Poveste

Acesta nu este o poveste de iubire, ci un fel de poveste, o istorisire a iubirii ce stă ascunsă sub patrafirul obișnuinței, al idealului comun, al năzuinței fără capăt și fără căpătâi.

Iubirea în sine nu-și dorește să fie o poveste și nici o istorie scrisă, pentru zgândăreii romantismului, pentru visătorii nesătui al unui veac improbabil. Iubirea își dorește să fie o clipită de creație nobilă, care să-și ateste simplitatea ei complexă și puritatea simțirilor ce-i străbat fundurile adâncite într-o altfel de lumină și o altfel de culoare.
În sinea ei, iubirea dăinuiește singulară, după învățăturile cupidoniene. Se umple și se revarsă peste toți neștiutorii dătători de simțăminte curate, se revarsă, cu mare fast aș spune, peste toți aceia  ce-și mânjesc inimile cu credință și curaj, peste toți aceia care nădăjduiesc la chivernisirea unui singur suflet și nu încetează a serba minunăția ei.
Acei simțitori nerozi își proclamă unicitatea, prin niște doleanțe mărunte, neînsemnate, nemijlocite, purtătoare de un șarm sălbatic și pasional, iar gândul lor stilistic nu este decât o asemuire a unei roșiatice galopânde, într-o unică direcție. A iubi, înseamnă a te descotorosi de tine, pentru a face loc unui altuia /unei alteia.

Cei mai mulți dintre „iubitori” sunt niște nătăfleți, pentru că ăștia cad pradă, iar și iar, și răspund chemărilor inimii, chiar dacă se zvârcolesc să nu o mai facă; prin definiție, iubitorul nu poate șade niciunde altundeva decât în scaunul torturii.
Când i se pune pata, orice ar fi și orice ar face, inima îi fugărește toate gândurile doar după ființa adulată, zi de zi, noapte de noapte, în speranța că, într-o bună zi (sau noapte), o va ajunge din urmă, o va cuprinde în brațele-i nemărginite și o va înghesui alături de ea. Nu contează de-i iluzie sau ba, nu contează cât de greu poate fi, dar știe una și bună: nimic nu o va face să renunțe, decât doar singură ea.
Și chiar de va pica amăgită, va realiza că ceea ce a simțit, că ceea ce simte nu e de ici-acolo, nu poate fi găsit oriunde și oricum, iar asta este marea mulțumire, marea realizare! Realizează ca are o inimă vie și vioaie, năstrușnică și destoinică, acaparată de sentimentele ce stăteau chitite, pe undeva prin ungherele temerilor nefondate.
Este o mare realizare să constați că ești viu!

Dar, în sinea ei, iubirea nu pricepe prea multe, oricât de multe cunoștințe ar avea, oricât de nenumărate experiențe și-ar îndesa în traistă; pentru că ea, acea flacără arzândă, este viața și moartea, este lumina și întunericul, este căldura și frigul. Acea flacără este icoana care purcede către nemurire, țărmuită fiind doar de idealuri altruiste, stilate, nobile și de bun simț.

Iubitorul ce a învățat iubirea este mai presus decât iubirea însăși, pentru că iubirea este învățătura ce l-a format pe iubitor. Acesta nu este decât un umil purtător a unei pecete, care, pe cât de gingașă, pe atât de sacră e;  iar el, un fericit nestins.

Poate tu

De ce scapără luminile, în fiecare seară,
Sub jetul viselor gândite-n absolut,
Când măreția ei, eterna primăvară,
Acoperă un cer cu iz necunoscut?

De ce se-ndreaptă-n zboruri fumegânde,
O tresărire asfințită, ca de-o șchioapă,
Iar în bătăi de inimă, crescânde,
Suflarea mea măruntă, cu tine se îndoaptă?

De ce culeg, din urmă, plopii și toți copacii de pe drum,
Să prind a lor dragă ființă, poveștile de dor nebun?
Și-au răsărit. S-au adunat, mijând, în praf de rouă,
Pe culmile suavei libertăți, au împărțit șoseaua asta-n două:
Apus de „ieri”, ca-n alte dăți
Și-un răsărit de „mâine”, cu câteva săgeți.

De ce ador priviri și zâmbete și chipuri din icoane
Și răsfirări de TU, trântite în mormane?
Dar simt cum curge primăvara,
Cum se codesc „ziua” și „seara”,
Cum corul sufletelor mă-mbie, spre ochii tăi senini,
Furați de armonie, cum soarele îmi zâmbește,
Neprihănit, purtat curat, în spiritu-i regește,
Aievea cald, dar împărțit de gard, ca doi vecini.

Dar tot ador și zile și speranțe și ierni și primăveri
Și aziul tern, mâinele plin, precum și învechitul ieri.
Da. Le ador! Că-i plin de tine! E plin de locuri dezghețate,
De nori pufoși, de raze calde și alte nebunii furate.
E plin de vis și de visare,
E loc de lună și de soare…

Dar e aici. Eterna primăvară se lăfăie ursuz, în stropi de rouă,
Trasând, cu creta, două inimi (sau poate una, împărțită-n două). 

„ În caz că te vei îndrăgosti vreodată...

Îndrăgostește-te de acea ființă care-ți va accepta micile cusururi, ba chiar le și va îndrăgi și, mai mult, va găsi de cuviință că ești perfect exact așa cum ești!
Îndrăgostește-te de acea ființă ce va dori să știe care este culoarea ta preferată și... cum preferi să-ți savurezi cafeaua.
Îndrăgostește-te de acea ființă care-ți va adora zâmbetul, râsetele și care va face absolut orice, doar ca să le știe prezente, în regulă și să le audă cât de des posibil.
Îndrăgostește-te de acea ființă care-și va așeza capul pe pieptul tău, doar ca să-ți audă inima bătând.
Îndrăgostește-te de acea ființă care te va săruta în văzul tuturor, se va mândri cu tine și te va prezenta prietenilor ei drept o adevărată comoară, o nestemată unică.
Îndrăgostește-te de acea ființă care nici în ruptul capului nu va îndrăzni să te facă să suferi!
Îndrăgostește-te de acea ființă care te va face să te întrebi de ce naiba ți-a fost atât de teamă să te îndrăgostești, până atunci!”

Îndrăgostește-te de acea ființă care, atunci când te îmbrățișează, să simți că niciunde altundeva nu vei fi mai în siguranță, iar tot ce vei dori este ca, acel loc, să fie deschis, cald, unde să te poți îngrămădi mereu, pentru că acela este singurul loc sacru din astă lume.
Îndrăgostește-te de acea ființă care se va trezi cu tine în gând, în fiecare dimineață, iar tu ești și vei fi motivul pentru care soarele răsare și strălucește în fiecare zi!

În caz că te vei îndrăgosti vreodată..., nu te lepăda de tine, nu-ți fie teamă, nu fugi și iubește! Iubește cu sufletul, așa cum nu ai făcut-o vreodată!

ALTCEVA?!

Mulți au impresia că tot ce zboară se și mănâncă. Își doresc și urmăresc lucruri care nu sunt demni de ei, lucruri care nu au legătură cu toată istoria lor, dar și le doresc atât de mult, încât sunt dispuși să facă compromisuri. De foarte puține ori acele compromisuri ajung să fie obișnuințe plăcute, pozitive, pentru că, de cele mai multe ori, ele se transformă în poveri, scrâșniri din dinți sau poate chiar înjurături scăpate printre dinți.

Mulți își doresc lucruri (sau ființe) din alte lumi, lucruri care nu sunt de nasul lor, ceea ce înseamnă că habar nu au ce să facă cu acele lucruri în caz că vor pune mâna pe ele. Dar și le doresc.

