, doar o dată pe an (mai exact pe 14 febr.)?
Hai, fie.. De 2-3 ori pe an, ca să nu uităm de ziua lor.
Dar stai, că mai avem și „Ziua Femeii”, apoi sărbătorile de iarnă, „Ziua florilor”, „Ziua curcubeului”, și alte 340-350 de zile de sărbătorit.

Bărbații iubesc, așa cum femeile nu știu să o facă, iar femeile iubesc, așa cum bărbații nu știu să o facă! Cine știe contrariul, nu are decât să mă...contrarieze! :P
Vrei motive să te iubesc? Uite unul și cel mai important: ești femeie!!! Dar lasă-mă să o fac așa cum știu eu, în stilul meu de bărbat!

Mă auto-proclam Anti-Valentin. De ce oare?
Pentru că-s...singur! :))