Poate tu

De ce scapără luminile, în fiecare seară,
Sub jetul viselor gândite-n absolut,
Când măreția ei, eterna primăvară,
Acoperă un cer cu iz necunoscut?

De ce se-ndreaptă-n zboruri fumegânde,
O tresărire asfințită, ca de-o șchioapă,
Iar în bătăi de inimă, crescânde,
Suflarea mea măruntă, cu tine se îndoaptă?

De ce culeg, din urmă, plopii și toți copacii de pe drum,
Să prind a lor dragă ființă, poveștile de dor nebun?
Și-au răsărit. S-au adunat, mijând, în praf de rouă,
Pe culmile suavei libertăți, au împărțit șoseaua asta-n două:
Apus de „ieri”, ca-n alte dăți
Și-un răsărit de „mâine”, cu câteva săgeți.

De ce ador priviri și zâmbete și chipuri din icoane
Și răsfirări de TU, trântite în mormane?
Dar simt cum curge primăvara,
Cum se codesc „ziua” și „seara”,
Cum corul sufletelor mă-mbie, spre ochii tăi senini,
Furați de armonie, cum soarele îmi zâmbește,
Neprihănit, purtat curat, în spiritu-i regește,
Aievea cald, dar împărțit de gard, ca doi vecini.

Dar tot ador și zile și speranțe și ierni și primăveri
Și aziul tern, mâinele plin, precum și învechitul ieri.
Da. Le ador! Că-i plin de tine! E plin de locuri dezghețate,
De nori pufoși, de raze calde și alte nebunii furate.
E plin de vis și de visare,
E loc de lună și de soare…

Dar e aici. Eterna primăvară se lăfăie ursuz, în stropi de rouă,
Trasând, cu creta, două inimi (sau poate una, împărțită-n două).