miercuri, 18 mai 2011

Dar eu?! Eu cine sunt? Eu ce sunt?

Indraznesc, din nou, sa-mi port aripile frante, spre cele mai inalte culmi are irealului si sa incerc (la fel, din nou) sa ma pierd in visare, sperand ca poate, intr-o zi, visele mele se vor transpune in realitate si nu doar vor merge paralel cu realitatea. Traiesc intr-o constanta agonie, uneori sentimentala, alteori...de alte naturi, dar cert este ca nu am liniste deloc! Tintesc sa imi croiesc o identitate armonioasa, in ochii mei, in primul rand, apoi...in ochii cui o vrea sa priveasca, sa ma priveasca.

Am ajuns la concluzia ca in toata istoria mea am pierdut multe, foarte multe lucruri si asta pentru ca aveam vaga impresie ca as depinde de cineva, dar...surpriza nu depind de nimeni! Chiar de nimeni!!! Am incercat de foarte multe ori, sa iau lucruri valoroase si sa le atribui o alta valoarea, conceputa de gandirea mea inchistata, astfel incat atributiunile mele sa capete la randu-le o valoare oarecum indezirabila, onoranta pentru lumea iluziilor proprii. Pierd prea mult timp reinventand roata, cand defapt, aflu si eu (in cele din urma) ca roata a fost inventata acum...mii de ani. Oare de ce fac asta? Poate si pentru ca al meu crez neghiob doreste sa dea fiinta unui design malefic de divin, care sa imprastie (eronat sau nu) obisnuinta care ne conduce idealurile... Tot timpul am incercat sa aduc ceva nou, am incercat sa ma dezvolt altfel decat imi spuneau ceilalti, am incercat sa iau viata de coarne si sa o trantesc de pamant, in asa fel incat sa de divizeze si sa imi daruiasca o alta viata alternativa.

Am impresia ca, complacandu-ma in starea de sub-ratie informala si abisala, idealurile mele au de suferit. Defapt, asa si este... Am un ideal, mai mult sau mai putin conturat, dar caruia ii lipseste ceva. Ce anume ii lipseste? Hmmm... Ii lipseste eul, ii lipseste persoana/personalitatea mea, ii lipseste munca sustinuta, ii lipseste credinta dusa la extrem, ii lipseste...mojo-ul. Indubitabil, cenusa se imprastie in cele patru vanturi, constant, ireal de incet, dar se pierde indezirabil.

Citeam pe blogul cuiva ca...acelei persoane i-ar fi dor de ea. Uneori si mie imi este dor de mine, dar mai mult imi este dor de altceva. Imi este dor visul meu pe care l-am dat uitarii, imi este dor de insistenta si consistenta, imi este dor de chipul pe care l-am faurit dintr-un morman de nimicuri, dar chip pe care l-am uitat, undeva intr-un neant colosal. De multe ori primesc palme, iar tot ceea ce pot face, in acele momente, este sa cersesc ajutor ca sa ma ridic, cand defapt, ajutorul este...inlauntrul meu! Nimeni si nimic nu ma poate ajuta asa cum numai eu singur o pot face... Oare de ce este atat de greu de inteles? Este atat de clar ca pentru ceilalti exist atat cat traiesc, dar ptr mine exist o vesnicie, pentru ca eu sunt singurul din mine, care ma insosteste toata viata! Iubirea din mine este o consecinta a firii mele potrivnice, capoase si nesuferite care ma face sa imi refuz superficialitatea si sa ma las prada altruismului.
Of, este atat de simplu sa fiu eu insumi, atunci cand ma vad, atunci cand ma accept, doar ca...nu tot timpul ma accept, iar asta pentru ca vreau mai mult de la mine; mult mai mult! Daca as sti ca doar atat pot, nu mi-as dori mai mult, nu as mai fi nefericit, dar stiu ca pot si tocmai de asta imi doresc. Oare sunt lacom, pentru ca imi doresc mai mult? Poate ca da, dar pana nu ajung acolo unde imi este locul, nu am sa ma opresc!

De un lucru nu imi dau seama: daca acel "doi" pe care mi-l doresc, cu atata sfasiere a inimii, este intr-adevar lucrul de care am nevoie. Poate ca tanjesc dupa ceva ireal, poate ca...ceea ce m-ar face sa zbor (in visele mele), in realitate m-ar dobori, m-ar nimici, poate ca libertatea mea depinde de fiinta mea si nu de o dorinta straveche. ...doar ca totul este atat de frumos, cel putin din exterior si...vreau si eu.

2 comentarii:

  1. Sunt persoane care se simt complete doar atunci cand sunt in "doi". Au senzatie ca doar atunci rasare adevarata lor personalitate. Si uneori este adevarat...doar privindu-te prin ochii celui care te iubeste, te simti complet. Insa, nu ai nevoie de acel "doi" sa fii tu. Eu sunt sigura ca va aparea mai devreme sau mai tarziu, dar pana atunci esti tu cu tine. Invata sa te simti bine asa :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Suna cam dirty "sa ma simt bine, eu cu mine" . :)) Eu, cu mine, am invatat ca treapta catre fericire este multiplicata de dorinta inevitabila de a-ti imparti fiinta, in mai multe colturi ale lumii acesteia, strabatand universuri si obiceiuri nemaintalnite. Nu pot sa fiu fericit cu mine inusumi si sa stagnez in necunoastere sau...in limitarea cunoasterii prin mine insumi.
    Nu sunt liber astfel!

    RăspundețiȘtergere