Today is a happy day, for me! :) O fi asa poate si din cauza vremii, care numai la stat in fata pc-ului, la postat de "Sentimente" nu te imbie, dar am sa fac o exceptie si am sa mai arunc doua-trei cuvinte pe aci.
Isisem aseara, in parc, la plimbare, cu o pustoaica si m-am simtit tareee bine! :X Uitasem ca mai am in mine si astfel de trairi care ma pot duce pe culmile cele mai inalte ale eului "extazional", dar uite ca s-a intamplat. Sentimentul ca ai langa tine o persoana care iti zambeste sincer, te doreste sincer, iti arunca o privire care vrand-nevrand te pierzi si tot ceea ce simti ca poti face in acele momente este sa scapi si tu o lacrima, pe obrazul batatorit de atatea esecuri sentimentale, profesionale, s.a.m.d., (revenind la sentiment), este unic!!! Fiecare persoana in parte are intiparita o anumita cantitate de afectiune de care are nevoie, afectiune care poate fi tratata cu sinceritate, plentitudine, beatitudine si realitatea celui de langa tine.
Intors acasa, obosit fiind de la atata alergat dupa ea (la propriu), mi-am asezat greoi, bostanul pe perna si pe de o parte eram in culmea fericirii, dupa aceasta seara, iar pe de alta parte inca mai pun botul la nesimtirea cu care indraznesc sa sufer, chiar si atunci cand visez. Doare cand stii ca singuratatea este singura ta companie, doare atunci cand visezi la o posibila iubire, doar atunci cand impartasesti niste sentimente, cu galusca in gat, iar acele sentimente sunt luate drept mop, doar chiar si atunci cand te opresti din visare; doare al dracului de tare!
De multe ori uit cine sunt, ce fac, ce vreau, ce visez, la ce aspir, de ce aspir, uit ca nemurirea este ireala si eternitatea este doar pentru cei fricosi. Nu pot sa nu ma gandesc la tot acest timp pierdut, in care singurele mele clipe de fericire au fost atunci cand..., hmmm... Nici nu mai stiu cand au fost si cu ce ocazie! :| Dar au fost, trebuie sa recunosc, doar ca au existat intr-o cantitate mult prea infima, pentru a ma entuziasma de aparitia amintirilor in care au existat. Si totusi, ceea ce fac acum este sa traiesc in trecut, intr-un trecut care nici macar nu a existat, ci doar a fost imaginat, dar uite asa ma mint, zi de zi, pentru a nu imbatrani de tot, fara sa fi avut o amintire cat de cat viabila. Amintiri exista, dar nu multe sunt cele care ma fac sa le re-vreau, asa ca "punct si de la capat"! Voi face acest lucru pana voi imbatrani, cautand acea mare iubire (inexistenta poate, dar eu tot visez la ea), care sa ma faca sa graiesc: "tu ai fost viata mea si tot ceea ce regret este ca nu te-am gasit mai devreme!" O asemenea iubire m-ar sfasia de bucurie si m-ar intregi, zi de zi! Eh... Sunt inca tanar si inca imi mai permit sa visez! :)
Conversand cu unii sau altii, despre iubire, despre vis, despre viata, imi dau seama ca multi nu prea inteleg ceea ce vreau sa spun, desi ceea ce spun e atat de simplu de inteles. Unii imi spun ca sunt mofturos, dar eu spun ca acel colt de rai e un copil mofturos, iar eu stiu ce vreau si e foarte simplu de inteles: nu vreau sa ma joc de-a dragostea, ci vreau sa o simt cu adevarat, sa o primesc si sa o daruiesc !!! Dar cine sa inteleaga asta? Si totusi, de ce sa ma mai chinui sa explic altora, cand nici nu ar trebui sa dau explicatii?! Stiu ca singuratatea e grea oricum (in doi sau nu); chiar stiu cum este sa fii singur si nu e de dorit. Ma gandesc ca eu, acum, ma simt singur, dar apoi la batranete, daca voi ajunge in acel stadiu, oare cum ma voi simti? Voi innebuni de tot si imi voi lua zilele sau voi fi un bribeag printre amintiri, insotit seara de seara, de lacrimile eternitatii muribunde?
