Stiu ca de fiecare data, in scrierile mele, incerc sa gasesc raspunsuri, la intrebari care nu ar trebui sa existe sau care nu isi au rostul; incerc sa fac, din tantar, armasar. Scriind despre iubire, meditand la iubirea perfecta, traind din "iubirile" altora, incerc sa realizez lucruri pe care le-am deslusit deja, incerc sa caut un altfel de raspuns la intrebarile carora am obtinut deja un raspuns, incerc sa ma auto-conving ca un anumit lucru poate avea mai multe adevaruri. Dar de ce? De ce nu accept lucrurile asa cum sunt? De ce ma complic? De ce imi complic existenta? De ce imi refuz fericirea? Nu de putine ori, poate chiar si ca tine, cititorul acestor randuri, mi-am zis, mi-am intiparit ideea de om comun -fetele=materialiste; baietii=idioti-. Poate si din cauza experientelor traite am ajuns sa gandesc asa, dar asta nu inseamna ca acest "adevar" este adevarul adevarat! Cu siguranta exista persoane care nu se regasesc in acele tipare, dar fie din prostie, nestiinta, ipocrizie, nu vrem sa acceptam lucrurile asa cum sunt, ci incercam sa le punem masca pe care o vrem noi, pe care o vedem, adica acea masca ce nu face decat numai sa ne respinga realitatea, acea realitate indesata cu "idealuri" false.
Neputand sa dorm asta-noapte, stand si uitandu-ma pe pereti, incercam sa imi fortez gandirea spre subiectul care ma ridica si ma coboara in acelasi timp: iubirea. In filme totul este perfect: si fata si baiatul, si muzica si dansul, si decorul si scenariul, dar acest PERFECT este redus la o realitate iluzorie, redata de scenarii. In viata reala scenariul este unul spontan, actorii sunt cat se poate de ordinari, iar sentimentele, ei bine, sentimentele sunt cat se poate de putin regizate! Sentimentele sunt cele care ne ridica si ne coboara, in acelasi timp. Sentimentele sunt cele care ne nasc, ne omoara si ne readuc la viata, ori de cate ori apelam la ele. Sentimentele sunt cele care scriu scenariul existenteti noastre (uneori patetice), dandu-le acea aroma dulce-amaruie. Si tot sentimentele sunt cele care ne construiesc fiinta.
De cate ori nu te-ai trezit lipsit de vlaga, lipsit de inspiratie, cu gandirea incetosata, bulversat de viitorul apropiat al zilei pe care urma sa o incepi, uitandu-te in oglinda, fara chef, fara suflu, fara speranta? O banala dimineata, din multele dimineti ce au fost puse fortat in calendar. De cate ori nu te-ai uitat pe fereastra, de la etajul 4 al blocului in care locuiesti, admirand pustietatea aglomerata a orasului, cu intrebari, siroindu-ti prin minte? De cate ori, doar lumina absurd de calda a soarealui, a tinut loc de...lumina calda si sincera, presarata in ochii persoanei iubite? De cate ori, acea persoana iubita, nu a fost decat o idee aruncata intr-un vlastar, pe un camp imens?! De cate ori nu ne-am dorit ca acea persoana pe care o visam (reala sau fictiva) sa devina realitate, in viata noastra? Fie ca suntem indragostiti de o fiinta care ne refuza, fie ca suntem indragostiti de o iluzie (iar aici exista o buba care trebuie tratata), diminetile apar pe nepusa masa, (insorite sau nu) si...suntem ghilotinati de ideea uni noi zile de osanda.
E trist. E trist ca suntem lipsiti de curaj. A avea curaj inseamna a accepta ideea ca oamenii traiesc prin noi, iar atata vreme cat le permitem sa existe, noi suntem condamnati sa murim. Sau poate ca suntem morti deja... Poate ca "a muri" inseamna sfarsitul existentei noastre fizice, dar cu sufletul cum ramane? Sufletul, fiinta noastra, sentimentele noastre nu pot muri si ele? Atata vreme cat le refuzam, e clar ca ele sunt intr-o moarte clinica. Da. Am ajuns sa traiesc ca un om mort. Zi de zi imi refuz extrem de multe lucruri vii, pentru ca sunt stapanit de ...frica?! Zace in mine o teama nedefinita, o teama fara margini care ma face sa ma ascund, nu numai de ceilalti, dar ma face sa ma ascund si de mine insumi. In ultimele zile am realizat, defapt, am constatat ca nu pot privi in ochii unei persoane de langa mine, fara sa ma simt oarecum "atacat" de propriile-mi frici. Desi am incercat sa reconectez unele apropieri fizice, am avut oarecare retineri si ma simteam oarecum vulnerabil. Singurele contacte fizice pe care le-am experimentat, fara sa fiu stanjenit in vreun fel, au fost cele cu strumfii de la gradinita; imbratisarile lor, atingerile, privirile inocente si pline de viata, cuvintele pe jumatate comprehensibile, ideile si jocurile de copil, stangaciile lor, ma fac sa ma simt, asa cum ma simt, si anume trist. Trist, dar nu pentru ca ei, prin definitia lor de "copii", ar avea puterea de a ma face sa ma simt asa, ci pentru ca la granita dintre copil si adult, se intinde o mare imensa de intrebari fara raspuns. Cei mari ma fac sa ma simt prost, ma fac sa ma simt mic si neinsemnat, dar nu din vina lor, ca m-ar acuza de ceva, ci doar din vina mea, pentru ca nu sunt acel cineva pe care mi l-as dori, acel cineva care ar rupe norii, acel cineva care ar fi cel mai grozav de pe pamant, in limita existentei mele.
Desi inca mai cred in mine, ca voi reusi sa fiu asa cum imi doresc sa fiu, desi inca ma mai agat de speranta, ca de un ultim snur ce mi-a fost aruncat, drept colac de salvare, ei bine, mi-e teama. Am ceva temeri in mine... Probabil ai zice ca imi trebuie consiliere si probabil asa e, dar ceea ce simt ca imi lipseste, pentru a-mi recapata curajul de a ma rearunca in marea involburata a vietii, este...acel suflet care imi readuca zambetul pe buze. Fizic zambesc, dar spiritual am uitat ce inseamna sa zambesti. Deja imi imaginez voci care ar spune: "poate ar fi cazul sa iesi mai des, sa cunosti lume, sa nu iti mai plangi de mila, precum o fata mare..." Sfaturi sunt capabil sa imi arunc si eu, dar nu sunt capabil sa le urmez!
Deja mi-am facut un program de "lucru", in lipsa unui job adevarat si intentionez sa il urmez cu strictete: miscare cat mai multa, pentru a-mi recapata forma fizica, citit/studiat cat mai mult, ca sa imi imbogatesc vocabularul si, de ce nu, cultura generala si ultima idee, dar nu cea din urma, este ideea care ar putea inseamna viitorul meu. Apoi, nu mai ramane decat gasirea iubirii celei indelung cautate, indelung asteptate, etc, etc, etc... Inca mai cred ca o persoana, o fiinta care mi-ar putea fi alaturi, mi-ar face existenta mult mai usoara si viata mult mai senina. Inca mai cred...