O atracție ivită pe nepusă masă, se poate transforma într-o dorință puternică idealizată. Un „tu și eu” într-o lume a mea. Dar de ce a mea? De ce?! Pentru că doar pe asta o cunosc, asta îmi este apropiată, asta mă face să fiu eu; lumea asta e mai lejeră.
Dar cum rămâne cu lumea celeilalte ființe? Și ea are lumea ei, lume în care se simte liberă, îndependentă, divină sau vanitoasă, puternică sau domoală, dar a ei.

Oamului îi este teamă să pătrundă în lumea celuilalt, pentru că are impresia că acea lume îi va schimba sau înăbuși existența. Și de multe ori, pe bună dreptate, chiar asta se întâmplă! Dorința de a face parte din ceva puternic, pasional, aventuros, sălbatic, indecent ne schimbă, ne transformă în obsedați, în sălbatici, în chinuitori ai propriul suflet; ceea ce am fost odată, s-a dus, s-a micșorat, s-a prăpădit, pentru că tot ce am fost eu, am devenit un fals tu.
Iar oamenii ajung triști, pierduți, înlăcrimați, dornici de...altceva, un altceva aparent mai bun, mai cald, mai romantic, dar confundă dorul de ei înșiși, cu dorul de ALTCEVA. Ei nu caută libertatea, ci o altfel de îngrădire, care, la rându-i, va deveni un alt și un alt dor de altceva.

Omul nu știe să primească, dar cere.
Nu știe să-și valorizeze propria-i existență, dar vrea să fie prețuit de către niște intruși. Nu știe să crească, dar vrea să fie un om mare. Nu știe să zâmbească, dar vrea să aibe un suflet dansant.
Omul nu știe să fie liber, pentru că îi este frică de libertate! Acceptă orice i se dă sau mai rău, nu acceptă nimic.

O viață se trăiește în două lumi, pe picior de egalitate: a ta și a mea, dar când teama e prea mare, nici o lume nu mai există; doar timp pierdut.

Dintr-un singur motiv

Toate. Întoarcă-se toate, împreună cu timpul, în urma aceea, a ochilor și privirilor dulci, deosebit de încântătoare, priviri priponite, senine, să picure cerul, cu rai, cu tot, să se scurgă miresme de îngeri și glasuri divine, pe lacuri sihastre de voci, întemințate într-ale mele gânduri.

Tocmai al tău zâmbet luminează și încălzește peștera asta nesăbuită, înlânțuită, în timp ce ecoul surâsului tău antamează singurele șanse de evanghelizare și tămăduire a sufletului meu.
Și toate ale tale, toate-s cerești, toate-s scripturi ale noului, cu niscaiva speranțe înfruptate din legile nescrise ale bunului simț. Toate sunt...tu.

Nu pot zâmbi cu același zâmbet ca și ieri, pentru că nu-l mai găsesc.
Mă uitam cum fiecare simțire își purta tremuriciul, atunci când îți întâlnea vocea, privirea, imaginea. Toate erau atât de bezmetice și neghioabe, dar erau acolo, ieșite în întâmpinarea lor și poate că nu erau cele mai bune, cele mai corecte, dar erau acolo.
Am spus adio zilei de ieri, pentru că doar azi-ul mă încălzește și mă cuprinde în brațe, doar azi-ul îmi zâmbește și mă face să simt; doar azi-ul există!

Și totuși, fiecare zâmbet și fiecare privire caldă, le port cu mine, le-am țintuit adânc în inimă, pe un perete rezervat doar al tău și, acolo, am priponit fiecare cuvânt, cu iz de speranță, în catrene eminesciene. Știu, printr-o teorie proprie,că  toate gravitează în jurul meu; toate au viață, toate au lumină, toate au căldură, toate se mișcă în direcția corectă, dintr-un singur motiv.

Dar toate. Întoarcă-se toate și ducă-se! Privirea aceea nemuritoare, zâmbetul acela radiant, ravisant, elegant, stilat, angelic...; e porția de minune zilnică, ce picură cerul, cu rai, cu tot.

II

„Încetează să mai trăiești în trecut! 
Nu poți începe un nou capitol al vieții, dacă vei continua să-l re-recitești pe ultimul.

Nu-ți fie teamă să faci greșeli!
A face ceva și a greși este de cel puțin 10 ori mai productiv decât a face...nimic. Orice succes are o dâră  de eșecuri în spate, iar fiecare greșeală ne duce către succes. Și uite așa ajungi să regreți acele lucruri pe care ajungi să NU le faci, cu mult mai mult decât ai regreta lucrurile pe care le-ai fi făcut, dar nu ți-au ieșit. 

Nu te mai mustra pentru vechile metehne!
S-ar putea ca, fiecare dintre noi, să iubim persoana nepotrivită sau să plângem după lucuri fără însemnătate, dar oricât de rele ar părea lucrurile, un lucru e sigur: greșelile/erorile ne ajută să găsim persoana potrivită pentru noi și lucrurile pe care ni le dorim și care ni se potrivesc.
Cu toții facem greșeli, cu toții avem parte de încercări/chinuri și cu toții avem regrete, dar noi nu suntem greșelile noastre, noi nu suntem încercările/chinurile noastre, pentru că noi suntem acum și aici cu puterea de a ne contura ziua, existența și viitorul.
Fiecare lucru care ni s-a întâmplat, ne-a pregătit pentru momente care au venit și ne vor pregăti, în continuare, pentru alte momente care vor veni.

Fericirea? Nu se cumpără! Așa că nu te mai strădui de pomană! 
Multe dintre lucrurile pe care ni le dorim sunt scumpe, dar adevărul este că lucrurile care ne mulțumesc cu adevărat SUNT GRATIS: dragostea, iubirea, râsetele, pasiunile și munca de îndeplinire a viselor.

Nu mai căuta fericirea în persoana altuia! 
Dacă nu ești fericit și mulțumit cu ceea ce ești și ce ai înlăuntrul tău, nu vei fi fericit nici într-o relație de lungă cu oricare altă persoană.
Trebuie să-ți creezi stabilitate, în viața personală, înainte să o împărtășești cu altcineva.”

Încetează să te mai minți!

1. Nu-ți mai petrece timpul cu oamenii nepotriviți!
Viața este mult prea scurtă, pentru a sta alături de oameni care te seacă, oameni care te fac să fii trist. Dacă cineva te va vrea în viața lui, cu siguranță îți va face loc; tu nu trebuie să te lupți pentru a obține un loc la „masa” lui.
Niciodată să nu insiști să introduci pe cineva în viața ta, iar acel cineva să nu dea doi bani pe tine.
Și ține minte: nu cei ce îți vor fi alături, atunci când îți va fi bine, ci aceia care îți vor fi alături, în cele mai grele momente; aceia sunt adevărații prieteni.

2. Nu mai fugi de problemele tale!
Înfruntă-le cu capul sus. Și nu, nu îți va fi ușor, pentru că nu există om, în lumea asta, care să fie capabil să-și rezolve toate problemele, fără cusur și cu nonșalanță. Noi nu suntem programați să ne rezolvăm instant problemele, pentru că nu așa am fost creați.
Defapt, suntem făcuți să ne supărăm, să fim triști, să suferim, să ne bâlbâim, să ne încâlcim și să cădem, pentru că acesta este adevăratul scop al vieții: să încercăm să facem față problemelor, să învățăm din greșeli, să ne adaptăm și să le rezolvăm treptat, pe rând și nu pe toate deodată.
Ceea ce vom învăța, din probleme și greșeli, comportamentul nostru și atitudinea noastră ne vor modela și ne vor transforma în oamenii care vom deveni.

3. Încetează să te mai minți!
Poți minți pe orice vrei din toată lumea asta, dar nu te poți minți pe tine. 
Viețile noastre se vor îmbunătăți doar atunci când ne vom asuma riscuri și, la primul semn de nesiguranță sau dificultate, ceea ce putem face este să fim sinceri și corecți cu noi înșine.

