Acesta nu este o poveste de iubire, ci un fel de poveste, o istorisire a iubirii ce stă ascunsă sub patrafirul obișnuinței, al idealului comun, al năzuinței fără capăt și fără căpătâi.
Iubirea în sine nu-și dorește să fie o poveste și nici o istorie scrisă, pentru zgândăreii romantismului, pentru visătorii nesătui al unui veac improbabil. Iubirea își dorește să fie o clipită de creație nobilă, care să-și ateste simplitatea ei complexă și puritatea simțirilor ce-i străbat fundurile adâncite într-o altfel de lumină și o altfel de culoare.
În sinea ei, iubirea dăinuiește singulară, după învățăturile cupidoniene. Se umple și se revarsă peste toți neștiutorii dătători de simțăminte curate, se revarsă, cu mare fast aș spune, peste toți aceia ce-și mânjesc inimile cu credință și curaj, peste toți aceia care nădăjduiesc la chivernisirea unui singur suflet și nu încetează a serba minunăția ei.
Acei simțitori nerozi își proclamă unicitatea, prin niște doleanțe mărunte, neînsemnate, nemijlocite, purtătoare de un șarm sălbatic și pasional, iar gândul lor stilistic nu este decât o asemuire a unei roșiatice galopânde, într-o unică direcție. A iubi, înseamnă a te descotorosi de tine, pentru a face loc unui altuia /unei alteia.
Cei mai mulți dintre „iubitori” sunt niște nătăfleți, pentru că ăștia cad pradă, iar și iar, și răspund chemărilor inimii, chiar dacă se zvârcolesc să nu o mai facă; prin definiție, iubitorul nu poate șade niciunde altundeva decât în scaunul torturii.
Când i se pune pata, orice ar fi și orice ar face, inima îi fugărește toate gândurile doar după ființa adulată, zi de zi, noapte de noapte, în speranța că, într-o bună zi (sau noapte), o va ajunge din urmă, o va cuprinde în brațele-i nemărginite și o va înghesui alături de ea. Nu contează de-i iluzie sau ba, nu contează cât de greu poate fi, dar știe una și bună: nimic nu o va face să renunțe, decât doar singură ea.
Și chiar de va pica amăgită, va realiza că ceea ce a simțit, că ceea ce simte nu e de ici-acolo, nu poate fi găsit oriunde și oricum, iar asta este marea mulțumire, marea realizare! Realizează ca are o inimă vie și vioaie, năstrușnică și destoinică, acaparată de sentimentele ce stăteau chitite, pe undeva prin ungherele temerilor nefondate.
Este o mare realizare să constați că ești viu!
Dar, în sinea ei, iubirea nu pricepe prea multe, oricât de multe cunoștințe ar avea, oricât de nenumărate experiențe și-ar îndesa în traistă; pentru că ea, acea flacără arzândă, este viața și moartea, este lumina și întunericul, este căldura și frigul. Acea flacără este icoana care purcede către nemurire, țărmuită fiind doar de idealuri altruiste, stilate, nobile și de bun simț.
Iubitorul ce a învățat iubirea este mai presus decât iubirea însăși, pentru că iubirea este învățătura ce l-a format pe iubitor. Acesta nu este decât un umil purtător a unei pecete, care, pe cât de gingașă, pe atât de sacră e; iar el, un fericit nestins.