Ma reintorc la "dimineata de duminica", dimineata in care ar fi trebuit sa merg la biserica, dar de multe ori, de acolo plec mai nelinistit decat am facut-o la intrare. Nu obligatia ar trebui sa ne poarte pasii, la biserica, ci credinta! Dar asta este o alta poveste. :)
In asta dimineata ma simt sedat de amintirea recenta a acelei intalniri, cu acea domnisorica! :X Ne-am intalnit in parc, ne-am plimbat/alergat vreo 2 ore, ne-am pupat, ne-am imbratisat, ne-am palmuit/muscat/tras de par, am mancat pufuleti si cateva guri de asfalt, am ras, iar intr-un final, ne-am indreptat domol spre casa, cu parere de rau ca seara avea sa devina tot mai intunecata si tot mai tarzie, astfel incat somnul avea sa pune stapanire pe noi (Mos Ene, cand te prind, te bat de te sting! >:P ) si nu ne-a ramas decat sa ne lasam pasii purtati spre ale noastre case. Mi-ar place sa o revad cat de curand, dar mama ei sta cu ochii pe ea si e cam greu sa o lase pe afara. Asta-noapte, nu am facut nimic altceva decat sa o visez, sa ma gandesc (in vis) la clipa in care voi avea si eu parte de asa ceva, de o Sofie, care sa imi aline durerile, gandurile negre, singuratatea si senzatia de viata traita in van! Deja mi-e dor de ea si abia astept sa o revad! :D
Iubire, oare tu cand vei poposi si la usa mea? Just give me a sign! :(
duminică, 21 august 2011
sâmbătă, 13 august 2011
I won't be crying when I'm lonely
...
Puncte de suspensie, apoi "punct si de la capat". Flacaii de la "Infernal" spun ca nu vor plange atunci cand vor ramane singuri si exact acelasi lucru mi-l spuneau si mie, dar eu ca un capos ce sunt, ma ascund in dizgratiile sortii si imi plang de mila, intruchipandu-ma in neantul mai mult sau mai putin folositor, ale acestor fraze neintelese. Nu plang, varsand lacrimi fierbinti, pe obrazul meu batut de vreme si de nerusinarea mucalita a efectului intarziat, cu care ma propag. Nu plang pentru ca m-ar durea ranile deschise ale erorilor si ororilor, presarate cu sare temporala si faptica. Nu plang, dar ma doare si mi-as dori sa pot plange, mi-as dori sa ma descarc cumva; oricum! Mi-as dori sa gasesc un punct de sprijin care sa ma readuca in stadiul formal al unui punct de plutire capabil sa ma reorienteze catre orice lucru, sentiment, traire, care sa nu contina ingredientul "tristete". Cine are nevoie de o inima, cand stim ca inima sfarseste mereu franta? :(
Viata o merge inainte, asa cum zice si Chris Isaak (Life will go on), dar dureaza pana sa putem atinge punctul de maxima siguranta si sa depasim increngaturile neinsufletite ale faramilor de inima franta. Viata merge inainte, iar odata cu ea, merg si cioburile de inima insangerata, profunzimea amintirilor intunecate si vijelia de sunete desprinse din categoria romanticului horror. Viata merge inainte, pana in punctul in care se sfarseste, dar drumul pana la final e dureros! Nu trebuie sa fie asa, dar noi astia mai slabi de inima, incapabilii crispati ai oricarei lirici "basmice", ignoram, prin nestiinta, capacitatea revolutioara, existenta ca optiune alegorica a fauririi unui basm de bun gust, creatie proprie, care sa nasca si apoi sa intensifice partea colorata a emotiilor vii. Ma simt dezhidratat de viata, ma simt precum un calcul nefinalizat si fara posibilitatea de a fi finalizat curand, ma simt precum un zburator fara aripi, care stie ca din clipa in clipa se va izbi de pamant, iar tot ceea ce spera este sa ii creasca aripi pentru a atenuta caderea si a minimiza impactul.
I won't be crying when I'm lonely, dar nu promit! Oricum, nu ma vede nimeni si nimeni nu stie ce si cum fac, asa ca le pot face pe toate, intr-o liniste mormantala, astfel incat viata mea sa ramana numai a mea, gandurile mele sa fie aruncate pe fereastra prin care privesc doar eu. Poate ca e doar nestiinta de a fi eu, poate ca e doar o copilarie sau lasitate, poate ca e o vointa insuficienta; poate ca sunt eu un experiment esuat, care asteapta mici rectificari, pentru a ma repune pe picioare si repune in functiune acele mici rotite care sa ma ghideze spre inaltul cerului. Poate ca masinaria "Eu" functioneaza, dar nu am citit cu atentie acele instructiuni de utilizare a inimii si de asta imi da eroare, zi de zi, incercare dupa incercare. Asta trebuie sa fie! Da! manualul de instructiuni este redactat intr-o limba necunoscuta mie si abia acum imi dau seama ca nu fac suficiente eforturi pentru a invata acea limba, care imi usureze drumul spre buna intrebuintare a masinariei.