4. Oprește-te din a mai pune nevoile tale în plan secund! 
Cel mai dureros lucru este să te pierzi în procesul de a iubi pe cineva, peste măsură, uitând că și tu ești o persoană deosebită.
Da, ajută-i pe alții, ajută-ți semenii, dar ajută-te și pe tine însuți.
Dacă a existat vreodată un moment în care să-ți urmezi visele, pasiunile, inima și să faci ceva care contează cu adevărat pentru tine, acel moment este acum.

5. Încetează a mai fi ceea ce nu ești! 
Una dintre cele mai mari încercări, în viață, este să fii tu însuți, într-o lume care încearcă în mod constant, să te facă să fii ca toți ceilalți.
Mai mereu cineva va fi mai frumos decât tine, cineva va fi mai deștept decât tine, cineva va fi mai bogat decât tine, cineva va fi mai tânăr decât tine, dar ei nu vor fi... TU.
Nu te schimba, astfel încât oamenii să te placă, ci fii tu însuți, iar oamenii potriviți îl vor iubi și îl vor aprecia pe adevăratul TU.

D2

Poate în adâncul inimii tale nu știi cine ești și pentru cine ești, cui aparții, dar ceea ce faci aparține inimii. Poate că, uneori, ale tale cuvinte nu sunt auzite și înțelese, așa cum ai dori să fie sau nu ajung la cine trebuie. Poate că, de multe ori, ai vrea să spui ceva, cuiva, dar tot ce reușești este să scoți doar un micuț și sufletist zâmbet, din toate tăcerile tale. Poate că al tău suflet aleargă de colo-colo, ca într-o cușcă îngrădită în spini, doar că privirea ta lasă să se înțeleagă cu totul altceva. Poate că, atunci când numeri nopțile, prin al tău gând se zbânțuie fel și fel de idei, idei cărora ai vrea să le dai viață.

În adâncul inimii tale există un adânc, un loc de joacă desenat și colorat în culori proprii, un spațiu proprietate privată creionat doar din bunătatea ta, din măreția inimii tale, din înțelepciunea privirii de peste zi, privire ce reușește să înșiruie pagini cu tot felul de străini decolorați.
În adâncul inimii tale ești ceea ce ești, iar ceea ce ești nu poate fi definit sau înțeles, ci doar acceptat. În adâncul inimii tale porți fel și fel de chipuri, fel și fel de zâmbete, fel și fel de lacrimi, fel și fel de pași, fel și fel de umbre, dar tu le porți cu mândrie, le porți cu putere, le porți cu omenie, le porți pe toate cu iubire.
Și poate că, de multe ori nu mai poți!

Poate că, ceea ce ești, nu este ceea ce alții ar fi vrut să fii, dar ești ceea ce simți, ești ceea ce semeni zi de zi; ești și ființă și om și obiect și oglindă și rază și furtună. Ești o plăsmuire a imaginației unei divinități proprii, pentru că ești chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Poate în adâncul inimii tale nu știi cine ești și pentru cine ești, cui aparții, dar ceea ce faci aparține inimii.
Ești îgerul păzitor al celui care te are în preajmă. Ești îngerul păzitor al acelei inimi.

Ce mai faceti ?

„ O intrebare cu care ne intalnim de cateva zeci de ori pe zi. O intrebareaparent banala, insa daca analizam putin mai atent situatia, ea are o semnificatie de luat in seama, as putea spune chiar deosebit de importanta.

Cand cineva te intreaba intr-un context uzual al vietii tale „Ce mai faci?’’, tu ce-i raspunzi? Ai fost atent vreodata la raspunsul dat?  Ei bine, sa stii ca felul in care raspunzi la aceasta intrebare simpla indica foarte multe despre tine si despre atitudinea ta.

De-a lungul timpului, am observat ca aceasta scurta intrebare: „Ce mai faci?” are parte de trei tipuri de raspunsuri: negative, mediocre si pozitive. Haideti sa le luam pe fiecare in parte si sa le analizam putin.

Raspunsurile negative sunt cel mai des intalnite din pacate si includ fraze de genul: „Prost”, „Nashpa”, „Nu prea bine”, „Se putea mai bine de atat”, „N-am niciun chef azi”, „Slava Domnului ca e vineri”, „Am mai imbatranit o zi” etc

Este realmente infricosator cand aud un raspuns precum „Slava Domnului ca e vineri”. Ma pun in pielea celui care a zis-o si imi dau seama ca pentru acesta viata este o adevarata teroare. Luni, marti, miercuri si joi sunt cele mai apasatoare zile din saptamana, vineri este cat de cat binisor pentru ca vine week-end-ul, sambata exista pretextul de a fi bine, iar duminica apare din nou „greutatea” sosirii zilei de luni. „Ahh, o noua saptamana ! Iarasi o iau de la capat cu aceleasi probleme interminabile!”

Este acesta un mod in care sa traiesti, dragul meu prieten?

Esti de acord cu mine acum ca aceste expresii te omoara pas cu pas, iti otravesc atitudinea? Si nu numai pe a ta, ci si pe a celor carora le raspunzi in acest fel?

A doua categorie de raspunsuri este cea a raspunsurilor mediocre. Persoanele care se regasesc in aceasta categorie raspund prin urmatoarele formule: ” Bine”, ” Nu prea rau”, “Ar putea fi si mai bine”. Pe acestia nu-i putem incadra in categoria negativistilor, dar ar fi o idee buna pentru ei sa-si imbunatateasca considerabil atitudinea.

Fie vorba intre noi, crezi ca ti-ar placea sa stai prea mult, sa faci afaceri si sa ai colaborari cu persoane care spun in fiecare zi ca viata lor “nu este prea rea”?

In cea de-a treia categorie ii intalnim pe cei cu o abordare pozitiva a vietii. Studiile ne arata ca “pozitivistii” sunt cei cu speranta de viata cea mai mare si cu impliniri profesionale si personale la cote inalte.

Ei imprastie mereu entuziasm, pasiune si bucurie fata de viata si iti vor raspunde: ”Grozav”. “Minunat”, “Excelent”, “Super”, “Nici ca s-ar putea mai bine”.

Ei bine, fii sincer acum ! Nu-i asa ca ti-ar placea sa ai in viata ta cat mai multi oameni de felul asta?

Opreste-te un pic si fa o comparatie. Cu siguranta ai langa tine persoane din toate cele 3 categorii.

Cum te simti cand auzi un raspuns al “negativistilor”?

Sau al “mediocrilor”?

Dar atunci cand un “pozitivist” iti raspunde plin de energie si cu zambetul pe buze?

Alege langa ce persoane sa stai si vei avea parte exact de acele lucruri !

Si nu uita :

“Ziua evolueaza in functie de directia in care se misca colturile gurii tale.”

Dar pe tine te-ai analizat pana acum? Tu ce raspunsuri folosesti cel mai des? Ce raspunsuri folosesc prietenii si cei din familia ta?

Formeaza-ti o deprindere noua !

Trebuie sa intelegi ca modul in care te simti depinde de tine. Chiar daca “viata nu este alaturi de tine”, crezi ca te va ajuta cu ceva daca continui sa afirmi ca te simti ingrozitor? Cu siguranta nu, atitudinea ta mohorata nu va imbunatati cu absolut nimic situatia. Ba mai mult, este foarte posibil sa-i enerveze pe cei din jurul tau si sa-ti pierzi cu timpul si putinii prieteni care au mai ramas langa tine.

In plus, stim cu totii foarte bine ca avand o atitudine negativa vei atrage atitudini negative, pentru ca “in viata obtinem ce ne asteptam sa obtinem”.

