Amurgul unui mai

Trotuarul este atat de fierbinte, atat de nisipos si destrabalat, iar locul in care am cazut se prelinge intr-un neant subred de vise mucegaite, incat singura senzatie care ma insoteste este cea de singuratate presarata cu nori de dor.

Stau intins. Privesc, in gand, imaginea unui cer albastru, de un senin imaculat, insotit de zambetele infantile ale unei zile de primavera. Si totusi…, trotuarul este destul de tare, poate prea tare si prea dur pentru sensibilitatea de care am nevoie. Deschid ochii incet, privesc cerul acoperit partial de nori (nu stiu daca sunt nori creati de legile atmosferice sau nori creati de starea mea de spirit peiorativa), iar in imaginea “visului” meu reapare ea. Ea, fiinta care mi-a dat viata si m-a ucis, in acelasi timp… “Sunt o mie de ganduri, ce ma duc la tine mereu,/fara tine, e pustiu in sufletul meu[…]” Versurile acestei melodii de dor imi presoara praf in ochi si ma sting incet, sufocat de neputinta acceptarii unui sfarsit abia inceput. Totul e trist. Inceputul acestei zile, soarele, cerul, inceputul de nesperanta insinuata intr-un colt al gandirii incoerente, sufletul insotit de o lovitura imensa si constanta. Totul!

Nu stiu ce s-a intamplat. Nu ma pot trezi, nu pot accepta realitatea; nu inteleg nimic! Oare ce s-a intamplat? Lacrimile nu mai pot fi tinute in frau si vor sa fie eliberate de povara intemnitarii, dar nu… Nu le pot lasa sa scape! NU vreau sa evadeze si ele! Nu vreau sa ma imbratiseze cu acele arome sarate, nu vreau sa… Nu pot! Tot ce vreau acum este un zambet, o raza de speranta, un nou suflet care sa nu mai hoinareasca spre necunoscutul ratacitor al unei nebunii care pare ca vrea sa imi fie tovarasa de suferinta. Vreau doar sa…vad privirea ei, vreau sa ma pierd in oceanul ochilor ei, sa ma scald in ei…. Vreau sa ii pozez zambetul sis a il inramez in sufletul meu cel vechi si invechit de atata tristete, pentru ca stiu ca doar el ma poate readuce la viata. Vreau sa plang de fericire si sa o strang in brate atat de tare, incat rasuflarea ei, geamatul ei divin sa ma asigure ca fiinta ei inca exista! Vreau sa dansez in ploaie cu ea, sa o tin strans de mana, sa o mangai si sa o sarut peste tot, adulmecand clipele divine care opresc timpul in loc… Vreau sa ii simt buzele fierbinti pe buzele mele cersetoare de rasfat, pe pielea mea cea lenesa, pe ochii mei nesatuli. Vreau sa simt mireasma ei cea dulce si sa ma imbat intr-o beatitudine ambientala, infinita. Vreau sa…ma trezesc, pentru ca ea nu mai este! Poate ca nu a existat niciodata, iar in tot acest timp am fost alaptat de o himera perversa si malefic, iar tot ceea ce am facut pana acum, a fost sa ma las prada acelei iluzii nesatule care a indraznit cu nesimtire sa se joace cu inima mea. Vreau sa plang, dar nu pot, pentru ca am impresia ca in mine a mai ramas o farama de barbatie, o urma de demnitate, dar chiar si asa, am auzit ca si baietii plang; o fi bine? O fi rau? Nu stiu.

Continui sa stau intins pe acel asfalt al trotuarului, iar lacrimile se imbulzesc sa ma imbratiseze, sa imi arate ca ele…imi sunt alaturi si ca vor ca eu sa le gust dulcele-amar al existentei lor. Ma las cuprins de dorul nebun care ma indeamna sa fiu eu, chiar si atunci cand nu sunt; sa exist in continuare, desi inexistenta ar capata o alinare substantial. Privesc in zarea moarta, strangulate de defectele creatoare ale solitudinii exasperate si incerc sa imi croiesc drum, printre amintiri, catre idealurile care aveau sa construiasca un nou Turn Babel, in inima mea (sfisiata si pe atunci). Existenta mea s-a sfarsit in momentul in care sfarsitul a devenit un nou inceput. Si totusi…exist! Exist si fara ea, dar…ma doare. Ma doare sufletul, ce pare sfasiat si sfaramat in mii de bucatele, ma doare ideea de “ea”, cea datatoare de viata, ma doare imaginea ei, care nu mai dispare, o imagine ce ma bantuie cu o nonsalanta covarsitoare; ma doare ca aud, vad si simt toata fiinta ei, desi am ramas singur pe drum.

Rasaritul acelei zile atat de promitatoare avea sa mestereasca o iluzie ancestrala, ce avea sa ma poarte pe taramuri nescrise de credinte ideatice, rasfirate in consensuri ale unei lumi cretiniene, lume ce inca ma poarta spre portaluri iluzorii, datatoare de noi inceputuri. Amurgul unui mai a devenit bezna totala.

Cand mi-e dor

In mod subit, imi reveni pofta de a nascoci inventii reale, pe care sa le impart cu pseudo-anonimii mei, fidelii infulecatori de idei semanticoase, idei rebele, etc, etc, etc...