Puncte de suspensie, apoi "punct si de la capat". Flacaii de la "Infernal" spun ca nu vor plange atunci cand vor ramane singuri si exact acelasi lucru mi-l spuneau si mie, dar eu ca un capos ce sunt, ma ascund in dizgratiile sortii si imi plang de mila, intruchipandu-ma in neantul mai mult sau mai putin folositor, ale acestor fraze neintelese. Nu plang, varsand lacrimi fierbinti, pe obrazul meu batut de vreme si de nerusinarea mucalita a efectului intarziat, cu care ma propag. Nu plang pentru ca m-ar durea ranile deschise ale erorilor si ororilor, presarate cu sare temporala si faptica. Nu plang, dar ma doare si mi-as dori sa pot plange, mi-as dori sa ma descarc cumva; oricum! Mi-as dori sa gasesc un punct de sprijin care sa ma readuca in stadiul formal al unui punct de plutire capabil sa ma reorienteze catre orice lucru, sentiment, traire, care sa nu contina ingredientul "tristete". Cine are nevoie de o inima, cand stim ca inima sfarseste mereu franta? :(
Viata o merge inainte, asa cum zice si Chris Isaak (Life will go on), dar dureaza pana sa putem atinge punctul de maxima siguranta si sa depasim increngaturile neinsufletite ale faramilor de inima franta. Viata merge inainte, iar odata cu ea, merg si cioburile de inima insangerata, profunzimea amintirilor intunecate si vijelia de sunete desprinse din categoria romanticului horror. Viata merge inainte, pana in punctul in care se sfarseste, dar drumul pana la final e dureros! Nu trebuie sa fie asa, dar noi astia mai slabi de inima, incapabilii crispati ai oricarei lirici "basmice", ignoram, prin nestiinta, capacitatea revolutioara, existenta ca optiune alegorica a fauririi unui basm de bun gust, creatie proprie, care sa nasca si apoi sa intensifice partea colorata a emotiilor vii. Ma simt dezhidratat de viata, ma simt precum un calcul nefinalizat si fara posibilitatea de a fi finalizat curand, ma simt precum un zburator fara aripi, care stie ca din clipa in clipa se va izbi de pamant, iar tot ceea ce spera este sa ii creasca aripi pentru a atenuta caderea si a minimiza impactul.
I won't be crying when I'm lonely, dar nu promit! Oricum, nu ma vede nimeni si nimeni nu stie ce si cum fac, asa ca le pot face pe toate, intr-o liniste mormantala, astfel incat viata mea sa ramana numai a mea, gandurile mele sa fie aruncate pe fereastra prin care privesc doar eu. Poate ca e doar nestiinta de a fi eu, poate ca e doar o copilarie sau lasitate, poate ca e o vointa insuficienta; poate ca sunt eu un experiment esuat, care asteapta mici rectificari, pentru a ma repune pe picioare si repune in functiune acele mici rotite care sa ma ghideze spre inaltul cerului. Poate ca masinaria "Eu" functioneaza, dar nu am citit cu atentie acele instructiuni de utilizare a inimii si de asta imi da eroare, zi de zi, incercare dupa incercare. Asta trebuie sa fie! Da! manualul de instructiuni este redactat intr-o limba necunoscuta mie si abia acum imi dau seama ca nu fac suficiente eforturi pentru a invata acea limba, care imi usureze drumul spre buna intrebuintare a masinariei.
sâmbătă, 6 august 2011
Silencio!