“Crezi si spune-ti ca esti bine, ca toate sunt in regula cu tine si Dumnezeu iti va auzi cuvintele si le va transforma in realitate. ” (Ella Wheeler Wilcox)

Din proprie experienta iti pot spune ca aceasta este o descoperire uriasa. Multi ani la rand am raspuns formal “bine” si am avut relatii bune, prieteni buni, impliniri si satisfactii bune. Dar niciodata mai mult de atat. Ei bine, de ceva vreme am schimbat registrul si am inceput sa raspund pozitiv. Surpriza ! Viata mea a devenit minunata, excelenta, grozava pe toate planurile ! Incearca si tu si vei vedea efectele ! 

Hai sa-ti dau un exemplu.

Sa ne imaginam ca Catherine (un nume ales aleatoriu) este obosita. Cand un coleg de serviciu o intreaba “Ce mai faci?”, ea raspunde sincer “Sunt obosita”.

Iata o posibila continuare a procesului. Catherine isi va intari convingerea ca este obosita, evident isi va schimba fiziologia si probabil ca va avea o zi lunga si grea la serviciu, asteptand sa vina vremea sa plece mai repede acasa. Ce crezi ca se intampla cu persoana care i-a adresat intrebarea lui Catherine? Probabil ca acum regreta. Cum te poti simti atunci cand primesti un astfel de raspuns? Eventual te ia si pe tine somnul si incepi sa casti. Observi ? Dispozitiile lui Catherine si ale colegului de serviciu sunt varza ( termen tehnic :P ) acum.

Dupa o zi ingrozitoare, Catherine merge acasa, da drumul la televizor, vede extragerile loto pe postul national si isi scoate din buzunar biletul jucat cu o zi inainte. Wooow ! Biletul lui Catherine este castigator ! Tocmai a castigat 5 milioane de euro. :) Wooow !

Ce atitudine crezi ca va adopta Catherine? Adu-ti aminte, este extrem de obosita. Amandoi stim ca va sari de pe scaun si va incepe sa alerge prin casa si sa sara de bucurie, dupa care va merge la telefon pentru a-si anunta familia si prietenii. Eventual va da o petrecere pe cinste in seara aceea si va planui ce sa faca cu banii.

Stop un moment ! Acum cateva secunde era o femeie epuizata. Ce-a facut in cateva secunde ca sa se comporte asa? A luat vitamina B12? I-a cazut o galeata cu apa in cap? NU. TRANSFORMAREA EI A FOST IN TOTALITATE MENTALA. De la oboseala fizica si mentala la extaz, in numai cateva secunde. Si cum s-a intamplat asta?

Este vorba exclusiv de aspectul pe care Catherine alege sa se concentreze, asta deoarece felul in care ne simtim este dat de subiectivismul nostru.

Te focalizezi pe oboseala, esti obosit, te focalizezi pe vitalitate, esti plin de viata si energic.

Asadar, nu-i asa ca alegi sa raspunzi si sa fii pozitiv?”

Jeff Keller - „Atitudinea este totul”

Pentru tine sunt, ale mele cuvinte!

Văpaie trosnită te-nșirui pe trepte,
Alergi, fumegând, cu gânduri nedrepte.
De-a valma îmi vii și tot cu de-a sila
Îmi picuri simțiri ce nu știu s-aștepte...
Aici, oblojită, te-nșirui pe trepte; 
Văpaie trosnită, devii tu senilă?! 

Imagini cu ea, prin gânduri îmi curg,
Se cern răsărite, cu tot cu amurg,
Cu tot cu privirile-i deloc ghidușite;
Se scurg și mă-nțeapă și iarăși se scurg.
În minte îmi vine același amurg,
Cu ea și privirea-i pe mine țintite.

Și buzele ei dulci măsoară viclene, 
Cuvinte nespuse, așezate-n catrene...
Suav și sălbatic, rafinat și roial,
Presărează cuvinte, la fel de viclene
Și șoapte și vise și izuri de vreme,
Cu dulci răscoliri de ea, în fundal.

Mă-ntreb de ce și pentru cine,
Cu chipuri vii și-adormi în mine?
Tu știi cum mâinile-mi astea două,
Se pironesc în valuri, către cine?! 
C-un dor nespus, de soi senine,
Se preamăresc în stropi de rouă.

Dar al meu gând încă te poartă,
Învălmășit, pribeag, legat de soartă,
Păstrează ochii ce l-au nădușit;
Privirea aia dulce, mică, spartă,
Ce duce-n lumi văzute-n artă,
Să știe inima ce-a pironit.

Cu drag și cu dor, ale mele cuvinte,
În drumul lor, mereu spre-nainte,
Prin gânduri aleargă desculț și hoinare...
Dar, oare știi? Au aceeași sorginte.
Pentru tine sunt, ale mele cuvinte!
Cutreieră munți, traversează hotare.

Doamnă, domnișoară, divă.

Pentru ziua de azi nu voiam a mai scrie o iotă!
Prea multe flori, prea multe cuvinte copiate, originalitate ioc, ceea ce înseamnă că și sufletul e cam tot pe acolo, adică fad, delăsător, în căutare de clișee. Dar mai bine așa, decât nimic, nu?

Primul lucru care-mi veni în mine, despre femeie... Primul lucru. Dacă simți ceva, pentru o ea, în mod automat și suferi. Cu gândul ăsta m-am trezit azi.
Dar de ce asta? De ce suferință, când ea și ceea ce produce ea ar trebui să nu însemne nimic altceva decât fericire?
Din mai multe motive.
Nu mai simt acea puritate sentimentală, acea sinceritate din gândire, acele clipe și gânduri, cu și despre ea, care te ridicau pe cele mai înalte culmi. Totul pare atât de...tras la indigo și, așa cum spuneam mai sus, e o lipsă totală de originalitate.
Mă uit la unele domnițe care, mai mereu așteaptă să fie ridicate în slăvi, doar că nu prea au pentru ce să fie ridicate. Ele, prin al lor comportament, uneori buimac, alteori fals și mediocru, prin nesiguranță și nehotărâre sau printr-o aroganță dată de o închipuită frumusețe, se ancorează în fatalitate.

Astfel de domnițe se expun mult prea mult, vor să arate și ceea ce nu au, iar adevăratele domnișoare și doamne fug, se ascund, evită falsitatea, evită aroganța și indignarea, păstrează misterul, păstrează feminitatea, iar, poate cel mai important, păstrează decența. Astfel de femei merită ridicate în slăvi! Astfel de femei merită să fie adorate și îndelung prețuite, pentru că, astfel de femei știu să fie cu adevărat femei și sunt de neprețuit.
Astfel de femei admir eu cel mai mult!

De multe ori nu facem diferența între mulțimea de fete/femei pe care le zărim zi de zi, pentru că mai toate-s la fel. Toate vor să fie la fel și de asta, este mult mai ușor să copii, decât să fii original.
Un chip/trup frumos, cu  inimă mocirlită nu înseamnă mare brânză. Te simți atras de el, dar nu și îndrăgostit. Îl vrei pentru plăcerile propriului corp și nu pentru cele ale inimii. De asta nu înseamnă nimic.
Trupul se degradează, plăcerile fizice sunt și ele pe ducă, în căutarea altor frumuseți trecătoare, iar sufletul?! Ei bine, sufletul e degradat demult. Putregăit e! Și te mai întrebi de e om sau mașinărie..
Preferăm iubirile de plastic și nu pe cele de oameni! E trist.