Defapt, subitul asta nu e prea subit, ptr ca nu are cum sa fie. Logic! Subitul asta este un premeditat ordinar, care sa fataie prin mintea mea de luni de zile, dar ceea ce m-a impedicat sa il descarc este acel dor nebun, nebun de legat, ce nu i-ar strica o vizita pe la psihiatrie, pentru a ma usura de chinurile ce il insotesc. Dorul revine, dorul se instaleaza, dorul se lafaie, fara retinere, in patul meu, care ar fi trebuit sa fie numai si numai al meu! Si totusi, e dorul meu... E modalitatea mea de a ma face sa fiu al lui. Chiar mi-e dor! (sa spun si "doare"? ) Imi este dor de acea forta centrifuga, care sa ma reintoarca pe ale mele meleaguri, mi-e dor de "patria mama" din inima mea, mi-e dor de cuvantarile melodioase, ce ma faceau sa tresar de fiecare data cand le auzeam, mi-e dor de atingerile vremii primavaratice, care se zbateau si zburdau pe fiecare particica a corpului meu, mi-e dor de saruturile imbalsamate ale acelei firi nemuritoare, molipsitoare si de o indecenta rara, saruturi care ma faceau sa-mi retraiesc nasterea, zi de zi, sa fac parte din propriul meu proces de creatie, pe o scala beatudinala de neimaginat. Si mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor! "Si ce?", ar zice multi..

Dorul, dorinta, placerea, trairea, durerea, renasterea, viata de dupa moarte... Asa cum vin, tot asa dispar!

Si tot asa continui. Mi-e dor de mine insumi, mi-e dor de dorinta care imi motiva existenta, dar mai ales, imi rearanja sistemul mult dereglat; mi-e dor de fiinta care sa imi dea lucrurile acele marunte, dar imense, lucruri care ma modeleaza, lucruri care ma indruma catre o viata plina de trairi. Da! De acea fiinta imi este atat de dor!!! "Doi" e mai mult decat "unul", lucurile facute in doi, au o valoare semnificativa mai mare, lucrurile facute pentru doi, sunt si dificil de realizat, dar si extrem de satisfacatoare. Viata cladita in doi, pentru doi este calea cea mai sigura catre nemurirea fiintei, ale sufletelor sudate. Nu stiu ce culoare are nemurirea, nu stiu ce culoare sau ce marime are sufletul meu, nu stiu nici macar daca am un suflet ascuns pe undeva prin mine, dar ceea ce stiu este ca alb-negrul nu este combinatia mea preferata de culori, stiu ca prefer lucrurile in cantitati mari, pentru a le imparti cu cineva drag, atunci cand va fi timpul si mai stiu ca atunci cand mi-e dor, inca mai sper ca dorul doare, dar nu intr-atat de mult incat sa ucida.

Atunci cand sper, visez la o cascada de zambete, sub care sa ma ascund, printre picaturile ei infinite, visez ca ma scald intr-o privire oceanica, ce are puterea de ma spala de neputinta ce ma tine in loc, visez la o atingere divina, angelica, atingere ce are sa ma readuca la viata, sa ma trezeasca din amorteala indoielnica ce imi strabate fiinta. Suflete cald, eu te vreau! Tu ai puterea, simti dorinta de a ma accepta?

Visez ca mi-e dor si mi-e dor sa visez!!!

Cine sunt eu?

Ai regretat vreodata, ca ai renuntat la a crede in vise

(Cine se hraneste cu zilele tale,
Insa fara ea esti ca plaja fara soare ?
Cine te seduce pentru a mia oara
Cu privirea lunga, dulce, de fecioara ?)

Poate-amintirea, ce-si cauta drumul,
poate surasul ce alearga in zare,
Poate speranta, ce simte mereu,
aceeasi viata si-aceeasi culoare...
Sau poate lumina ce-n tine-si asterne,
un strop de fiinta, o candela vie,
O privire albastra, pierduta-n lumi terne
si vise desarte, ce sunt doar... o mie.

Same old shit

Mi-ndrept privirea spre fereastra, spre cerul sec si masliniu,
Gasesc in zarea lui albastra, un chip pierdut, usor pustiu,
O lacrima ce-si plange dorul, se scurge-alene pe obraz,
Privirea-ti calda se usuca, in urma lacrimii de azi.
Durerea-I parca se ridica, spre culmile ascunse-n nori
Mirajul ei se stinge-n zare, stergand viata de culori,
Ma-nalt spre cer, in nemurire, ma pierd, te caut si te strig,
Si poate-mi singura placere e sa invat sa ma si sting.
Voaim ca al tau chip sa ma-nsoteasca, pe drumul catre nemurire,
Privirea ta sa ma-ntregeasca si sa renasc traind iubire!
Doar al tau chip, a ta privire si zambetu-ti imi dau fiori,
Iar noptile cu tine-n gand, ma duc spre cer. Dar tu cobori!

Doar amintiri

Era o vreme cand la poarta, se scuturau copacii goi,
Cand printre crengile lor moarte, sareau cuvinte despre noi.
Imi amintesc cum amintirea, se razvratea, cerandu-si partea,
Cum doru-mi impletea menirea, eu prin sudori scriindu-mi cartea.

Cu lacrimi, dor si staruinta, tin sa renasc tot pentru noi,
S-aud cuvinte de credinta, sa nu mai plang copacii goi..
Un timp trecut-a mantuirea, iar viata mea scria aceeasi soarta:
Un pusti nebun ce-si canta firea, asemeni crengilor din poarta.

Privirea ta era odata, un sfant lacas, cu lacrimi sfinte,
Iar buzele-ti sopteau cum viata reinvia doar prin cuvinte,
Sarutu-ti cald, suav si dulce, dadea o noua lege, firii,
Dar acum plang acele clipe si-nvat din moartea nemuririi..

Vreau libertate!

Lasa-ma, Doamne, s-alerg printre nori,
sa-mi sfasii durerea cu lacrimi de stele,
Sa ma scufund prin minunea de'apoi,
Si sa ma'mbrac cu umbra din ele!

Lasa-ma, Doamne, sa ma scufund,
In vise desarte, in stropi de visare,
Gaseste-mi o carte, sa ma ascund,
Caci lumea asta nu mai e mare.

Lasa-ma, viata, sa uit ce am fost,
Sa prind nemurirea de maneca-i stearsa,
Si sa-nteleg de ce nu e rost
sa dau viata, vietii de-acasa..