Pribegind printre miile de ganduri, am ajuns, la fel de pribeag, sa ma devalorizez in fata propriilor mele viziuni despre ceea ce ar fi trebuit sa insemn eu, pentru mine, in contextul in care eul ar fi avut o oarecare prioritate in viata asta de tot rahatul. Consecintele de a nu fi eu, in deplinatatea fortelor atribuite de puterea de a ma pune in valoare, stau la baza neconcordantei dintre a fi, a putea, a face. Reusesc zi de zi sa ma ascund, ba chiar sa ma pierd printre idealurile care nu au nici o legatura cu mine sau printre dorintele altora de a-mi pune in carca o asemuire ireala, departe de propriile-mi realitati.. De multe ori trag mult prea multe concluzii, dar la fel, de multe ori, aceste multe concluzii nu sunt decat parte din una singura: timpul fuge! Timpul fuge si ma lasa in urma, ma lasa sa ma pregatesc pentru ceea ce in mod normal nu ar trebui sa imi impuna o pregatire, dar o fac din lipsa de alternative, iar uneori o fac in asa fel incat, tot ceea ce am facut pana in acele momente nu mai conteaza!!! Asta ma seaca enorm: ca timpul fuge si nu-mi spune.
In noptile in care cerseam iubirea cuiva, pierdem timpul; in zilele in care munceam pe rupte ca sa imi ating suprematia, pierdeam timpul; in perioadele in care indrazneam sa visez la mojicile ireale, pierdeam timpul! Imi dau seama ca pana acum am pierdut foarte mult timp, incercand aceleasi erori, care in mintea mea aveau sa dea alte rezultate, dar uite ca nu e asa. Chiar nu e deloc asa! Aceiasi pasi, aceleasi greseli, aceleasi raspunsuri. Si atunci ma intreb: oare de ce mai sper, cand stiu ca rezultatul este acelasi sau exista probabilitatea de a fi acelasi, ca si pana acum? Un posibil raspuns ar fi urmatorul: imaginea de final cu care pornim la drum, ne va insoti tot acel drum, pana in punctul in care finalul asteptat va avea aceeasi greutate cu finalul ce urmeaza a fi trait, Pe scurt, daca ma astept ca oaia alba sa fie neagra, in final, apoi atunci, dara pic de indoiala, oaia alba o voi vedea neagra.
Timpul pierdut, zi de zi, ma duce undeva departe, foarte departe de mine insumi; ma duce catre un final care nu mai poate fi schimbat, un final, cu o carare presarata de regrete si cu o fereastra incetosata si fara sens, care se pierde si ea in neant, de parca nu ar fi existat.
As vrea ca uneori sa am cu cine sa vorbesc, sa am cu cine schimba o idee, as vrea sa pot fi serios, din cand in cand si sa ma plang, fara sa fiu condamnat sau judecat grosolaneste; as vrea sa vad si sa simt sentimente si nu ironie sau sarcasm. As vrea si eu sa ma pot dedica trup si suflet, cuiva care sa merite acest lucru, dar nu prea am cui! Am incercat sa ma dedic mie, dar nu sunt multumit, nu sunt satisfacut de statutul de egocentric infatuat. Nu-mi sta in fire sa-mi pun propria persoana pe primul plan. Vreau sa simt, sa arat ce simt, fara sa fiu catalogat drept ceva ce stiu ca nu sunt! (si o stiu si ceilalti, dar se comporta ca niste idioti fara scrupule). De multe ori am nevoie de un sfat, de un cuvant cald, de o palma peste umar, dar atunci cand am nevoie de acestea, primesc in dar niste cuvinte atat de..."dragi", incat ma enervez si mai tare! Am constatat cu dezamagire ca in ultima vreme am cat evitat lumea. Nu pot sa zic ca sunt un anti-social, dar sunt putini, extrem de putini aceia care imi sunt pe plac!De multe ori faceam o corelatie intre eul ideal, iubirea erotica si prietenia bazata pe chimie. Cand zic "chimie" nu ma refer la atractia de natura sexuala, ci la atractia relationala, sociala. Spre exemplu, nu imi plac oamenii care nu zambesc sau o fac destul de rar; ii detest si intr-un fel, mi-e mila de ei si de viata lor trista! Si asa am destul pe cap. De ce sa mai stau in preajma unuia care mai are putin si isi pune latul la gat?
Tot aud cuvinte sau fraze care se "leaga" de iubire. In mare, sunt cuvinte aruncate la intamplare, care nu au nici o legatura cu sentimentul acesta! Omul nu prea stie sa faca legatura intre un cuvant si sentimentul care provoaca si/sau sustine acel cuvant. Omul e un papagal fara creer care invata cuvintele (pe unele le invata, fara sa stie si de insemnatatea lor) si le scuipa pe ici-colo, ca sa atraga atentie, cum ca ar fi un mare shmen in viata si nu mai e nimeni ca el. Toti acesti papagali se dau interesanti, dar e vai si-amar de ei! Sunt niste copii care nu stiu ce vor, dar vorbesc si ei ca sa nu taca. Aud cuvinte precum "te iubesc" sau "moah, draga, scumpa, etc (intre pitipoance)", acronime:"bff", cand defapt, aceste cuvinte sunt lipsite de valoarea lor reala!