Unde este rafinamentul? Unde este farmecul? Unde este senzualitatea? Unde este beatitudinea? Căldura, iubirea, copilăria, sinceritatea, inocența, integritatea?  Unde sunt emoțiile din voce, din priviri, din atingeri sau chiar din tăcere? Unde este bunul simț?
Puține femei mai știu să fie doamne/domnișoare. Feminitatea moare, atunci când îi mor cauzele, iar scopurile

Azi chiar e o zi însorită, plină de flori, plină de vise, se simte magie, se simte veșnica speranță, se simte și o mare recunoștință și mă gândesc că ar trebui să fie o zi cu multe zâmbete; așa o văd eu. Mărțișoare, ghiocei, îmbrățișări, poate și ceva lacrimi de mulțumire aduse divinității.
E o zi a femeii, o zi a doamnelor și domnișoarelor, e o zi a frumosului și specialului, e o zi a licăririlor sufletului și, de ce nu, a unei iubiri sincere.
Respect celor care-și prețuiesc, cu adevărat, comorile: soțiile, iubitele, mamelor!

8 - pentru ea

Ziua de azi pierdută va fi, în flori și cântece senine,
Urările calde te vor asupri și toate vor fi, doar pentru tine!
Ființă cu suflet albastru și roz și..-n orice culoare,
Zâmbește! Căci zâmbetul tău desprins e din soare;
A fost agățat, de-o șleată de îngeri, cu grijă și doruri străine,
Pe chipul tău blând, să vindece inimi, cu nou și viață, s-aline suspine.
Frumoasă mai ești, cu zâmbet, cu tot! Cu ochii aceia, strateg, țintuiți,
Emană lumină, căldură și valuri, când strâng în privire, neghiobi amorțiți.
Astăzi s-or scrie tot soiul de ode, cuvintele-s fade, îndelung creionate,
Ideile lumii, clișee devin, dar...Frumoasă ființă, pentru tine sunt toate!

Cu drag și cu dor, ale mele cuvinte,
Prin gânduri aleargă desculț și hoinare,
În drumul lor, mereu spre-nainte
Îți dăruiesc, din suflet, o-mbrățișare!!!

D2

Cu un suflet pătat de atâți pași murdari, pași care și-au făcut drum, peste el și prin el, fericirile pășesc desculț, peste trandafirii tolăniți, care se milogesc, răstindu-se la toți acești pași.

Ne fericim, în zilele triste, prin gânduri rozalinde, laolaltă cu chipurile nefaste ale erorilor trecutului.
Ne fericim, prin binecuvântările cumpărate grămadă, de undeva de la colț de stradă.
Ne fericim prin râsetele trasate în fundaluri întunecate.
Ne fericim prin toată nefericirea noastră.
Și ne tot fericim... Grămadă. Laolaltă. Dar singuri!

Oare câți dintre noi și-ar scrie fericirile pe născociri de șervețele, umede de atâtea lacrimi picurate? Oare câți dintre noi și-ar admolesta privirea, doar-doar să se întoarcă spre alte cele și să nu mai suspine metehnele trecutului? Oare câți dintre noi nu ar ar participa activ la rescrierea unei istorii încununate cu hieroglife aurinde?

Și ne tot fericim...
Pentru că fericirile se negociază pe la tarabe plouate, îngrădite de lațuri mizere și putregăite.
Și ne tot fericim, modest, dar fals, în speranța că vom reuși a negocia o caricatură de vise zburătoare, zburdate pe cerurile întinse, senine și neprihănite.

Privim, visăm, dorim, suspinăm lumini puternice, călduri cromatice, și respirații vindecătoare.
Nu mai e tihnă, nu mai e aer, nu mai lumină, nu mai e viață.

Oare or exista demoni care să țină și cu noi? Să plece spre alte meleaguri. Să se ducă!
Nu de alta, dar oameni există prea mulți, iar mare diferență nu e.

Eșuăm, pentru că ne dorim sau pentru că nu suntem în stare de mai mult.

De ce eșuăm în relațiile interumane?!
Zi de zi avem parte de diferite provocări, în ceea ce privește comunicarea și disponibilitatea noastră la crea legături, cu cei din jur. Fie că e vorba de relații de tip romantic, acolo tratativele parcă se duc la cel mai ridicat nivel, astfel încât, de cele mai multe ori eșuează, fie că e vorba de relațiile simple, între oameni care se văd „o dată-n viață”, fie relațiile de la locul de muncă, etc.

De ce eșuăm? Simplu. Pentru că nu acordăm șanse. Pentru că ne vedem superiori (unii cu mult superiori), celor cu care ne e dat să interacționăm.
În noi, într-un loc ascund al gândirii noastre (gândire mânată de la spate de îndoieli), avm impresia că e mai bine să nu acordăm șanse, că e mai bine să fim sceptici sau că e mai simplu să generalizăm; toți și toate-s la fel.

Ei bine, toți și toate-s la fel, dar într-un mod diferit. Fiecare om are culoarea lui propriu, fiecare suflet strălucește altfel, fiecare privirea are o lumină aparte, doar că, noi, orbiți de metehnele trecutului, ne ghidușim în fața unui perete, nu prea înalt și nici prea dur el, dar un perete de care nu îndrăznim a trece.
Nu că ar fi mult și greu de escaladat, dar e mai simplu să alegem calea cea mai ușoară: să nu facem nimic sau...să fugim.

Gândurile ne sunt priponite în idei care ne trag înapoi, suntem prizonierii unui regres emoțional și dacă am luat-o pe partea involutivă, lumea și omul, în mod deosebit, devine mare, crește, pare mai puternic decât suntem noi, pare intangibil; pare o stană de piatră.
Doar că, același om, pe care noi îl vedem și simțim drept pagubă, nu este nici mai presus, nici mai prejos de noi.
E un om cu suflet, poate rătăcit, cu nevoie de noi, e un om cu aspirații, poate mai înalte decât ale noastre,
e un om colorat în zeci și zeci de înscrisuri, poate că nu prea doxat, dar cu intenții bune, onorabile, poate că nu e un orator desăvârșit, dar privirea lui ține loc cuvintelor.

Nu. Astfel de oameni nu au ce căuta în preajma noastră. Astfel de oameni sunt dihănii de care trebuie să ne ferim, ca necuratul de tămâie. Astfel de oameni nu merită șanse, că deh, suntem mai presus de ei, ce naiba!
Să nu care-cumva să ne fie bine!

Trăim, cu neîncredere, într-o mare de oameni, generalizând și acuzând, fugind, ascunzându-ne, doar că de oameni dăm în fiece zi, peste tot: pe stradă, la supermarket, mall, în instituții,  la locul de „prestări servicii” (sau munci).
Dar cea mai cea neîncredere se găsește în relația de cuplu. Aste eșecuri sunt cele mai dureroase!
Ele nu eșuează pentru că partenerul este înt-un fel sau altul, ci pentru că NOI suntem într-un fel sau un altul. Totul pornește de aici, din interiorul nostru.

Așadar, suntem sclavii propriei gândiri!

„Oamenii nu iubesc pe alții pentru ceea ce sunt, ci, mai degrabă, îi iubesc pentru ceea ce-și imaginează că sunt.”

- Goethe -

Atitudinea

Te tot plângi că ești omul nepotrivit, la locul nepotrivit, dar ce-ar fi dacă ai începe să fii omul potrivit?! Sigur ai ajunge și la locul potrivit.
Iar tot ceea ce ți se întâmplă, sigur e din cauza Universului sau a Divinității, care are ceva cu tine.

Nepotrivirea ta este o dovadă a unei atitudini negative, tremurânde, proaste, față de tot ceea ce te înconjoră!
Oare nu ar fi cazul să schimbăm foaia?