Prinde-ma, suflete, de un picior,
Caci vreau sa-ntregesc fiinta din mine,
invata-ma lin, sa ma scutur din zbor
sa uit tot ce-a fost. Sa stiu ce e maine!

Sunday morning! :)

Today is a happy day, for me! :) O fi asa poate si din cauza vremii, care numai la stat in fata pc-ului, la postat de "Sentimente" nu te imbie, dar am sa fac o exceptie si am sa mai arunc doua-trei cuvinte pe aci.

Isisem aseara, in parc, la plimbare, cu o pustoaica si m-am simtit tareee bine! :X Uitasem ca mai am in mine si astfel de trairi care ma pot duce pe culmile cele mai inalte ale eului "extazional", dar uite ca s-a intamplat. Sentimentul ca ai langa tine o persoana care iti zambeste sincer, te doreste sincer, iti arunca o privire care vrand-nevrand te pierzi si tot ceea ce simti ca poti face in acele momente este sa scapi si tu o lacrima, pe obrazul batatorit de atatea esecuri sentimentale, profesionale, s.a.m.d., (revenind la sentiment), este unic!!! Fiecare persoana in parte are intiparita o anumita cantitate de afectiune de care are nevoie, afectiune care poate fi tratata cu sinceritate, plentitudine, beatitudine si realitatea celui de langa tine.

Intors acasa, obosit fiind de la atata alergat dupa ea (la propriu), mi-am asezat greoi, bostanul pe perna si pe de o parte eram in culmea fericirii, dupa aceasta seara, iar pe de alta parte inca mai pun botul la nesimtirea cu care indraznesc sa sufer, chiar si atunci cand visez. Doare cand stii ca singuratatea este singura ta companie, doare atunci cand visezi la o posibila iubire, doar atunci cand impartasesti niste sentimente, cu galusca in gat, iar acele sentimente sunt luate drept mop, doar chiar si atunci cand te opresti din visare; doare al dracului de tare!

De multe ori uit cine sunt, ce fac, ce vreau, ce visez, la ce aspir, de ce aspir, uit ca nemurirea este ireala si eternitatea este doar pentru cei fricosi. Nu pot sa nu ma gandesc la tot acest timp pierdut, in care singurele mele clipe de fericire au fost atunci cand..., hmmm... Nici nu mai stiu cand au fost si cu ce ocazie! :| Dar au fost, trebuie sa recunosc, doar ca au existat intr-o cantitate mult prea infima, pentru a ma entuziasma de aparitia amintirilor in care au existat. Si totusi, ceea ce fac acum este sa traiesc in trecut, intr-un trecut care nici macar nu a existat, ci doar a fost imaginat, dar uite asa ma mint, zi de zi, pentru a nu imbatrani de tot, fara sa fi avut o amintire cat de cat viabila. Amintiri exista, dar nu multe sunt cele care ma fac sa le re-vreau, asa ca "punct si de la capat"! Voi face acest lucru pana voi imbatrani, cautand acea mare iubire (inexistenta poate, dar eu tot visez la ea), care sa ma faca sa graiesc: "tu ai fost viata mea si tot ceea ce regret este ca nu te-am gasit mai devreme!" O asemenea iubire m-ar sfasia de bucurie si m-ar intregi, zi de zi! Eh... Sunt inca tanar si inca imi mai permit sa visez! :)

Conversand cu unii sau altii, despre iubire, despre vis, despre viata, imi dau seama ca multi nu prea inteleg ceea ce vreau sa spun, desi ceea ce spun e atat de simplu de inteles. Unii imi spun ca sunt mofturos, dar eu spun ca acel colt de rai e un copil mofturos, iar eu stiu ce vreau si e foarte simplu de inteles: nu vreau sa ma joc de-a dragostea, ci vreau sa o simt cu adevarat, sa o primesc si sa o daruiesc !!! Dar cine sa inteleaga asta? Si totusi, de ce sa ma mai chinui sa explic altora, cand nici nu ar trebui sa dau explicatii?! Stiu ca singuratatea e grea oricum (in doi sau nu); chiar stiu cum este sa fii singur si nu e de dorit. Ma gandesc ca eu, acum, ma simt singur, dar apoi la batranete, daca voi ajunge in acel stadiu, oare cum ma voi simti? Voi innebuni de tot si imi voi lua zilele sau voi fi un bribeag printre amintiri, insotit seara de seara, de lacrimile eternitatii muribunde?

Ma reintorc la "dimineata de duminica", dimineata in care ar fi trebuit sa merg la biserica, dar de multe ori, de acolo plec mai nelinistit decat am facut-o la intrare. Nu obligatia ar trebui sa ne poarte pasii, la biserica, ci credinta! Dar asta este o alta poveste. :)

In asta dimineata ma simt sedat de amintirea recenta a acelei intalniri, cu acea domnisorica! :X Ne-am intalnit in parc, ne-am plimbat/alergat vreo 2 ore, ne-am pupat, ne-am imbratisat, ne-am palmuit/muscat/tras de par, am mancat pufuleti si cateva guri de asfalt, am ras, iar intr-un final, ne-am indreptat domol spre casa, cu parere de rau ca seara avea sa devina tot mai intunecata si tot mai tarzie, astfel incat somnul avea sa pune stapanire pe noi (Mos Ene, cand te prind, te bat de te sting! >:P ) si nu ne-a ramas decat sa ne lasam pasii purtati spre ale noastre case. Mi-ar place sa o revad cat de curand, dar mama ei sta cu ochii pe ea si e cam greu sa o lase pe afara. Asta-noapte, nu am facut nimic altceva decat sa o visez, sa ma gandesc (in vis) la clipa in care voi avea si eu parte de asa ceva, de o Sofie, care sa imi aline durerile, gandurile negre, singuratatea si senzatia de viata traita in van! Deja mi-e dor de ea si abia astept sa o revad! :D