Mda... Macar stiu ca tu, dragul si simpaticul meu blog, nu ma vei lasa la greu! :P Nu ai multe de oferit, dar spui exact ce trebuie, cand trebuie.
As mai fi vrut sa arunc cateva cuvinte, pe ici-colo, dar simt ca am nevoie de aer si voi iesi la alergat! :X Momentan, alergatul si kidz-ii sunt singurele lucruri care ma fac sa ma simt bine. Ma mentin in viata! :P Pff... Ce trist! Acum imi dau seama cat de goala este viata mea! :| Sa ajung in asa hal, incat sa nu am absolut pe nimeni! Oameni exista, amici exista, dar prieteni nu prea, o fiinta caruia sa ii dau toata fiinta mea, nici atat! :(
Doamne, ce trist!!! Ce am ajuns?! Trebuie sa intru in service cat mai repede, sa vad de ce reparatii am nevoie! :)) Asa ceva nu se mai poate!!! Eu rad, dar nu e rasul meu. Trebuie sa fac ceva, dar de unde sa incep? Ce sa fac???
In noptile in care cerseam iubirea cuiva, pierdem timpul; in zilele in care munceam pe rupte ca sa imi ating suprematia, pierdeam timpul; in perioadele in care indrazneam sa visez la mojicile ireale, pierdeam timpul! Imi dau seama ca pana acum am pierdut foarte mult timp, incercand aceleasi erori, care in mintea mea aveau sa dea alte rezultate, dar uite ca nu e asa. Chiar nu e deloc asa! Aceiasi pasi, aceleasi greseli, aceleasi raspunsuri. Si atunci ma intreb: oare de ce mai sper, cand stiu ca rezultatul este acelasi sau exista probabilitatea de a fi acelasi, ca si pana acum? Un posibil raspuns ar fi urmatorul: imaginea de final cu care pornim la drum, ne va insoti tot acel drum, pana in punctul in care finalul asteptat va avea aceeasi greutate cu finalul ce urmeaza a fi trait, Pe scurt, daca ma astept ca oaia alba sa fie neagra, in final, apoi atunci, dara pic de indoiala, oaia alba o voi vedea neagra.
Timpul pierdut, zi de zi, ma duce undeva departe, foarte departe de mine insumi; ma duce catre un final care nu mai poate fi schimbat, un final, cu o carare presarata de regrete si cu o fereastra incetosata si fara sens, care se pierde si ea in neant, de parca nu ar fi existat.
As vrea ca uneori sa am cu cine sa vorbesc, sa am cu cine schimba o idee, as vrea sa pot fi serios, din cand in cand si sa ma plang, fara sa fiu condamnat sau judecat grosolaneste; as vrea sa vad si sa simt sentimente si nu ironie sau sarcasm. As vrea si eu sa ma pot dedica trup si suflet, cuiva care sa merite acest lucru, dar nu prea am cui! Am incercat sa ma dedic mie, dar nu sunt multumit, nu sunt satisfacut de statutul de egocentric infatuat. Nu-mi sta in fire sa-mi pun propria persoana pe primul plan. Vreau sa simt, sa arat ce simt, fara sa fiu catalogat drept ceva ce stiu ca nu sunt! (si o stiu si ceilalti, dar se comporta ca niste idioti fara scrupule). De multe ori am nevoie de un sfat, de un cuvant cald, de o palma peste umar, dar atunci cand am nevoie de acestea, primesc in dar niste cuvinte atat de..."dragi", incat ma enervez si mai tare! Am constatat cu dezamagire ca in ultima vreme am cat evitat lumea. Nu pot sa zic ca sunt un anti-social, dar sunt putini, extrem de putini aceia care imi sunt pe plac!De multe ori faceam o corelatie intre eul ideal, iubirea erotica si prietenia bazata pe chimie. Cand zic "chimie" nu ma refer la atractia de natura sexuala, ci la atractia relationala, sociala. Spre exemplu, nu imi plac oamenii care nu zambesc sau o fac destul de rar; ii detest si intr-un fel, mi-e mila de ei si de viata lor trista! Si asa am destul pe cap. De ce sa mai stau in preajma unuia care mai are putin si isi pune latul la gat?