Vorbesc despre temeri, vorbesc despre regrete, vorbesc despre încercări, vorbesc despre atitudine; vorbesc despre ceea ce simt, iar ce simt acum, este ceva înălțător.
M-au tot luat la derută, ba unii, ba alții, iar cei mai mulți (nu aș exagera dacă aș spune că 99%) dintre cei cu care am tot vorbit de-a lungul ultimilor 2 ani, mi-au tot spus că, ceea ce vreau, nu se poate, orice aș încerca.
Bun.
Nu se poate, nu se poate, dar Benjamin Mayes spune că: „adevărata tragedie, în viață, nu este să nu-ți atingi scopul, ci faptul că NU AI o un scop.”

Citeam un interviu cu Donald Trump, care spun că, la un moment dat, vine un omuleț la o întâlnire, iar Trump îl întreabă: „ce-ți dorești cel mai mult de la viață?” Ăla îi răspunde că vrea să aibe bani și o afacere prosperă, la care D.T. îl întreabă: „ai încredere în tine că poți reuși ceea ce ți-ai propus?” Iar răspunsul e unul îndoielnic, la care D.T. îi spune: „Atunci când vei avea încredere în tine, abia atunci vei reuși, pentru că atitudinea e cea care contează.”

Normal! Suntem ceea ce credem că suntem. Ne vedem, pe noi înșine, lași, temători, indeciși: Atunci chiar suntem lași, temători, indeciși.
În momentul în care ne vom vedea învingători, atunci, cu siguranță vom deveni învingători!

Oamenii care ne sunt alături, mai mereu îi vom găsi temători, reticenți, neîncrezători, lucruri care ne fac și pe noi să simțim la fel. Știu asta, pentru că am primit astfel de „sfaturi” de la cei în care îmi pusesem încrederea și speranțele. Acei oameni ne fac să ne...pierdem și să pierdem!
Pierdem încredere, pierdem bani, pierdem atitudine, pierdem TIMP!

Jeff Keller (în cartea „Atitudinea este totul” - carte pe care o recomand cu mare căldură - ) spune că timpul nu se pierde, ci se transformă în experiență, iar experiența e cea care ne modelează viitorul, dar mai ales JUDECATA!

„Ce trebuie să știu, pentru a ajunge acolo unde îmi doresc?
- Să știi să iei decizii bune.
- Și cum învăț asta?
- Prin experiență, experiență, experiență.
- Și cum câștig experiența?
- Prin decizii proaste, decizii proaste și iar decizii proaste.”

- John Maxwell -

Până o răsări soarele...

Mă uit la tine, printr-o perdea sticloasă și nu-mi dau seama dacă a trecut doar un ieri sau o veșnicie.

În timp ce cotcodăcesc la lună, încerc să număr stelele și să le iau drept secunde, să le opresc undeva, într-un ceasornic care să ticăie doar pentru mine, că poate doar așa nu mă voi mai pierde într-o eternitate tăcută. Cu ele, poate voi face carieră, - din ale mele sentimente -, poate voi fi și plătit pentru asta, cu mai mult sau mai puțin din minimul pe economie, adică doar cu ceea ce mi se cuvine.

Și n-am să stau să mai număr ncunoscutul, n-am să mai pâlpâi lumina și nici nopțile nu am să le mai bâjbâi, căutând înțeleseri, că oricum, toate-s abstracte și toate-s la fel.
Poate că o fi existat și un vis, care, odată, fu al meu. Dar nu mai țiu minte.

În timp ce continui să mă rățoiesc la lună, am să încerc să strig și de pe malul celălalt, dar nu ca să mă audă cineva, ci ca să mă aud eu, să-mi aud eul cum nădușește în ecouri.
Acum nu știu ce e mai greu: să renunți sau să încerci și mai mult? Să te străduiești, urlând, din toți rărunchii, la tine și doar la tine și la nimeni alticineva, pentru că te lași ancorat în păreri de rău și erori și fapte nesăbuite și cuvinte neonorate și gânduri fumigene și pași pierduți în tăceri și în frici, apoi te lași pescuit în mrejele cele mai cultivate, astfel încât să nu mai poți evada.
Iar în cele din urmă, stai și te întrebi: „oare cine m-o mai aude acum? M-o mai auzi cineva? Oricine?!”

Mă simt atât de ... nespus, de necunoscut, de netâlcuit.
Frumusețea nu-și mai găsește cadența, liniștea nu se mai aude în toată zarva asta, iar șoaptele, toate șoaptele s-au pierdut, nu-și regăsesc confortul în aste adevăruri; parcă aș valsa de unul singur, într-un colț al tânguirii.

Nu e deloc ușor să mă prefac, așa că voi continua să privesc prin acea perdea sticloasă.
Până o răsări soarele...

Coach Carter - movie quote

„Cea mai profundă dintre toate temerile noastre, nu este despre faptul că am fi slabi, incapabili, ci din contră, noi am fi prea puternici!

 Lumina din noi ne sperie cel mai mult, nu întunericul.

Făcându-ne mici, ascunzându-ne, nu vom fi de folos lumii în care trăim; nu e nimic înălțător în a te micșora, astfel încât, cei din jurul nostru să nu se simtă nesiguri în preajma noastră.

Nouă ne-a fost dat să strălucim, așa cum o fac copiii, iar strălucirea se găsește în fiecare din noi și nu doar în unii sau alții. și, atâta vreme cât strălucim, fără să vrem, acordăm șanse și altora să o facă.

Odată eliberați de propriile temeri, prin prezența și acțiunile noastre, în mod automat, îi ajutăm și pe cei din jurul nostru să se elibereze de ale lor temeri.”

Încotro, suflete?

...și cică se scurge încet, dezlipindu-se de orânduiala de peste alte hotare. Se scurge, de la Dumnezeu, până în străfundul amintirilor de peste zi (sau de peste noapte; depinde cum îi este dat), iar cu toată stăruința ei, tot se mai împiedică de câte un ciot crescut aiurea în drum.
Uneori se scurge, alunecând, că doar ce a dat de îngheț, iar alteori se scurge, aburind, că deh, de nu s-ar topi, nu ar exista și alte file rupte prin jurnale.

Dar de cele mai multe ori se scurge, se prelinge picătura asta de suflet și înaintează printre laurii sau capcanele pașilor pierduți, iar ca o învingătoare ce este, va înainta, fără popas, către o altă picătură de suflet naivă, o picătură ciopârțită de sute de întrebări, de zeci și zeci de nelămuriri sau de infinite povești în care nu s-a regsăit.

Au trecut batalioane de gânduri, s-au perindat stoluri de frământări, au fost vizitate priviri de toate culorile, care mai de care mai de gală, s-au pescuit cuvinte proaspete, dar fără noimă, iar multe ziduri s-au ridicat în cinstea superficialului.
Acum are loc un mare spectacol, iar bilete nu mai sunt! Dar nu erau nici locuri.

Astă picătură de suflet, și-a scris sentimente, zeci, alte zeci, sute și alte sute, îmbrăcate în milioane de stele, iar toate aste stele le-a pictat pe un cer deschis doar pentru ea.
Ce mai contează că a plâns schimonistă într-un colț de rai putred? Sau că s-a destrăbălat pe meleaguri străine? Liniștea a găsit-o aproape de ea, mai exact, în adâncul ei. Cineva a avut grijă de ea...
E un Dumnezeu al sufletului, care se îmbracă în culoarea iubirii; e-o culoare roșie, călduță, zâmbitoare, puternică, în brațele căreia te-ai simți ca într-un leagăn.

Aici, picăturile de suflet nu mai plâng. Dar nici nu ar avea de ce. Par toate atât de puternice, atât de mari, atât de...reale.
Sunt aripi peste tot, încât ai putea zbura oriunde, oricum! Asta e!

Picăturile nu se mai preling și nici nu se mai scurg; acum ele zboară.

Atunci când te chem, oare vei veni?