Iubire, oare tu cand vei poposi si la usa mea? Just give me a sign! :(

I won't be crying when I'm lonely

...
Puncte de suspensie, apoi "punct si de la capat". Flacaii de la "Infernal" spun ca nu vor plange atunci cand vor ramane singuri si exact acelasi lucru mi-l spuneau si mie, dar eu ca un capos ce sunt, ma ascund in dizgratiile sortii si imi plang de mila, intruchipandu-ma in neantul mai mult sau mai putin folositor, ale acestor fraze neintelese. Nu plang, varsand lacrimi fierbinti, pe obrazul meu batut de vreme si de nerusinarea mucalita a efectului intarziat, cu care ma propag. Nu plang pentru ca m-ar durea ranile deschise ale erorilor si ororilor, presarate cu sare temporala si faptica. Nu plang, dar ma doare si mi-as dori sa pot plange, mi-as dori sa ma descarc cumva; oricum! Mi-as dori sa gasesc un punct de sprijin care sa ma readuca in stadiul formal al unui punct de plutire capabil sa ma reorienteze catre orice lucru, sentiment, traire, care sa nu contina ingredientul "tristete". Cine are nevoie de o inima, cand stim ca inima sfarseste mereu franta? :(

Viata o merge inainte, asa cum zice si Chris Isaak (Life will go on), dar dureaza pana sa putem atinge punctul de maxima siguranta si sa depasim increngaturile neinsufletite ale faramilor de inima franta. Viata merge inainte, iar odata cu ea, merg si cioburile de inima insangerata, profunzimea amintirilor intunecate si vijelia de sunete desprinse din categoria romanticului horror. Viata merge inainte, pana in punctul in care se sfarseste, dar drumul pana la final e dureros! Nu trebuie sa fie asa, dar noi astia mai slabi de inima, incapabilii crispati ai oricarei lirici "basmice", ignoram, prin nestiinta, capacitatea revolutioara, existenta ca optiune alegorica a fauririi unui basm de bun gust, creatie proprie, care sa nasca si apoi sa intensifice partea colorata a emotiilor vii. Ma simt dezhidratat de viata, ma simt precum un calcul nefinalizat si fara posibilitatea de a fi finalizat curand, ma simt precum un zburator fara aripi, care stie ca din clipa in clipa se va izbi de pamant, iar tot ceea ce spera este sa ii creasca aripi pentru a atenuta caderea si a minimiza impactul.

I won't be crying when I'm lonely, dar nu promit! Oricum, nu ma vede nimeni si nimeni nu stie ce si cum fac, asa ca le pot face pe toate, intr-o liniste mormantala, astfel incat viata mea sa ramana numai a mea, gandurile mele sa fie aruncate pe fereastra prin care privesc doar eu. Poate ca e doar nestiinta de a fi eu, poate ca e doar o copilarie sau lasitate, poate ca e o vointa insuficienta; poate ca sunt eu un experiment esuat, care asteapta mici rectificari, pentru a ma repune pe picioare si repune in functiune acele mici rotite care sa ma ghideze spre inaltul cerului. Poate ca masinaria "Eu" functioneaza, dar nu am citit cu atentie acele instructiuni de utilizare a inimii si de asta imi da eroare, zi de zi, incercare dupa incercare. Asta trebuie sa fie! Da! manualul de instructiuni este redactat intr-o limba necunoscuta mie si abia acum imi dau seama ca nu fac suficiente eforturi pentru a invata acea limba, care imi usureze drumul spre buna intrebuintare a masinariei.

Silencio!

Pribegind printre miile de ganduri, am ajuns, la fel de pribeag, sa ma devalorizez in fata propriilor mele viziuni despre ceea ce ar fi trebuit sa insemn eu, pentru mine, in contextul in care eul ar fi avut o oarecare prioritate in viata asta de tot rahatul. Consecintele de a nu fi eu, in deplinatatea fortelor atribuite de puterea de a ma pune in valoare, stau la baza neconcordantei dintre a fi, a putea, a face. Reusesc zi de zi sa ma ascund, ba chiar sa ma pierd printre idealurile care nu au nici o legatura cu mine sau printre dorintele altora de a-mi pune in carca o asemuire ireala, departe de propriile-mi realitati.. De multe ori trag mult prea multe concluzii, dar la fel, de multe ori, aceste multe concluzii nu sunt decat parte din una singura: timpul fuge! Timpul fuge si ma lasa in urma, ma lasa sa ma pregatesc pentru ceea ce in mod normal nu ar trebui sa imi impuna o pregatire, dar o fac din lipsa de alternative, iar uneori o fac in asa fel incat, tot ceea ce am facut pana in acele momente nu mai conteaza!!! Asta ma seaca enorm: ca timpul fuge si nu-mi spune.

In noptile in care cerseam iubirea cuiva, pierdem timpul; in zilele in care munceam pe rupte ca sa imi ating suprematia, pierdeam timpul; in perioadele in care indrazneam sa visez la mojicile ireale, pierdeam timpul! Imi dau seama ca pana acum am pierdut foarte mult timp, incercand aceleasi erori, care in mintea mea aveau sa dea alte rezultate, dar uite ca nu e asa. Chiar nu e deloc asa! Aceiasi pasi, aceleasi greseli, aceleasi raspunsuri. Si atunci ma intreb: oare de ce mai sper, cand stiu ca rezultatul este acelasi sau exista probabilitatea de a fi acelasi, ca si pana acum? Un posibil raspuns ar fi urmatorul: imaginea de final cu care pornim la drum, ne va insoti tot acel drum, pana in punctul in care finalul asteptat va avea aceeasi greutate cu finalul ce urmeaza a fi trait, Pe scurt, daca ma astept ca oaia alba sa fie neagra, in final, apoi atunci, dara pic de indoiala, oaia alba o voi vedea neagra.
Timpul pierdut, zi de zi, ma duce undeva departe, foarte departe de mine insumi; ma duce catre un final care nu mai poate fi schimbat, un final, cu o carare presarata de regrete si cu o fereastra incetosata si fara sens, care se pierde si ea in neant, de parca nu ar fi existat.