Tot aud cuvinte sau fraze care se "leaga" de iubire. In mare, sunt cuvinte aruncate la intamplare, care nu au nici o legatura cu sentimentul acesta! Omul nu prea stie sa faca legatura intre un cuvant si sentimentul care provoaca si/sau sustine acel cuvant. Omul e un papagal fara creer care invata cuvintele (pe unele le invata, fara sa stie si de insemnatatea lor) si le scuipa pe ici-colo, ca sa atraga atentie, cum ca ar fi un mare shmen in viata si nu mai e nimeni ca el. Toti acesti papagali se dau interesanti, dar e vai si-amar de ei! Sunt niste copii care nu stiu ce vor, dar vorbesc si ei ca sa nu taca. Aud cuvinte precum "te iubesc" sau "moah, draga, scumpa, etc (intre pitipoance)", acronime:"bff", cand defapt, aceste cuvinte sunt lipsite de valoarea lor reala!
Mda... Macar stiu ca tu, dragul si simpaticul meu blog, nu ma vei lasa la greu! :P Nu ai multe de oferit, dar spui exact ce trebuie, cand trebuie.
As mai fi vrut sa arunc cateva cuvinte, pe ici-colo, dar simt ca am nevoie de aer si voi iesi la alergat! :X Momentan, alergatul si kidz-ii sunt singurele lucruri care ma fac sa ma simt bine. Ma mentin in viata! :P Pff... Ce trist! Acum imi dau seama cat de goala este viata mea! :| Sa ajung in asa hal, incat sa nu am absolut pe nimeni! Oameni exista, amici exista, dar prieteni nu prea, o fiinta caruia sa ii dau toata fiinta mea, nici atat! :(
Doamne, ce trist!!! Ce am ajuns?! Trebuie sa intru in service cat mai repede, sa vad de ce reparatii am nevoie! :)) Asa ceva nu se mai poate!!! Eu rad, dar nu e rasul meu. Trebuie sa fac ceva, dar de unde sa incep? Ce sa fac???
luni, 1 august 2011
Tu, eu, noi...
Treceam prin gandurile-mi negre, rapuse de al tau fior,
Si prada ma lasam durerii, scaldat fiind de al tau dor..
Treceam prin roua diminetii, pe drumul catre a ta fiinta,
Spre lumea care ma apasa, purtata iar, fara credinta,
Treceam, uitandu-ma in zare, adulmecand minunea vietii
Asa cum zarea cea albastra, da o noua fata, diminetii.
Pios ma scald in ochii tai, pios tresar, suspin, dispar
Mi-astern un colt de tanguire, la poalele strainului hotar!
Ma rog de roua diminetii, sa nu mai planga, ca ma doare,
Ma rog, ca lacrima ei dulce, sa-ti poarte chipul sus, in zare,
Sa-si cante, cum o sti, iubirea, sa-si poarta recea nefiinta,
Catre un zbor spre infinit si sa imi curme suferinta.
Acum ma nasc, acum dispar, acum respir, acum tresar,
Acum imi pierd privirea-n tine, spre recele apus hotar
Iar toate inimile mele, curmate-au fost si 'nca mai sunt;
Sa nu fii tu, a mea minune, menirea mea pe-acest pamant?!
Si prada ma lasam durerii, scaldat fiind de al tau dor..
Treceam prin roua diminetii, pe drumul catre a ta fiinta,
Spre lumea care ma apasa, purtata iar, fara credinta,
Treceam, uitandu-ma in zare, adulmecand minunea vietii
Asa cum zarea cea albastra, da o noua fata, diminetii.
Pios ma scald in ochii tai, pios tresar, suspin, dispar
Mi-astern un colt de tanguire, la poalele strainului hotar!
Ma rog de roua diminetii, sa nu mai planga, ca ma doare,
Ma rog, ca lacrima ei dulce, sa-ti poarte chipul sus, in zare,
Sa-si cante, cum o sti, iubirea, sa-si poarta recea nefiinta,
Catre un zbor spre infinit si sa imi curme suferinta.
Acum ma nasc, acum dispar, acum respir, acum tresar,
Acum imi pierd privirea-n tine, spre recele apus hotar
Iar toate inimile mele, curmate-au fost si 'nca mai sunt;
Sa nu fii tu, a mea minune, menirea mea pe-acest pamant?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)