luni, 30 mai 2011

Intuneric

Daca as vrea sa strig, sa ma sting si sa pier,
Sa-mi smulg durerea si s-o arunc spre cer
In baza de date a inimii reci si moarte,
Spre lumea de vise perfide, desarte?!
Daca as vrea sa plang, sa m-ascund si sa cad,
In trupul fierbinte, al durerii din iad,
Sa ma nasc pierind, in fiece zi,
Oare, ma-ntreb: ce as deveni?

Stiu c-al tau suflet, e-un sfetinc nebun,
M-a dus spre neant, prefacandu-ma-n scrum,
Soptindu-mi-n zambet, ca lumea mea piere
Si tot ce am sa fac, e sa plang de durere.
Imaginea ta de inger divin,
Surasul tau dulce, alb si senin,
Privirea-ti albastra, scaldata in mare,
E visul meu, lipsit de culoare...

De ce ma incred in lumile moarte,
In scopuri ciudate, de care n-am parte?
De ce mai pretind c-as fi un soldat
Pe frontul de lupta al unui vis de rahat?!
Viata ma face sa cad si sa plang,
Sa ma nasc in dureri, apoi sa ma sting,
Sa fiu o parte a lumii de ieri,
O lume subreda, de nicaieri

duminică, 29 mai 2011

Iluzii vs Dorinte

La steaua care-a rasarit, e-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit, luminii s-o ajunga.

Iluzia e-un corp ceresc, patruns de neputinta,
Un corp minuscul si perfid, ascuns fara credinta.

Dorintele se nasc alene si prind viata-n timp ce zboara,
Se-ndreapta catre nemurire, se-ascund in umbrele din vise
Devin iluzii alungite in lumile ce se strecoara,
Se nasc si pier ca-ntaia oara, prin legi nescrise.

Iubirea e un strop de ceara, pierdut cumva in intuneric,
Isi cauta de zor caldura, lumina, flacara si-al sau cuprins
Se zbate-n vanturile ametite, purtata pe un camp feeric
Si se strecoara-n subzistenta, catre nimicul ce-a pretins...

La steaua care-a rasarit si calea ei cea lunga,
Si-ar fi dorit si ea s-ajunga, sa-si simta visul implinit,
Sa simta pacea si fiinta, sa simta scopul, sa patrunda
In alte zari, sa se ascunda, in miile de pasi ce-a ruginit.

E-un fel de vers apocaliptic, privit de sus si eclipsat
De o natura efemera, de un parcurs denaturat.
A sa credinta-amagitoare, se-mparte straniu catre nori,
Sfarseste-n soare, se naste iarasi si decade, de mii de ori.

Iluzia, corpul ceresc, minuscul si perfid, strabate
O lume rece, ametita, ravnind la toate
Visand la viata fara margini, la chipurile fara chip,
Minuni angelice si dulci, fara sfarsit!

Imi scot din tolba-un colb asmatic, cu un suras de fiara rece,
Ma uit spre stersa-mi nefiinta, si-mi ingradesc figura-n zare.
Astept sa infloreasca-o floare, s-o pot privi, s-o simt in zece,
Sa infloresc si eu cu ea, sa fim pe-aceeasi unda-ametitoare!

duminică, 22 mai 2011

Amurgul unui mai

Trotuarul este atat de fierbinte, atat de nisipos si destrabalat, iar locul in care am cazut se prelinge intr-un neant subred de vise mucegaite, incat singura senzatie care ma insoteste este cea de singuratate presarata cu nori de dor.

Stau intins. Privesc, in gand, imaginea unui cer albastru, de un senin imaculat, insotit de zambetele infantile ale unei zile de primavara. Si totusi…, trotuarul este destul de tare, poate prea tare si prea dur pentru sensibilitatea de care am nevoie. Deschid ochii incet, privesc cerul acoperit partial de nori (nu stiu daca sunt nori creati de legile atmosferice sau nori creati de starea mea de spirit peiorativa), iar in imaginea “visului” meu reapare ea. Ea, fiinta care mi-a dat viata si m-a ucis, in acelasi timp… “Sunt o mie de ganduri, ce ma duc la tine mereu,/fara tine, e pustiu in sufletul meu[…]” Versurile acestei melodii imi presoara praf in ochi si ma sting incet, sufocat de neputinta acceptarii unui sfarsit abia inceput. Totul e trist. Inceputul acestei zile, soarele, cerul, inceputul de nesperanta insinuata intr-un colt al gandirii incoerente, sufletul insotit de o lovitura imensa si constanta. Totul!


