marți, 25 februarie 2014

Încotro, suflete?

...și cică se scurge încet, dezlipindu-se de orânduiala de peste alte hotare. Se scurge, de la Dumnezeu, până în străfundul amintirilor de peste zi (sau de peste noapte; depinde cum îi este dat), iar cu toată stăruința ei, tot se mai împiedică de câte un ciot crescut aiurea în drum.
Uneori se scurge, alunecând, că doar ce a dat de îngheț, iar alteori se scurge, aburind, că deh, de nu s-ar topi, nu ar exista și alte file rupte prin jurnale.

Dar de cele mai multe ori se scurge, se prelinge picătura asta de suflet și înaintează printre laurii sau capcanele pașilor pierduți, iar ca o învingătoare ce este, va înainta, fără popas, către o altă picătură de suflet naivă, o picătură ciopârțită de sute de întrebări, de zeci și zeci de nelămuriri sau de infinite povești în care nu s-a regsăit.

Au trecut batalioane de gânduri, s-au perindat stoluri de frământări, au fost vizitate priviri de toate culorile, care mai de care mai de gală, s-au pescuit cuvinte proaspete, dar fără noimă, iar multe ziduri s-au ridicat în cinstea superficialului.
Acum are loc un mare spectacol, iar bilete nu mai sunt! Dar nu erau nici locuri.

Astă picătură de suflet, și-a scris sentimente, zeci, alte zeci, sute și alte sute, îmbrăcate în milioane de stele, iar toate aste stele le-a pictat pe un cer deschis doar pentru ea.
Ce mai contează că a plâns schimonistă într-un colț de rai putred? Sau că s-a destrăbălat pe meleaguri străine? Liniștea a găsit-o aproape de ea, mai exact, în adâncul ei. Cineva a avut grijă de ea...
E un Dumnezeu al sufletului, care se îmbracă în culoarea iubirii; e-o culoare roșie, călduță, zâmbitoare, puternică, în brațele căreia te-ai simți ca într-un leagăn.

Aici, picăturile de suflet nu mai plâng. Dar nici nu ar avea de ce. Par toate atât de puternice, atât de mari, atât de...reale.
Sunt aripi peste tot, încât ai putea zbura oriunde, oricum! Asta e!

Picăturile nu se mai preling și nici nu se mai scurg; acum ele zboară.

Atunci când te chem, oare vei veni?



Multă lume se plânge de singurătate, de parcă ar fi nu știu ce boală. Într-adevăr, singurătatea asta ucide multe suflete, dar acele suflete sunt niște bucăți chinuite, prăfuite și împrăștiate peste tot. Acele suflete nu mai știu în ce să se încreadă, nu știu ce să mai ceară de la viață, de la iubire, de la... ziua de mâine. Doar că acele suflete nu sunt singure; sunt doar neghioabe.

Cea mai urâtă singurătate este cea în doi. Cu aia sunt de acord că ar fi o boală, dar și ea se poate remedia, prin mai multe feluri. Chiar cunosc câteva speciemene de cupluri, care insistă să fie împreună, deși...nu ar trebui să fie.
Ce îi ține împreună?! Teama! Teama de libertate, teama de nou, teama de a o lua, din nou, de la capăt (în special pentru cei care au deja ani de relație, căsătorie, plus obligația de a fi exemplu pentru încă un suflețel).

Apoi, la bătrânețe. Acolo chiar că singurătatea e o boală care poate ucide. Imaginați-vă nopți petrecute în tăcere, iar, poate, singura companie, ar fi niște lacrimi rebele, care țin de cald, noapte de noapte. Nopțile par infinite, viața pare fără sens, fără un suflet care să existe alături. Doar amintirile or fi singurele partenere, cât de cât, de nădejde.
Acea singurătate nu aș vrea să o trăiesc!!!

