Poate tu

De ce scapără luminile, în fiecare seară,
Sub jetul viselor gândite-n absolut,
Când măreția ei, eterna primăvară,
Acoperă un cer cu iz necunoscut?

De ce se-ndreaptă-n zboruri fumegânde,
O tresărire asfințită, ca de-o șchioapă,
Iar în bătăi de inimă, crescânde,
Suflarea mea măruntă, cu tine se îndoaptă?

De ce culeg, din urmă, plopii și toți copacii de pe drum,
Să prind a lor dragă ființă, poveștile de dor nebun?
Și-au răsărit. S-au adunat, mijând, în praf de rouă,
Pe culmile suavei libertăți, au împărțit șoseaua asta-n două:
Apus de „ieri”, ca-n alte dăți
Și-un răsărit de „mâine”, cu câteva săgeți.

De ce ador priviri și zâmbete și chipuri din icoane
Și răsfirări de TU, trântite în mormane?
Dar simt cum curge primăvara,
Cum se codesc „ziua” și „seara”,
Cum corul sufletelor mă-mbie, spre ochii tăi senini,
Furați de armonie, cum soarele îmi zâmbește,
Neprihănit, purtat curat, în spiritu-i regește,
Aievea cald, dar împărțit de gard, ca doi vecini.

Dar tot ador și zile și speranțe și ierni și primăveri
Și aziul tern, mâinele plin, precum și învechitul ieri.
Da. Le ador! Că-i plin de tine! E plin de locuri dezghețate,
De nori pufoși, de raze calde și alte nebunii furate.
E plin de vis și de visare,
E loc de lună și de soare…

Dar e aici. Eterna primăvară se lăfăie ursuz, în stropi de rouă,
Trasând, cu creta, două inimi (sau poate una, împărțită-n două). 

„ În caz că te vei îndrăgosti vreodată...

Îndrăgostește-te de acea ființă care-ți va accepta micile cusururi, ba chiar le și va îndrăgi și, mai mult, va găsi de cuviință că ești perfect exact așa cum ești!
Îndrăgostește-te de acea ființă ce va dori să știe care este culoarea ta preferată și... cum preferi să-ți savurezi cafeaua.
Îndrăgostește-te de acea ființă care-ți va adora zâmbetul, râsetele și care va face absolut orice, doar ca să le știe prezente, în regulă și să le audă cât de des posibil.
Îndrăgostește-te de acea ființă care-și va așeza capul pe pieptul tău, doar ca să-ți audă inima bătând.
Îndrăgostește-te de acea ființă care te va săruta în văzul tuturor, se va mândri cu tine și te va prezenta prietenilor ei drept o adevărată comoară, o nestemată unică.
Îndrăgostește-te de acea ființă care nici în ruptul capului nu va îndrăzni să te facă să suferi!
Îndrăgostește-te de acea ființă care te va face să te întrebi de ce naiba ți-a fost atât de teamă să te îndrăgostești, până atunci!”

Îndrăgostește-te de acea ființă care, atunci când te îmbrățișează, să simți că niciunde altundeva nu vei fi mai în siguranță, iar tot ce vei dori este ca, acel loc, să fie deschis, cald, unde să te poți îngrămădi mereu, pentru că acela este singurul loc sacru din astă lume.
Îndrăgostește-te de acea ființă care se va trezi cu tine în gând, în fiecare dimineață, iar tu ești și vei fi motivul pentru care soarele răsare și strălucește în fiecare zi!

În caz că te vei îndrăgosti vreodată..., nu te lepăda de tine, nu-ți fie teamă, nu fugi și iubește! Iubește cu sufletul, așa cum nu ai făcut-o vreodată!

ALTCEVA?!

Mulți au impresia că tot ce zboară se și mănâncă. Își doresc și urmăresc lucruri care nu sunt demni de ei, lucruri care nu au legătură cu toată istoria lor, dar și le doresc atât de mult, încât sunt dispuși să facă compromisuri. De foarte puține ori acele compromisuri ajung să fie obișnuințe plăcute, pozitive, pentru că, de cele mai multe ori, ele se transformă în poveri, scrâșniri din dinți sau poate chiar înjurături scăpate printre dinți.

Mulți își doresc lucruri (sau ființe) din alte lumi, lucruri care nu sunt de nasul lor, ceea ce înseamnă că habar nu au ce să facă cu acele lucruri în caz că vor pune mâna pe ele. Dar și le doresc.

O atracție ivită pe nepusă masă, se poate transforma într-o dorință puternică idealizată. Un „tu și eu” într-o lume a mea. Dar de ce a mea? De ce?! Pentru că doar pe asta o cunosc, asta îmi este apropiată, asta mă face să fiu eu; lumea asta e mai lejeră.
Dar cum rămâne cu lumea celeilalte ființe? Și ea are lumea ei, lume în care se simte liberă, îndependentă, divină sau vanitoasă, puternică sau domoală, dar a ei.

Oamului îi este teamă să pătrundă în lumea celuilalt, pentru că are impresia că acea lume îi va schimba sau înăbuși existența. Și de multe ori, pe bună dreptate, chiar asta se întâmplă! Dorința de a face parte din ceva puternic, pasional, aventuros, sălbatic, indecent ne schimbă, ne transformă în obsedați, în sălbatici, în chinuitori ai propriul suflet; ceea ce am fost odată, s-a dus, s-a micșorat, s-a prăpădit, pentru că tot ce am fost eu, am devenit un fals tu.
Iar oamenii ajung triști, pierduți, înlăcrimați, dornici de...altceva, un altceva aparent mai bun, mai cald, mai romantic, dar confundă dorul de ei înșiși, cu dorul de ALTCEVA. Ei nu caută libertatea, ci o altfel de îngrădire, care, la rându-i, va deveni un alt și un alt dor de altceva.

Omul nu știe să primească, dar cere.
Nu știe să-și valorizeze propria-i existență, dar vrea să fie prețuit de către niște intruși. Nu știe să crească, dar vrea să fie un om mare. Nu știe să zâmbească, dar vrea să aibe un suflet dansant.
Omul nu știe să fie liber, pentru că îi este frică de libertate! Acceptă orice i se dă sau mai rău, nu acceptă nimic.

O viață se trăiește în două lumi, pe picior de egalitate: a ta și a mea, dar când teama e prea mare, nici o lume nu mai există; doar timp pierdut.