As vrea ca uneori sa am cu cine sa vorbesc, sa am cu cine schimba o idee, as vrea sa pot fi serios, din cand in cand si sa ma plang, fara sa fiu condamnat sau judecat grosolaneste; as vrea sa vad si sa simt sentimente si nu ironie sau sarcasm. As vrea si eu sa ma pot dedica trup si suflet, cuiva care sa merite acest lucru, dar nu prea am cui! Am incercat sa ma dedic mie, dar nu sunt multumit, nu sunt satisfacut de statutul de egocentric infatuat. Nu-mi sta in fire sa-mi pun propria persoana pe primul plan. Vreau sa simt, sa arat ce simt, fara sa fiu catalogat drept ceva ce stiu ca nu sunt! (si o stiu si ceilalti, dar se comporta ca niste idioti fara scrupule). De multe ori am nevoie de un sfat, de un cuvant cald, de o palma peste umar, dar atunci cand am nevoie de acestea, primesc in dar niste cuvinte atat de..."dragi", incat ma enervez si mai tare! Am constatat cu dezamagire ca in ultima vreme am cat evitat lumea. Nu pot sa zic ca sunt un anti-social, dar sunt putini, extrem de putini aceia care imi sunt pe plac!De multe ori faceam o corelatie intre eul ideal, iubirea erotica si prietenia bazata pe chimie. Cand zic "chimie" nu ma refer la atractia de natura sexuala, ci la atractia relationala, sociala. Spre exemplu, nu imi plac oamenii care nu zambesc sau o fac destul de rar; ii detest si intr-un fel, mi-e mila de ei si de viata lor trista! Si asa am destul pe cap. De ce sa mai stau in preajma unuia care mai are putin si isi pune latul la gat?

Tot aud cuvinte sau fraze care se "leaga" de iubire. In mare, sunt cuvinte aruncate la intamplare, care nu au nici o legatura cu sentimentul acesta! Omul nu prea stie sa faca legatura intre un cuvant si sentimentul care provoaca si/sau sustine acel cuvant. Omul e un papagal fara creer care invata cuvintele (pe unele le invata, fara sa stie si de insemnatatea lor) si le scuipa pe ici-colo, ca sa atraga atentie, cum ca ar fi un mare shmen in viata si nu mai e nimeni ca el. Toti acesti papagali se dau interesanti, dar e vai si-amar de ei! Sunt niste copii care nu stiu ce vor, dar vorbesc si ei ca sa nu taca. Aud cuvinte precum "te iubesc" sau "moah, draga, scumpa, etc (intre pitipoance)", acronime:"bff", cand defapt, aceste cuvinte sunt lipsite de valoarea lor reala!

Mda... Macar stiu ca tu, dragul si simpaticul meu blog, nu ma vei lasa la greu! :P Nu ai multe de oferit, dar spui exact ce trebuie, cand trebuie.

As mai fi vrut sa arunc cateva cuvinte, pe ici-colo, dar simt ca am nevoie de aer si voi iesi la alergat! :X Momentan, alergatul si kidz-ii sunt singurele lucruri care ma fac sa ma simt bine. Ma mentin in viata! :P Pff... Ce trist! Acum imi dau seama cat de goala este viata mea! :| Sa ajung in asa hal, incat sa nu am absolut pe nimeni! Oameni exista, amici exista, dar prieteni nu prea, o fiinta caruia sa ii dau toata fiinta mea, nici atat! :(
Doamne, ce trist!!! Ce am ajuns?! Trebuie sa intru in service cat mai repede, sa vad de ce reparatii am nevoie! :)) Asa ceva nu se mai poate!!! Eu rad, dar nu e rasul meu. Trebuie sa fac ceva, dar de unde sa incep? Ce sa fac???

Tu, eu, noi...

Treceam prin gandurile-mi negre, rapuse de al tau fior,
Si prada ma lasam durerii, scaldat fiind de al tau dor..
Treceam prin roua diminetii, pe drumul catre a ta fiinta,
Spre lumea care ma apasa, purtata iar, fara credinta,
Treceam, uitandu-ma in zare, adulmecand minunea vietii
Asa cum zarea cea albastra, da o noua fata, diminetii.
Pios ma scald in ochii tai, pios tresar, suspin, dispar
Mi-astern un colt de tanguire, la poalele strainului hotar!

Ma rog de roua diminetii, sa nu mai planga, ca ma doare,
Ma rog, ca lacrima ei dulce, sa-ti poarte chipul sus, in zare,
Sa-si cante, cum o sti, iubirea, sa-si poarta recea nefiinta,
Catre un zbor spre infinit si sa imi curme suferinta.
Acum ma nasc, acum dispar, acum respir, acum tresar,
Acum imi pierd privirea-n tine, spre recele apus hotar
Iar toate inimile mele, curmate-au fost si 'nca mai sunt;
Sa nu fii tu, a mea minune, menirea mea pe-acest pamant?!

A fucking love!

Iti amintesti de mine? Stateam in fata ta, te sorbeam din privire, lasand loc unei imaginatii "romanticoase", iti admiram tainele ancestrale care ma faceau sa ma scufund in nemurire, stateam si imi amageam fiinta ca tu ai putea fi viata, lumina, splendoarea. Iti amintesti cand ma strecuram, printre gunoaie, pentru a-mi face loc in privirea ta? Cand vremurile acelea plapande erau trupul si sufletul intruchiparii tale, vremuri in care singura magie de pe acest pamant...ai fost TU!