Nu stiu ce s-a intamplat. Nu ma pot trezi, nu pot accepta realitatea; nu inteleg nimic! Oare ce s-a intamplat? Lacrimile nu mai pot fi tinute in frau si vor sa fie eliberate de povara intemnitarii, dar nu… Nu le pot lasa sa scape! Nu vreau sa evadeze si ele! Nu vreau sa ma imbratiseze cu acele arome sarate, nu vreau sa… Nu pot! Tot ce vreau acum este un zambet, o raza de speranta, un nou suflet care sa nu mai hoinareasca spre necunoscutul ratacitor al unei nebunii care pare ca vrea sa imi fie tovarasa de suferinta. Vreau doar sa…vad privirea ei, vreau sa ma pierd in oceanul ochilor ei, sa ma scald in ei…. Vreau sa ii pozez zambetul si sa il inramez in sufletul meu cel vechi si invechit de atata tristete, pentru ca stiu ca doar el ma poate readuce la viata. Vreau sa plang de fericire si sa o strang in brate atat de tare, incat rasuflarea ei, geamatul ei divina sa ma asigure ca fiinta ei inca exista! Vreau sa dansez in ploaie cu ea, sa o tin strans de mana, sa o mangai si sa o sarut peste tot si sa adulmec clipele divine care opresc timpul in loc… Vreau sa ii simt buzele fierbinti, pe buzele mele cersetoare de rasfat, pe pielea mea cea lenesa, pe ochii mei nesatuli. Vreau sa simt mireasma ei cea dulce si sa ma imbat intr-o beatitudine ambientala, infinita. Vreau sa…ma trezesc, pentru ca ea nu mai exista! Poate ca nu a existat niciodata, iar in tot acest timp am fost alaptat de o himera perversa si malefica, iar tot ceea ce am facut pana acum, a fost sa ma las prada acelei iluzii nesatule care a indraznit cu nesimtire sa se joace cu inima mea. Vreau sa plang, dar nu pot, pentru ca am impresia ca in mine a mai ramas o farama de barbatie, o urma de demnitate, dar chiar si asa, am auzit ca si baietii plang; o fi bine? O fi rau? Nu stiu.

Continui sa stau intins pe acel asfalt al trotuarului, iar lacrimile se imbulzesc sa ma imbratiseze, sa imi arate ca ele…imi sunt alaturi si ca vor ca eu sa gust dulcele-amar al existentei lor. Ma las cuprins de dorul nebun care ma indeamna sa fiu eu, chiar si atunci cand nu sunt; sa exist in continuare, desi inexistenta ar capata o alinare substantiala. Privesc in zarea moarta, strangulata de defectele creatoare ale solitudinii exasperate si incerc sa imi croiesc drum, printre amintiri, catre idealurile care aveau sa construiasca un nou Turn Babel, in inima mea (sfisiata si pe atunci). Existenta mea s-a sfarsit in momentul in care sfarsitul a devenit un nou inceput. Si totusi…exist! Exist si fara ea, dar…ma doare. Ma doare sufletul, ce pare sfasiat si sfaramat in mii de bucatele, ma doare ideea de “ea”, cea datatoare de viata, ma doare imaginea ei, care nu mai dispare, o imagine ce ma bantuie cu o nonsalanta covarsitoare; ma doare ca aud, vad si simt toata fiinta ei, desi am ramas singur pe drum.

Rasaritul acelei zile atat de promitatoare avea sa mestereasca o iluzie ancestrala, ce urma sa ma poarte pe taramuri nescrise de credinte ideatice, rasfirate in consensurile unei lumi cretiniene, lume ce inca ma poarta spre portaluri iluzorii, datatoare de noi inceputuri. Amurgul unui mai a devenit bezna totala.

miercuri, 18 mai 2011

Dar eu?! Eu cine sunt? Eu ce sunt?

