Probabil aceasta stare este indusa de intalnirile frecvente cu frumusetile acestei cetati majestuoase, in care inca mai zabovesc, cautandu-mi linistea. Si totusi, oricat de mult as vrea sa ma plang, sa scriu aici ca mi-e mila de mine si de starea mea, ca toti au parte de acele lucruri frumoase, dar numai eu nu am... Ei bine, nu am sa o fac. NU vreau sa decad iar, in propria-mi stare de nesiguranta! Stiu ca exista multe, multe lucruri pe pamantul acesta, incepand de la fiinta care mi-a captat...fiinta, pana la singurul scop pentru care fac acest lucru. Nu am sa numesc nimic, in postarea de azi. :)
Nu am sa il imit pe Negruzzi, ba din contra am sa zic asa: Daca voi nu va vreti, nici eu nu va mai vreau! :) Mi-ar fi placut sa ma pot intinde aici si acum, pe un rau de regrete, prin care sa ma intreb "de ce?", "de ce nu?", etc.
Iarasi ma simt...pierdut, iar singurul lucru pe care il pot face este sa...alerg! Alerg, pur si simplu, sa imi recastig sanatatea si starea de bine, sa imi regasesc forma de odinioara si sa pot face ceva mai mult decat un singur pas, fara sa gafai. Mi-am facut un porgram de care incerc sa ma tin: o zi alerg, o zi fac exercitii "statice" (abdomene, flotari, genuflexiuni, etc) si recuperare. Imi dau seama ca asa ma simt mult mai bine, decat in fostele mele perioade de "glorie". Macar acum am un scop; stiu ca daca nu e sa fie, apoi nu e! Imi place sa lupt si pot sa lupt, dar trebuie sa stiu concret pentru ce lupt, pentru ca nu vreau sa o fac in van! Sunt multi oameni, in lumea asta, pentru care nu merita sa ridici o mana. Stiu. E oarecum urat ce zic, iar de cele mai multe ori ii ajutam pe ceilalti doar daca sunt in fazele terminale, daca au o suferinta grea sau...daca ne sunt extrem de apropiati. Daca nu simtim ce simte si cel de langa noi, nu ii vom intelege durerea si nici prin cap nu ne-ar trece sa ii sarim in ajutor. Asa e omul. O curva cu doua fetze! Nu spun eu asta... Asta au spus-o multi, de secole. Eu doar am reconfirmat acest statut al omului zilelor noastre (omul zilelor noastre este omul care a existat dintotdeauna). Dar nu e asa din prisma necunostintei de cauza, ci din cauza nesimtirii care il face sa vada orice altceva, dar nu si omenia.
In momentul de fata, daca ar fi sa ma plang nitel (am zis ca nu voi face asta, dar... :D ) simt o amaraciune care ma ghideaza catre nicaieri. Simt acel gol si acea stare de spirit condusa cate un neant ireversibil. De data asta nu ma simt pierdut, ci doar lipsit de oameni. Din pacate, unii nu prea stiu cum si cand sa fie oameni, cum sa vorbeasca, ce sa vorbeasca, cum sa se comporte, samd. Ei doar isi calca pe cadavrul propriei fiinte si copie o statura epigonica pentru a-si confirma statutul de carpe ale societatii. Daca voi nu ma vreti, nici eu nu va mai vreau! Oare de cate ori nu am alergat dupa prieteniile celor de langa noi sau nu am incercat sa cautam o persoana, pentru simple discutii?! Ori de cate ori facem acest lucru, se intampla doua lucruri: cel cu care interactionam fie se plange de tot ceea ce il face sa existe, fie da dovada de un mistocarism incomprehensibil, asa ca...a fost o idee rea sa incercam sa relationam cu el. Pacat. Poate ar fi dus undeva, dar cine stie?! Poate ca e mai bine asa. Poate ca dobitocul de langa noi, are menirea de a fi un dobitoc, pentru tot restul vietii (sau pana in momentul in care isi da seama ca este un dobitoc si chiar face ceva in privinta aceasta, pentru a evita dobitoceala eterna), iar simpla noastra prezenta si interactiune cu domnia sa, il duce pe cele mai inalte culmi ale dobitocismului.
Hmm.. E destul de ciudat, dar mai mult, e un sentiment foarte neplacut sa ajungi in situatia in care sa constati ca singura persoana , in care te poti increde, este..."o foaia de hartie" electronica. Macar stii ca ea va fi acolo, pentru tine, mereu, chiar daca nu iti spune nimic care sa te ajute, sa te imbarbateze, sa iti dea sfaturi, dar este acolo. Trist! Foarte trist! :( Omul de langa noi este un mort viu, lipsit de sentimente, dar presurat, din belsug cu prostie si incompetenta! Acum ma intreb: oare pe cine urasc cel mai mult? Pe cei care se afla in situatia de mai sus sau pe mine? Probabil pe ambele natii, in aceeasi masura.
In concluzie: I need a real friend! Oare cer chiar asa de mult? Am renuntat la a mai cauta o iubita, pentru ca vreau si eu libertate! Vreau sa scap de acea incorsetare, ce ma impingea zi de zi catre visului unei nopti de vara, pe malul marii, in bratele ei, pierdut fiind in privirea si zambetul ei si sa imi doresc atat de mult sa ii simt respiratia calda si bataiele inimii, in momentul in care cele doua jumatati se unesc, intr-una singura. Poate ca dragostea nu este chiar atat de frumoasa pe cat o credeam, atat de inocenta si plina de viata, cum o stiam. Poate ca definitia ei, in mintea mea, avea un alt rol, un alt inteles, decat cea care o caracterizeaza, in mod normal. Poate ca eu...am inteles totul gresit! :( As vrea sa pot spune ca "mi-e dor si doare", dar de ce sa fac asta? Who cares? Asa ca, "capul sus, baiete si privirea-nainte!"