Mi-ar fi placut ca macar o clipa din viata ta, sa intorci capul spre mine, sa ma mangai cu degetele tale catifelitate, sa ma atingi cu splendoarea divinitatii care ti-a fost data, sa-ti plimbi minunile suave, peste al meu chip necioplit si presarat de amintirile trecutului intunecat, sa ma privesti adanc in ochi si sa vezi cadoul meu pentru tine: acel mic ocean sihastru, inhaitat cu dorintele arzatoare, pasiunile crescande si salbaticia amazoniana, care sa jertfeasca fiinta si chipul angelic, pentru iubire! Mi-ar fi placut ca ale tale lacrimi sa poposeasca pe buzele mele rancede si seci, sa imi renasca spirtualitatea, credinta si curajul, sa ma nasc, sa pier si apoi sa renasc in bratele tale arhanghelice, ori de cate ori aveai sa imi acorzi aceasta sansa. Privirea ta cea dulce, zambetul tau divin, buzele tale suave, senzuale ar fi putut sa ma calauzeasca prin tunelul demonic, catre acea liminita de la capatul sau.

Oare tu stii ca noptile mele erau scufundate in chinuri desarte, in care mos Ene facea alianta cu nesuferitul de Cupidon si tot ce vedeam, simteam si doream in acele momente era imaginea ta, fiinta ta, simtirea ta in bratele mele presarate de neputiinta, deznadejde si fiori?! Probabil nu stii, pentru ca nu ti-am spus-o niciodata, iar la fel de bine nu o vei sti niciodata, pentru ca tu nu mai esti! Tu nu mai esti si nici nu cred ca ai existat vreodata. Nu esti o plasmuire a imaginatiei mele, asa cum ar zice unii! Nu! Ba mai mult, esti cat se poate de reala, esti cat se poate de umana, esti cat se poate de duala, pentru ca reprezinti atat divinitatea, cat si demonismul.
Lacrimile durerii se frang neputincioase, pe taramul intunecat al acestei legendare farame de pamant, pe aceasta insula pustie care ma framanta mai ceva ca un cosmar. Tu esti un cosmar viu si totusi, esti cosmarul la care nu pot sa renunt! Simt cuvintele cum se bat cap in cap, in mintea mea, simt ca se chinuie sa formeze o aversiune, ca replica la politica asupritoare lansata de slugile nemiloase ale iubirii, iubire care este o durere insuportabila si dezirabila, in acelasi timp; este un chin, dar si alinare, tristete si bucurie, deznadejde si speranta, intuneric si lumina, moarte si viata. Cale de mijloc nu exista si nici nu cred ca va exista vreodata! Intotdeauna ne vom scalda in extreme, dar in acelasi timp vom fi si la mijloc. Ciudat!

Vreau sa nu mor, cat timp mai sunt in viata! Vreau sa ma dedic unei organigrame ascendente, care sa imi ridice spiritul, emotia, placerea, dorinta, catre continuitate. Tu esti, atat timp cat vei exista si desi mereu imi provoci durere in suflet, te voi dori intotdeauna, pentru totdeauna!
Dorintele mele se nasc si mor odata cu tine, pentru ca tu esti si lumina si viata si bucuria si implinirea, iar singurul motiv pentru care ma mai incapatanez sa traiesc, esti... numai TU!!!

Tu ma ridici si ma cobori,
Tu-mi dai viata, ma si omori!
Tu esti o umbra de destin,
O franta aripa celesta
Un chip angelic, scump, divin,
Pierdut mereu pe'un camp ancestru.

De-ar fi sa vii, de-ar fi sa pleci,
De-ar fi sa mai renasti o data,
In gandul meu, un veac petreci
Si inima-mi 'ti voi da-o toata!

Intrebari intrebatoare

Am si uitat care a fost ultima zi in care am postat ceva. Intrebarea este: de ce nu am mai facut-o? Raspunsul vine la fel de prompt: Pentru ca nu a fost sa fie!
Chiar zilele astea aveam in minte cateva subiecte, relativ interesante, pentru cititorii de rand, dar mai ales, pentru bloggerul din mine. Voiam sa instaurez o "dictatura" a cuvintelor tari, care sa starpeasca nelegiurea cuvintelor de rand, aruncate pe ici-colo, doar de dragul de a fi "asezate" cumva.
Voiam sa scriu despre religie vs. stiinta, dar simt ca sunt urmarit de fanaticii religiosi care m-ar strange de gat, pentru ceea ce as avea de zis. Cert este ca opinia trebuie respectata, dar chiar de nu e respectata, ea tot opinie ramane! In viitorul apropiat voi dezvolta si acest subiect (iar intr-o masura, mai mare sau mai mica, tot de la iubire pornesc).

Incet-incet ma scald intr-o "apa" varatica, ca doar e sezonul, apa in care simtul moleselii este cuvantul de ordine: e vacanta, e soare, e mare/munte, e liniste, uneori e prea multa liniste. Linistea asta ma omoara, la fel ca si asteptarea! Am ajuns sa ador forfoteala de peste an, in care studentimea da tonul la viata si ora exacta, in aceasta mica "metropola" a Romaniei (e mult spus metropola, dar suna destul de bine). In momentul de fata, totul imi pare atat de lipsit de sens, atat de indepartat, atat de molatec si simt cum timpul asta se scurge incet de repede. Poate am impresia asta, pentru ca, in momentul de fata, organizarea si concretul lipsesc cu desavarsire din dosarul meu, usor prafuit, aruncat undeva sub patul neintelegerii statutului ce mi se atribuie. Cele aproximativ 30 de grade ma indeamna sa ma scald in noutate, sa imi desavarsesc fiinta lipsita de certitudine, sa ies din amorteala incendiara a nimicului de peste zi si sa ma afund intr-o aventura fara margini a conexiunii dintre ieri, azi si maine. Totusi, ceea ce fac acum este sa imi renasc dorintele de a reveni la un normal, de comun acceptat, printre intelesurile eului. Zi de zi ajung la aceeasi concluzie si anume: totul din jurul meu sucks! Uneori fac atat de multe, imi mentin fiinta vibratoare atat de ocupata, incat nici macar sfetnicul noptii nu ma poate linisti; alteori nu fac mare branza, dar nu pentru ca nu as avea ce face, ci pentru ca ceea ce fac mi se pare extrem de insignifiant si fara rost pentru ceea ce am fost "conceput si programat".