Indraznesc, din nou, sa-mi port aripile frante, spre cele mai inalte culmi are irealului si sa incerc (la fel, din nou) sa ma pierd in visare, sperand ca poate, intr-o zi, visele mele se vor transpune in realitate si nu doar vor merge paralel cu realitatea. Traiesc intr-o constanta agonie, uneori sentimentala, alteori...de alte naturi, dar cert este ca nu am liniste deloc! Tintesc sa imi croiesc o identitate armonioasa, in ochii mei, in primul rand, apoi...in ochii cui o vrea sa priveasca, sa ma priveasca.

Am ajuns la concluzia ca in toata istoria mea am pierdut multe, foarte multe lucruri si asta pentru ca aveam vaga impresie ca as depinde de cineva, dar...surpriza nu depind de nimeni! Chiar de nimeni!!! Am incercat de foarte multe ori, sa iau lucruri valoroase si sa le atribui o alta valoarea, conceputa de gandirea mea inchistata, astfel incat atributiunile mele sa capete la randu-le o valoare oarecum indezirabila, onoranta pentru lumea iluziilor proprii. Pierd prea mult timp reinventand roata, cand defapt, aflu si eu (in cele din urma) ca roata a fost inventata acum...mii de ani. Oare de ce fac asta? Poate si pentru ca al meu crez neghiob doreste sa dea fiinta unui design malefic de divin, care sa imprastie (eronat sau nu) obisnuinta care ne conduce idealurile... Tot timpul am incercat sa aduc ceva nou, am incercat sa ma dezvolt altfel decat imi spuneau ceilalti, am incercat sa iau viata de coarne si sa o trantesc de pamant, in asa fel incat sa de divizeze si sa imi daruiasca o alta viata alternativa.

Am impresia ca, complacandu-ma in starea de sub-ratie informala si abisala, idealurile mele au de suferit. Defapt, asa si este... Am un ideal, mai mult sau mai putin conturat, dar caruia ii lipseste ceva. Ce anume ii lipseste? Hmmm... Ii lipseste eul, ii lipseste persoana/personalitatea mea, ii lipseste munca sustinuta, ii lipseste credinta dusa la extrem, ii lipseste...mojo-ul. Indubitabil, cenusa se imprastie in cele patru vanturi, constant, ireal de incet, dar se pierde indezirabil.

Citeam pe blogul cuiva ca...acelei persoane i-ar fi dor de ea. Uneori si mie imi este dor de mine, dar mai mult imi este dor de altceva. Imi este dor visul meu pe care l-am dat uitarii, imi este dor de insistenta si consistenta, imi este dor de chipul pe care l-am faurit dintr-un morman de nimicuri, dar chip pe care l-am uitat, undeva intr-un neant colosal. De multe ori primesc palme, iar tot ceea ce pot face, in acele momente, este sa cersesc ajutor ca sa ma ridic, cand defapt, ajutorul este...inlauntrul meu! Nimeni si nimic nu ma poate ajuta asa cum numai eu singur o pot face... Oare de ce este atat de greu de inteles? Este atat de clar ca pentru ceilalti exist atat cat traiesc, dar ptr mine exist o vesnicie, pentru ca eu sunt singurul din mine, care ma insosteste toata viata! Iubirea din mine este o consecinta a firii mele potrivnice, capoase si nesuferite care ma face sa imi refuz superficialitatea si sa ma las prada altruismului.
Of, este atat de simplu sa fiu eu insumi, atunci cand ma vad, atunci cand ma accept, doar ca...nu tot timpul ma accept, iar asta pentru ca vreau mai mult de la mine; mult mai mult! Daca as sti ca doar atat pot, nu mi-as dori mai mult, nu as mai fi nefericit, dar stiu ca pot si tocmai de asta imi doresc. Oare sunt lacom, pentru ca imi doresc mai mult? Poate ca da, dar pana nu ajung acolo unde imi este locul, nu am sa ma opresc!

De un lucru nu imi dau seama: daca acel "doi" pe care mi-l doresc, cu atata sfasiere a inimii, este intr-adevar lucrul de care am nevoie. Poate ca tanjesc dupa ceva ireal, poate ca...ceea ce m-ar face sa zbor (in visele mele), in realitate m-ar dobori, m-ar nimici, poate ca libertatea mea depinde de fiinta mea si nu de o dorinta straveche. ...doar ca totul este atat de frumos, cel putin din exterior si...vreau si eu.