Multă lume se plânge de singurătate, de parcă ar fi nu știu ce boală. Într-adevăr, singurătatea asta ucide multe suflete, dar acele suflete sunt niște bucăți chinuite, prăfuite și împrăștiate peste tot. Acele suflete nu mai știu în ce să se încreadă, nu știu ce să mai ceară de la viață, de la iubire, de la... ziua de mâine. Doar că acele suflete nu sunt singure; sunt doar neghioabe.

Cea mai urâtă singurătate este cea în doi. Cu aia sunt de acord că ar fi o boală, dar și ea se poate remedia, prin mai multe feluri. Chiar cunosc câteva speciemene de cupluri, care insistă să fie împreună, deși...nu ar trebui să fie.
Ce îi ține împreună?! Teama! Teama de libertate, teama de nou, teama de a o lua, din nou, de la capăt (în special pentru cei care au deja ani de relație, căsătorie, plus obligația de a fi exemplu pentru încă un suflețel).

Apoi, la bătrânețe. Acolo chiar că singurătatea e o boală care poate ucide. Imaginați-vă nopți petrecute în tăcere, iar, poate, singura companie, ar fi niște lacrimi rebele, care țin de cald, noapte de noapte. Nopțile par infinite, viața pare fără sens, fără un suflet care să existe alături. Doar amintirile or fi singurele partenere, cât de cât, de nădejde.
Acea singurătate nu aș vrea să o trăiesc!!!

Dar pentru noi ăștia tineri?! Noi nu avem dreptul să ne plângem de singurătate! Chiar nu avem ăst drept.
Se mai întâmplă, uneori, ca și eu, discutând cu cineva, să îi spun cum văd, dar mai ales cum simt momentele de singurătate. E normal! Să fii singur e tare nasol, dar adevărul e că noi alegem să fim așa. Nu ne place Cutăreasca, nu mă atrage donșoara Icsuleasca, ăla e un bou, un nesimțit, ea e o bitch și așa mai departe.

Ce altceva mai e de actualitate, e faptul că cele mai multe dintre fete sunt materialiste, vor totul pe de-a gata, fără să miște din dos, fără să asude cât de cât, pentru o viață mai bună, pe care să o și merite.
Dar la fel de adevărat e și faptul că, unii dintre băieți, sunt niște golani. Mari golani! Niște profitori de clasă, ademeniți de aura feminină și impulsionați de mirajul sexualității, de expansiunea lui, pe toate corpurile existente.

Când există astfel de confuzii, e normal să nu meargă nimic! Cine să mai creadă, ce să mai creadă? Dar avem ceea ce merităm! Sau ne merităm soarta, cum ar spune unii.
Dacă alergăm după miraj, parte de miraj avem. Dacă alergăm după obiecte, ne vor lipsi emoțiile. Dacă alergăm după iepuri, vom avea parte, fie de o masă gustoasă, fie... de nimic.

Haidem să fim serioși și să nu ne mai plângem atăt, pentru că lucrurile nu sunt atât de rele, precum par! Noi le facem să fie așa, iar de cele mai multe ori, doar exagerăm.
Timpul ăsta petrecut în plânsete după o ea, un el, nu face decât să ne fure anii din viață, ani în care ar trebui să investim în noi, pentru că investind în noi, vom pricepe multe. Totul se învață, inclusiv iubirea, așa că, ea nu trebuie cerșită pe la nu știu ce colțuri! Ea există peste tot, doar că suntem prea înceți la minte, prea schimonosiți sufletește pentru a o vedea și prea mofturoși pentru a accepta ceea ce ni se oferă, cu dragă inimă și sinceritate.

...iar când e de plecat, plecați să fim! Fără să privim în urmă, fără regrete sau alte cele.

Urma pașilor pierduți

Mă-ntreb: oare noi știm care este cea mai distrugătoare forță a universului?

Regretul!

„Dacă lucrurile ar fi fost altfel și nu așa cum sunt acum?!”
Dar nu sunt altfel. Ele sunt conform deciziilor deja luate.
Oamenii pe care îi gonim, într-un fel sau altul, din viața noastră, oameni care, poate, ar fi meritat să rămână. Poate că nu sunt burdușiți de calități sau talente, poate că nu sunt dotați cu un IQ peste medie, poate că nu sunt tocmai zei de care să ne cupidonicim și poate nici nu sunt presărați cu rafinamentul pe care-l căutăm, dar ei sunt umani; au astă unică, indispensabilă calitate.
Oameni. Drag de oameni...
Nu de dor, nu de durere, nu de nevoi sau dorințe, nu de limitări, ci de libertate; libertatea de a alege.

Dar nu. Nu alegem cu mintea și nici măcar cu inima, ci cu privirea. Ne plac oamenii frumoși, atrăgători, dar proști, inculți, grosolani, superficiali, ignoranți, oameni care sunt propria noastră reflexie.
Pe aceia îi idolatrizăm. Cei plăcuți inimii nu-și au loc pe teritoriul nostru.

...planurile de viitor?! Ele stagnează, pentru că nu avem curajul să le punem în aplicare, împiedicați fiind de negativismul altora, de trasul de mânecă (sau asta ar fi scuza noastră). Sunt stagnări, temeri, care se trasnformă în regrete.
Oare unde am fi fost acum, ce am fi fost, dacă am fi ales altfel? Cu mai mult curaj, cu mai multă înțelepciune, fără să luăm seama stereotipurilor, fără să ne afundăm în clișee, fără să ne fie teamă de noi înșine, cei văzuți prin ochii altora?!
Eu nu sunt cel în care TU crezi. EU sunt cel în care EU cred! Sau așa ar trebui...
E teama de eșec sau de reușită?

Ceea ce nu trăim la timp, nu vom mai trăi niciodată!
Oamenii se transformă, se schimbă, își iau măsuri de precauție, uită de propriile libertăți și acceptă „libertățile” altora, adică îngrădirile. Ei devin niște plecători de capete, niște sclavi ai propriilor temeri, care nu văd frumusețea din jur, ci doar apăsarea pașilor pe care sunt purtați, către oriunde, dar către nicăieri.

Regretul. Să vrei, să poți, să crezi, să speri, dar să-ți fie teamă să încerci.
Timpul trece, momentele se pierd.

Succesul nu înseamnă nici contul din bănci, nici mașinile, casele sau obiectele de „valoare” pe care le dorim sau deținem, nici titlurile sau funcțiile. Succesul înseamnă a fi împăcați cu noi înșine!
Asta este adevărata fericire!!!

Întotdeauna să credem

...și poate că azi nu ne-am trezit cu ce ne-am dorit, dar cu siguranță că suntem mai aproape.

Și poate că lumina încă este fadă, ascunsă sub  norii care pribegesc spre pustietatea lor, dar e lumină și e una bună, caldă, oarecum vie.
Și poate că ea, ființa aceea la care visăm, este undeva prinsă în mrejele timpului, scăldându-se într-un necunoscut aproape viral, astfel încât visul rămâne singura dorință.
Și poate că banii nu ne ajung, ca să ne putem construi un imperiu, dar viitorul nu este construit din bani, ci din vise, dorință, idealuri, muncă, muncă și iar muncă; banii nu sunt decât răsplata.
Și poate că nu am făcut rost de acea fericire, care să ne îndoaie simțirile, care să ne scuture de promoroaca grijilor sau să ne învelească în câteva straturi bune de speranță, dar ea..., ea nu e departe; speranța trăiește în noi.

Și poate că aste cuvinte nu vor stârni ecouri, poate că nu vor da binețe, poate că nici nu vor mâzgâli curcubee pe ceruri, dar ele vor crea modele, vor renaște scânteie, vor înflăcăra priviri.
Și poate că noi nu suntem ceea ce suntem, ci suntem doar o plăsmuire a imagineției noastre. Poate că suntem mai puternici de atât, mai vii, mai colorați, mai simpatici, mai iubitori, mai iertători, mai încrezători, mai dinamici, mai forțoși, mai umani, mai reali, mai senini, mai zâmbitori.