Urmarea inceputului meu este prezentul, urmat de viitor, dar totusi, imi lipseste ceva! Imi lipseste capacitatea de a ma intelege, de a intelege de ce fac ceea ce fac, desi ceea ce fac nu ma multumeste?! E trist sa ajungi la concluzia, ca desi, asa cum am zis mai sus, iti mentii ziua ocupata, facand o groaza de lucruri, iti dai seama ca totusi, nu ai facut nimic! Un vis costa, o imagine care trebuie creeata, costa, o dorinta..., costa si ea, iar toate acestea (plus inca multe altele, care se afla pe langa) au nevoie de constanta si atribuire; au nevoie de clarviziune, de un drum drept, cu optiuni, de o harta pe care sa fie trasate obiectivele, s.a.m.d. Incep sa ma enervez pentru ca fac ceea ce fac, dar nimic din ceea ce fac nu este concret!

In postarea de azi am omis, oarecum, subiectul meu preferat, pentru ca...pe zi ce trece, viziunea mea, in ceea ce o priveste pe EA, devine din ce in ce mai difuza, mai incetosata. Uit cum sunt, uit cum este, uit ce inseamna, uit sentimentul, uit natura ei, uit tot ceea ce tine de ea! :( Uneori, mi-e dor si doare, alteori, doar ma doare, dar nu stiu de ce si mi-e dor, dar nu stiu de cine/ce. Constat ca multi vorbesc in necunostinta de cauza, spun lucruri pe care nu le inteleg sau pe care nu le cred, traiesc asa cum stiu ei, dar macar traiesc, pe cand eu...nu as putea spune ca sunt atoatecunoscator, atoatestiutor, inteleptul inteleptilor, dar nu indraznesc sa traiesc, macar asa, de incercare, desi uneori as vrea, dar nu se vrea de partea cealalta... Ceata, se pare, va continua sa imi fie cea mai buna amica! Asa cum se zice din mosi-stramosi: am ceea ce imi doresc si ceea ptr care "indraznesc" sa lupt. Procentajul dezirabil, atribuit unui anumit obiect, unei anumite stari sau unei anumite fiinte, este cand favorabil, cand nefavorabil; cand pro sau contra. Indecizia este statutul care imi sta scris in frunte...

Your soulmate...is dead!

Am intrat iarasi intr-o perioada de melancolie (pot sa spun ca e din aia afurisita rau), o stare din care cu greu scap, dar mi-as dori atat de mult s apot evada!
Probabil aceasta stare este indusa de intalnirile frecvente cu frumusetile acestei cetati majestuoase, in care inca mai zabovesc, cautandu-mi linistea. Si totusi, oricat de mult as vrea sa ma plang, sa scriu aici ca mi-e mila de mine si de starea mea, ca toti au parte de acele lucruri frumoase, dar numai eu nu am... Ei bine, nu am sa o fac. NU vreau sa decad iar, in propria-mi stare de nesiguranta! Stiu ca exista multe, multe lucruri pe pamantul acesta, incepand de la fiinta care mi-a captat...fiinta, pana la singurul scop pentru care fac acest lucru. Nu am sa numesc nimic, in postarea de azi. :)

Nu am sa il imit pe Negruzzi, ba din contra am sa zic asa: Daca voi nu va vreti, nici eu nu va mai vreau! :) Mi-ar fi placut sa ma pot intinde aici si acum, pe un rau de regrete, prin care sa ma intreb "de ce?", "de ce nu?", etc.

Iarasi ma simt...pierdut, iar singurul lucru pe care il pot face este sa...alerg! Alerg, pur si simplu, sa imi recastig sanatatea si starea de bine, sa imi regasesc forma de odinioara si sa pot face ceva mai mult decat un singur pas, fara sa gafai. Mi-am facut un porgram de care incerc sa ma tin: o zi alerg, o zi fac exercitii "statice" (abdomene, flotari, genuflexiuni, etc) si recuperare. Imi dau seama ca asa ma simt mult mai bine, decat in fostele mele perioade de "glorie". Macar acum am un scop; stiu ca daca nu e sa fie, apoi nu e! Imi place sa lupt si pot sa lupt, dar trebuie sa stiu concret pentru ce lupt, pentru ca nu vreau sa o fac in van! Sunt multi oameni, in lumea asta, pentru care nu merita sa ridici o mana. Stiu. E oarecum urat ce zic, iar de cele mai multe ori ii ajutam pe ceilalti doar daca sunt in fazele terminale, daca au o suferinta grea sau...daca ne sunt extrem de apropiati. Daca nu simtim ce simte si cel de langa noi, nu ii vom intelege durerea si nici prin cap nu ne-ar trece sa ii sarim in ajutor. Asa e omul. O curva cu doua fetze! Nu spun eu asta... Asta au spus-o multi, de secole. Eu doar am reconfirmat acest statut al omului zilelor noastre (omul zilelor noastre este omul care a existat dintotdeauna). Dar nu e asa din prisma necunostintei de cauza, ci din cauza nesimtirii care il face sa vada orice altceva, dar nu si omenia.