Dar pentru noi ăștia tineri?! Noi nu avem dreptul să ne plângem de singurătate! Chiar nu avem ăst drept.
Se mai întâmplă, uneori, ca și eu, discutând cu cineva, să îi spun cum văd, dar mai ales cum simt momentele de singurătate. E normal! Să fii singur e tare nasol, dar adevărul e că noi alegem să fim așa. Nu ne place Cutăreasca, nu mă atrage donșoara Icsuleasca, ăla e un bou, un nesimțit, ea e o bitch și așa mai departe.

Ce altceva mai e de actualitate, e faptul că cele mai multe dintre fete sunt materialiste, vor totul pe de-a gata, fără să miște din dos, fără să asude cât de cât, pentru o viață mai bună, pe care să o și merite.
Dar la fel de adevărat e și faptul că, unii dintre băieți, sunt niște golani. Mari golani! Niște profitori de clasă, ademeniți de aura feminină și impulsionați de mirajul sexualității, de expansiunea lui, pe toate corpurile existente.

Când există astfel de confuzii, e normal să nu meargă nimic! Cine să mai creadă, ce să mai creadă? Dar avem ceea ce merităm! Sau ne merităm soarta, cum ar spune unii.
Dacă alergăm după miraj, parte de miraj avem. Dacă alergăm după obiecte, ne vor lipsi emoțiile. Dacă alergăm după iepuri, vom avea parte, fie de o masă gustoasă, fie... de nimic.

Haidem să fim serioși și să nu ne mai plângem atăt, pentru că lucrurile nu sunt atât de rele, precum par! Noi le facem să fie așa, iar de cele mai multe ori, doar exagerăm.
Timpul ăsta petrecut în plânsete după o ea, un el, nu face decât să ne fure anii din viață, ani în care ar trebui să investim în noi, pentru că investind în noi, vom pricepe multe. Totul se învață, inclusiv iubirea, așa că, ea nu trebuie cerșită pe la nu știu ce colțuri! Ea există peste tot, doar că suntem prea înceți la minte, prea schimonosiți sufletește pentru a o vedea și prea mofturoși pentru a accepta ceea ce ni se oferă, cu dragă inimă și sinceritate.

...iar când e de plecat, plecați să fim! Fără să privim în urmă, fără regrete sau alte cele.

luni, 24 februarie 2014

Urma pașilor pierduți

Mă-ntreb: oare noi știm care este cea mai distrugătoare forță a universului?

Regretul!

„Dacă lucrurile ar fi fost altfel și nu așa cum sunt acum?!”
Dar nu sunt altfel. Ele sunt conform deciziilor deja luate.
Oamenii pe care îi gonim, într-un fel sau altul, din viața noastră, oameni care, poate, ar fi meritat să rămână. Poate că nu sunt burdușiți de calități sau talente, poate că nu sunt dotați cu un IQ peste medie, poate că nu sunt tocmai zei de care să ne cupidonicim și poate nici nu sunt presărați cu rafinamentul pe care-l căutăm, dar ei sunt umani; au astă unică, indispensabilă calitate.
Oameni. Drag de oameni...
Nu de dor, nu de durere, nu de nevoi sau dorințe, nu de limitări, ci de libertate; libertatea de a alege.

Dar nu. Nu alegem cu mintea și nici măcar cu inima, ci cu privirea. Ne plac oamenii frumoși, atrăgători, dar proști, inculți, grosolani, superficiali, ignoranți, oameni care sunt propria noastră reflexie.
Pe aceia îi idolatrizăm. Cei plăcuți inimii nu-și au loc pe teritoriul nostru.

...planurile de viitor?! Ele stagnează, pentru că nu avem curajul să le punem în aplicare, împiedicați fiind de negativismul altora, de trasul de mânecă (sau asta ar fi scuza noastră). Sunt stagnări, temeri, care se trasnformă în regrete.
Oare unde am fi fost acum, ce am fi fost, dacă am fi ales altfel? Cu mai mult curaj, cu mai multă înțelepciune, fără să luăm seama stereotipurilor, fără să ne afundăm în clișee, fără să ne fie teamă de noi înșine, cei văzuți prin ochii altora?!
Eu nu sunt cel în care TU crezi. EU sunt cel în care EU cred! Sau așa ar trebui...
E teama de eșec sau de reușită?