Și poate că azi nu te-am găsit în visele mele, dar știu că acolo, pe undeva, ești și tu, cu același „poate”.
Poate că pașii mei nu sunt mari, dar sunt continui.
Poate că al meu gând nu este întotdeauna limpede, dar este curgător.
Poate că inima-mi nu este reîntregită, dar este cârpită cu grijă.
Poate că privirea-mi nu reușește să vadă toate cele, așa cum ar trebui, dar ea încă funcționează.
Poate că mâna mea nu este îndeajuns de întinsă sau brațele-mi nu sunt îndeajuns de deschise, dar ele încă pot cuprinde.
Poate că gustul amar încă-mi șade pe limbă, poate că acel nod, stă prins, încă, în gât, dar încă e loc pentru câteva picături de viață, care să mă ajute să respir.
Poate că buzele-mi sunt pecetluite, dar încă schițează zâmbete.

Și poate că nu totul se sfârșește cu „sfârșitul”, ci doar...ideea de sfârșit.

...și poate nu acum, nu aici, nu cu oricine sau orice, dar întotdeauna să credem: ceva bun urmează să se întâmple! Miracolele se întâmplă zi de zi, pentru că miracolele suntem noi.

2 I

Citesc despre îndrăznelile unora de a scrie despre ceea ce simt, despre ceea ce sunt ei sau despre ceea ce nu sunt, citesc tot felul de...expresii uzate, fără fund, fără credință, expresii goale care mă lasă rece. Dar citesc. Lumea e multă, ideile, deși aceleași, au oarece unicitate.
Am ajuns să citesc, așa cum nu am făcut-o niciodată și constat că am pierdut timp, fără să-mi îmbogățesc sufletul, pentru că asta înseamnă citit: un suflet puternic. E drept, mintea e cea care se îmbogățește, dar sufletul se îmbracă într-un impermeabil ce-l ferește de stricăciunile suferinței, îl ferește de slăbiciuni și toate cele.

Dar nu vreau să mă laud că mi-am făcut program de citit. Vreau, doar, să plutesc extaziat, pentru că, astfel, ideile mele prind contur, au noimă, au suprafață, au tărie față de mine, nu față de alții.
Ideile mele sunt credințele mele!

Lumea vorbește despre suferință, iar asta pentru că toată lumea suferă, dar par niște suferințe false, alintate, de fațadă. Fiecare vrea să arate că el e cel care suferă mai mult, că el e cel care merită atenție, că el e unicul suferind al universului. Pe de o parte, e de adevărat, pentru că fiecare dintre noi suferim cu sens unic, dar dependent de alții.Suferim, ca și cum ne-ar plăcea să suferim, că deh, doar așa ajungem să fim în centrul atenției.
Am în minte o fată, care mereu, face ce face și ține să iasă în evidență cu astfel de destăinuiri suferinde. Ajunge să fie extrem de enervant!
Poate dacă ar sta și ar medita la ceea ce-și dorește, poate dacă ar căuta răspunsul în sinea ei și nu prin postări care să vrea să atragă simpatia sau mila, cu siguranță ea ar fi mai liniștită, sufletul ei ar căpăta o altă culoare, o altă dimensiune, o altă înșelegere.
Nu zic. Și eu mai postez chestii de genul, pentru că am zile în care mă găsesc trist, cu zeci de întrebări și nelămuriri la adresa iubirii. De ce iubirea doare? De ce oamenii nu știu să iubească? Oare eu știu să iubesc? De ce sufăr? De ce? De ce? ...și iar DE CE?
Și știu de ce.. Pentru că fiecare întrebare se adresează din exterior, exteriorului. Nu mă înteb cu inima, nu caut răspunsurile în SINEA mea, dar răspunsurile ce-mi vin din afară nu mă mulțumesc. NU-mi plac! Pur și simplu. Ele nu sunt compatibile cu ceea ce simt.

Ei bine, suferințele noastre, întrebările noastre sunt cele care ne înfundă sau ne afundă și mai mult în negura gândurilor.
De multe ori am realizat că, acele raspunsuri pe care le căutăm, vin pe nepusă masă. Ele nu apar atunci când țipăm ne dăm cu capetele de pereți sau ne tăiem venele, ci apar atunci când e liniște, când e lumină înlăuntrul nostru. Liniștea, pacea, starea de meditare, relaxarea.. Ele sunt medicamentele care vindecă. Pace nu vom găsi, decât în teritoriile liniștite, Căldură nu vom găsi decât în locurile însorite. Lumină nu vom găsi decât atunci când vom deschide ochii.
Iubirea este cea care ne călăuzește. Unii spun că iubirea este sinonimă cu suferința. Alții spun că iubirea este fericire deplină. Ce să spun?! Poate că sunt în acord și cu unii și cu alții. Sau poate că iubirea este dată de adâncimea cunoașterii de sine.

Nu mai vreau să mă întreb de ce sufăr. Vreau să mă întreb: de ce iubesc? Ce anume (cred că) iubesc? De ce o doresc cu atâta ardoare? Iubirea e caldă, iubirea e veselă iubirea e o fluturească, iubirea gâdilă tot corpul, iar fiecare tremurici este un suspin afirmativ, de nelăpadat.

Doamne, ce frumos e sentimentul pe care-l am atunci când o femeie îmi stă tolănită pe piept și se ascunde printre brațele mele! Toată căldura ei trece prin mine, mă cuprinde, așa cum o cuprind pe ea cu brațele. Acel sentiment mă leapădă de orice gând, lumea exterioară este iexistentă; nimeni și nimic nu mă mai interesează!
Îmi așez obrazul pe al ei păr și, zâmbitor, închid ochii, o strâng și mai tare în brațe și simt că aș vrea să îi spun ceva frumos, aș vrea să îi spun ce simt, dar tot ce găsesc este un: „ce bine e!” Nimeni și nimic nu mai contează. Nu contează ce zi e, nu contează că e zi sau noapte, nu contează că am multe de făcut, dar nici măcar nu-mi amintesc așa ceva. Nu mai contează nici că parcă mai ieri sufeream, întrebându-mă „de ce?”, pentru că azi aș putea să mă întreb același lucru.
Tot ce contează e că în sufletul meu e liniște, e lumină și, așa cum îmi place să spun, e zâmbet; zâmbete calde și îmbrățișări fierbinți.

Da. Prefer să mă întreb de ce iubesc sau de ce vreau să iubesc, decât să mă întreb de ce sufăr, pentru că știu că sufăr, pentru că nu am pe cine să iubesc. Dar iubesc! Iubesc femeia, iubesc omul, iubesc iubirea, iubesc lumina în aceeași măsură cu care iubesc și întunericul. Iubesc, pentru că inima aude doar cântece și se pierde în refrene

Privesc, zâmbesc și tac. Și iar zâmbesc.
Uite ce bine e! În tăcere am reușit să găsesc răspunsuri.

De multe ori picur când văd oameni care se iubesc, oameni care-și zâmbesc sincer, oameni care-și vorbesc din inimă și care se sorbesc din priviri.
Înțelegând ce este suferința, poți înțelege durerea celuilalt,  o poți îmbrățișa, o poți trasnforma.
Înțelegând ce este cel de lângă tine, îl poți primi în cămara ta, pentru că, defapt, el ești chiar tu. El suferă, dar odată cu el suferi și tu. El se bucură, iar bucuria lui este și a ta.
Iubind, înțelegi ce înseamnă „suflet pereche”, „jumătatea mea”.

Iubirea e o artă; arta de a te găsi pe tine în toată nebunia de peste zi.