Se scurg tăceri..

Prin tăceri, nu prin cuvinte, se învârte lumea toată.
Doar prin pași, spre înainte, vom crea o nouă roată,
Roată ce va face valuri, fără strop de energie,
Roată ce s-o învârti, ca și cum ea ar fi vie.

Prin tăceri, fără de știre, și prin ochii cristalini,
Vom fi duși cât de departe, fără urmă de vecini.
Vom găsi o lume nouă, prin trăiri neînțelese,
Întrebările întrebătoare ne vor arăta succese.

Prin tăceri, o poartă-n suflet, ne va înălța cărări,
Vom păși către lumină și vom ști ce am fost ieri,
Pân-acum ne-am prefăcut că ne-am înțeles ființa,
C-am trăit cum am știut, neînțelegând credința.

Facem valuri, dar nu știm pentru cine existăm!
Facem valuri fără spume, făr a ști să înotâm,
Dăm din mâini, în disperare, poate 'o prinde apa viață
Ne rugăm să ne salveze, poate 'o deveni iar gheață.

Doar așa ne-am învățat: să fugim de sentimente,
Să ne asuprim trăiri, să le facem permanente
Fără chipuri, fără vlagă, fără pic de strălucire,
Fără a fi trecuți drept robi, pentru ea, pentru iubire!!!

  

4U

Trecut-au anii peste noi, lăsâd în urmă chipuri,
Nuanțe gri de amintiri și alte vechi tertipuri
Ce-și urmăresc credința-n rouă, în fiecare seară
Prin norii zâmbetului cald, din luna cea amară.

Trecut-a vremea cea meschină, prin văi nenumarate,
Prin colțuri de-un surâs amar, ascunsă prin palate.
O urmă ce-și urmează calea, spre dulcea ei ființă,
Spre chipuri calde și senine, purtate de credință.

Trecut-au toate și...atât! Dar timpul ce-o să vină,
Iți va aduce un vis real, din calda lui lumină, 
Te va purta spre’nalte culmi și-ți va deschide căi, 
Iubirea va avea un unic înțeles, alături de ai tăi!

Mulți ani și fericiți să-ți fie, o călăuză sfântă,
Prin viață, drumurile-ți poartă, a ta privire blândă…
Iubirea ta, un rămășag, pentr-o iubire
Și astfel TU vei dăinui, mereu în fericire! 

Succese mari și fără număr, să-ți urmărească firea,
Cuvântul magic, mult visat, să fie: implinirea! 
Iubire multa și deplină, iubire ‘mpărtășită,
E tot ce eu iți mai doresc: să fii mereu iubită!

- pentru ELENA - 

Lacăt de aer

Mai pune un lacăt culorilor roșii,
Mai strânge petale de urme măiastre,
Și lasă-mi fiiința să curgă agale,
Spre glii nearate, de inimi albastre.

Mai pune un lacăt gurilor rele
Și-alungă din tine imagini deșarte,
Aleargă, iubire, aleargă cât poți
Aleargă și du-te cât mai departe!

Mai pune un lacăt, dar pune și-o cheie
Să storc universul, cu susul în jos,
Să știu că există măcar o-ncercare,
Un alt infinit, ce-așteaptă ne-ntors.

Ce gânduri dilite, ce aere moarte,
Ce stropi aiuriți mă-ncearcă acum,
De parc-ai sfârși ideile mele,
De parcă aș fi pe ultimul drum!

Dar nu e așa! Nu e deloc!!!
Nu-mi poți fura  creația, arta,
Nu-mi poți înșira iluzii, pe rând,
Nu te purta, de parc-ai fi soarta!

O doză de...

Depășind orice imaginație, îți dorești să ai, alături, oameni simpli, dar nebuni! Oameni cu care să trăiești și care să te facă să trăiești, oameni care să îndure orice criză de-a ta (normală, dealtfel) și să te trateze cu speranță și cu un zâmbet molipsitor.
Oamenii, care ți-au fost dat să-ți fie alături, sunt puntea de legătură către...dincolo de zidul nebuniei personale.

Acum, cu un alt strop al imaginației, depășești orice motiv nasol și bătător de cap, cu o simplă îmbrățișare (dar tu, nebun fiind, nu îmbrățișezi normalul, ca un om normal și sănătos la cap, nu te iei de cei de lângă tine, ci te apuci să iei în brațe primul stâlp, primul copac sau prima bucată de bordură).
Te uiți la cei din jur și nu vezi decât...o mare neînțelegere. Mare, mare!

Tot ce ți-ai dori este să culegi, în palmă, o stea; o amărâtă de stea care să-ți călăuzească, voios, calea și să fie unul dintre motivele pentru care, al tău bostan (capul) să fie tot timpul ridicat, pentru că, oricum, plecat fiind, sabia tot îl retează. De ce nu ar face-o? Nu asta e menirea ei?
Acea stea e musai să aibe, alături, alte 2-3-10 stele, niște starfriends cu care să parcurgă drumul până la dimineață. (doar că se mai găsește câte una, să o facă pe-a  căzătoarea, că deh...așa crede ea că e mai specială, dar ea nu știe că stele speciale sunt cele care strălucesc)

Am ajuns în punctul imaginației finale.
Îmi îngân simțurile cu o ”bună dimineața”, o „b.d.” grăită cu ceva mai puțin de jumătate de gură, asta în timp ce privirea-mi se îndreaptă spre un iz trecător de smerenie îmbufnată; e oglinda care îmi amintește de specialul nebun care sunt EU.

Acum, imaginează-ți cum pășești pe o pajiște intinsă, un verde imens, care îți mângăie tălpile goale, o pajiște plină de posibilități, plină de idealuri mărețe, realizabile (cu muncă multă, ce-i drept, dar realizabile).
Ce ai face? Pe cine ai lua lângă tine? Ți-ai dori să fii propriul tău designer, propriul șef, propriul angajat?
Și totuși, cum sună: un strop de nebunie? O evadare din tipar? O răstignire a monotoniei, pentru a intra în starea de procreație?! Lepădarea de ipocriziile mărunte și fără rost care să îți redea spiritul de...cuceritor al propriei ființe?!

Nu-i poți lua, nebunului, fericirea, dar îl poți face să te molipsească. Sau poți fi, în continuare, un sclav al mediocrității..