În ai tăi ochi...

...mă regăsesc, îmi recâștig porția de fercire, acea fericire care îmi umple golurile lăsate de vreme, iar ca o victimă ce mă asemuiesc, mă întristez atunci când lipsesc privirile și sufletele calde.
În ochii tăi număr oceane licărinde de lacrimi și forfote însuflețite, oceane ce reușesc să adape gura și glasul inimii mele, inimă pierdută undeva printre munții neîncrederii, a viselor deșarte, a eșecurilor luate de bune.
Privirea ta este cea care mă readuce printre cei vii, printre cei cu adevărat vii și reali, ferindu-mă de demonii care încearcăs să mă sece, zi de zi, centimetru cu centimetru.

În privirea ta se scriu romane, se răscolesc continente; ea cutreieră universul, doar-doar s-o cuibări undeva, lângă un suflet cald, împreună cu care se vor număra anotimpuri, se vor cântări toate picăturile de ploaie, căzute alandala peste nepricepuți, se vor culege toate săgețile razelor soarelui, care vor putea fi depozitate într-un prezent-viitor, menit să construiască lumi.
Privirea ta e literă de lege. Fără ea nu mă pot regăsi, nu pot trăi, nu pot respira, nu-mi pot imagina viața. Sunt dependent de ea.. De privirea ta!
Tot ce îmi doresc, e-n privirea ta!
Când te bucuri, mă bucur și eu. Când suferi, sufăr și eu. Când speri, sper și eu, alături de tine. Uneori, poate le trăiesc mai mult decât le trăiești tu, iar asta pentru simplul fapt că...ești o ființă specială! M-ai învățat să-mi pese...

Acum, când stau de mă scald în a ta privire, mă lepăd de toate necredințele mele, mă spăl de toate supărările care voiau să-mi pună capac, mă purific într-un mod ireal, provocator, divin. Și cresc.
Cresc la sânul tău, redescopăr inocența, sensul și sanctitatea vieții, pentru că viața înseamnă iubire, iar iubirea este viața; mă redescopăr pe mine, omul pierdut în neliniște, întuneric și frig.
Pot să zâmbesc. Știu să zâmbesc. Vreau să zâmbesc. Vreau să zâmbim...împreună! :)
 
De tot ce am nevoie, găsesc în privirea ta!