Ceea ce nu trăim la timp, nu vom mai trăi niciodată!
Oamenii se transformă, se schimbă, își iau măsuri de precauție, uită de propriile libertăți și acceptă „libertățile” altora, adică îngrădirile. Ei devin niște plecători de capete, niște sclavi ai propriilor temeri, care nu văd frumusețea din jur, ci doar apăsarea pașilor pe care sunt purtați, către oriunde, dar către nicăieri.

Regretul. Să vrei, să poți, să crezi, să speri, dar să-ți fie teamă să încerci.
Timpul trece, momentele se pierd.

Succesul nu înseamnă nici contul din bănci, nici mașinile, casele sau obiectele de „valoare” pe care le dorim sau deținem, nici titlurile sau funcțiile. Succesul înseamnă a fi împăcați cu noi înșine!
Asta este adevărata fericire!!!


duminică, 23 februarie 2014

Întotdeauna să credem

...și poate că azi nu ne-am trezit cu ce ne-am dorit, dar cu siguranță că suntem mai aproape.

Și poate că lumina încă este fadă, ascunsă sub  norii care pribegesc spre pustietatea lor, dar e lumină și e una bună, caldă, oarecum vie.
Și poate că ea, ființa aceea la care visăm, este undeva prinsă în mrejele timpului, scăldându-se într-un necunoscut aproape viral, astfel încât visul rămâne singura dorință.
Și poate că banii nu ne ajung, ca să ne putem construi un imperiu, dar viitorul nu este construit din bani, ci din vise, dorință, idealuri, muncă, muncă și iar muncă; banii nu sunt decât răsplata.
Și poate că nu am făcut rost de acea fericire, care să ne îndoaie simțirile, care să ne scuture de promoroaca grijilor sau să ne învelească în câteva straturi bune de speranță, dar ea..., ea nu e departe; speranța trăiește în noi.

Și poate că aste cuvinte nu vor stârni ecouri, poate că nu vor da binețe, poate că nici nu vor mâzgâli curcubee pe ceruri, dar ele vor crea modele, vor renaște scânteie, vor înflăcăra priviri.
Și poate că noi nu suntem ceea ce suntem, ci suntem doar o plăsmuire a imagineției noastre. Poate că suntem mai puternici de atât, mai vii, mai colorați, mai simpatici, mai iubitori, mai iertători, mai încrezători, mai dinamici, mai forțoși, mai umani, mai reali, mai senini, mai zâmbitori.

Și poate că azi nu te-am găsit în visele mele, dar știu că acolo, pe undeva, ești și tu, cu același „poate”.
Poate că pașii mei nu sunt mari, dar sunt continui.
Poate că al meu gând nu este întotdeauna limpede, dar este curgător.
Poate că inima-mi nu este reîntregită, dar este cârpită cu grijă.
Poate că privirea-mi nu reușește să vadă toate cele, așa cum ar trebui, dar ea încă funcționează.
Poate că mâna mea nu este îndeajuns de întinsă sau brațele-mi nu sunt îndeajuns de deschise, dar ele încă pot cuprinde.
Poate că gustul amar încă-mi șade pe limbă, poate că acel nod, stă prins, încă, în gât, dar încă e loc pentru câteva picături de viață, care să mă ajute să respir.
Poate că buzele-mi sunt pecetluite, dar încă schițează zâmbete.

Și poate că nu totul se sfârșește cu „sfârșitul”, ci doar...ideea de sfârșit.

...și poate nu acum, nu aici, nu cu oricine sau orice, dar întotdeauna să credem: ceva bun urmează să se întâmple! Miracolele se întâmplă zi de zi, pentru că miracolele suntem noi.