In momentul de fata, daca ar fi sa ma plang nitel (am zis ca nu voi face asta, dar... :D ) simt o amaraciune care ma ghideaza catre nicaieri. Simt acel gol si acea stare de spirit condusa cate un neant ireversibil. De data asta nu ma simt pierdut, ci doar lipsit de oameni. Din pacate, unii nu prea stiu cum si cand sa fie oameni, cum sa vorbeasca, ce sa vorbeasca, cum sa se comporte, samd. Ei doar isi calca pe cadavrul propriei fiinte si copie o statura epigonica pentru a-si confirma statutul de carpe ale societatii. Daca voi nu ma vreti, nici eu nu va mai vreau! Oare de cate ori nu am alergat dupa prieteniile celor de langa noi sau nu am incercat sa cautam o persoana, pentru simple discutii?! Ori de cate ori facem acest lucru, se intampla doua lucruri: cel cu care interactionam fie se plange de tot ceea ce il face sa existe, fie da dovada de un mistocarism incomprehensibil, asa ca...a fost o idee rea sa incercam sa relationam cu el. Pacat. Poate ar fi dus undeva, dar cine stie?! Poate ca e mai bine asa. Poate ca dobitocul de langa noi, are menirea de a fi un dobitoc, pentru tot restul vietii (sau pana in momentul in care isi da seama ca este un dobitoc si chiar face ceva in privinta aceasta, pentru a evita dobitoceala eterna), iar simpla noastra prezenta si interactiune cu domnia sa, il duce pe cele mai inalte culmi ale dobitocismului.

Hmm.. E destul de ciudat, dar mai mult, e un sentiment foarte neplacut sa ajungi in situatia in care sa constati ca singura persoana , in care te poti increde, este..."o foaia de hartie" electronica. Macar stii ca ea va fi acolo, pentru tine, mereu, chiar daca nu iti spune nimic care sa te ajute, sa te imbarbateze, sa iti dea sfaturi, dar este acolo. Trist! Foarte trist! :( Omul de langa noi este un mort viu, lipsit de sentimente, dar presurat, din belsug cu prostie si incompetenta! Acum ma intreb: oare pe cine urasc cel mai mult? Pe cei care se afla in situatia de mai sus sau pe mine? Probabil pe ambele natii, in aceeasi masura.

In concluzie: I need a real friend! Oare cer chiar asa de mult? Am renuntat la a mai cauta o iubita, pentru ca vreau si eu libertate! Vreau sa scap de acea incorsetare, ce ma impingea zi de zi catre visului unei nopti de vara, pe malul marii, in bratele ei, pierdut fiind in privirea si zambetul ei si sa imi doresc atat de mult sa ii simt respiratia calda si bataiele inimii, in momentul in care cele doua jumatati se unesc, intr-una singura. Poate ca dragostea nu este chiar atat de frumoasa pe cat o credeam, atat de inocenta si plina de viata, cum o stiam. Poate ca definitia ei, in mintea mea, avea un alt rol, un alt inteles, decat cea care o caracterizeaza, in mod normal. Poate ca eu...am inteles totul gresit! :( As vrea sa pot spune ca "mi-e dor si doare", dar de ce sa fac asta? Who cares? Asa ca, "capul sus, baiete si privirea-nainte!"

Listen to your heart

Listen to your heart...if you have one.
De ce ar trebui sa imi ascult inima, atunci cand ea nu face nimic altceva decat sa ma induca in eroare si sa ma poarte pe taramuri eminesciene sau shakespeariene?! (prefer partea in versuri). Inima asta a mea e cam nasoala; ma invata numai prostii. Evident, prostiile sunt din acelea mai rafinate si cu bun simt, dar atata timp cat sunt iesite din comun, nu au un beneficiu sau un statut credibil.

Acum vreo cateva zile am intalnit o fata frumusica foc, cu parul balai, un inger picat din rai, foc, bla, bla, bla... Nimic nou pana aici. Ciudatenia vine in noaptea care a urmat. Cu acea fata abia daca am schimbat cateva vorbe (din ratiuni profesionale - sa zicem- :D ). Am facut cunostinta, dar fiind absorbit de altele, nu prea am fost atent la numele ei, asa ca, ajuns acasa, ma strofocam sa imi aduc aminte cum o cheama. De ce faceam asta? Nu stiu! Poate si ptr ca era supercute... :-" Eh, in noaptea care a urmat, am visat cum o cheama! se facea ca vine la mine, imi zambeste si imi zice: Buna, numele meu este ..... . Nimic ciudat pana aici. Cand ne-am intalnit, in realitate, ea imi spusese numele ei mic, dar in vis mi-a spus numele si prenumele! :| Asta face ca intamplarea visata sa fie extrem de ciudata. Dimineata cand m-am trezit, am intrat pe facebook si am dat search, de curiozitate si...surpriza: ea era! :D Nu m-a mintit in vis.
Nu e primul vis care ma pune pe ganduri. Au fost altele care m-au frapat si mai mult, dar nu vreau sa le amintesc, ptr ca nu e nimic placut, de care sa vreau sa imi aduc aminte! :(

De ce zic"Listen to your heart"? Oare realitatea rationala este mai...adevarata decat realitatea emotionala? Sau invers? Unii judeca intamplarile cu obiectul acela patrat, de pe umeri, iar altii cu celalalt obiect rosu din "interiorul" corpului. Cei dintai sunt realistii, iar cei amintiti la urma sunt visatorii. Cu totii suntem si realisti, dar si visatori. Dar ideea suprema apartine metodei prin care aplicam, una dintre cele doua "creatii" , scopului nostru! Visul si realitatea coexista, dar unul este mai puternic decat celalalt; unul detine suprematia, iar celalalt este tot timpul in umbra, este sclavul celuilalt. In vis imi vad realitatea, iar in realitate imi pot implini visul! Partea proasta cu visatorii este ca acestia sunt metamorfozati tot timpul, in iluzii si niciodata prezenti in realitate. Ating culmile visarii, dar nu au tupeul sa puna mana pe realitate, asa ca nu vor fi niciodata multumiti de ceea ce li se intampla, ce li se ofera.

Eu sunt...scalvul irealului, sunt un visator. Niciodata nu ma hazardez in lucruri pe care nu le analizez pe deplin, decat foarte, foarte rar. Imi ia foarte mult timp sa ma hotarasc, pana sa pun un echilibru acceptabil, ritmului vietii. Imi ia timp sa ma las prada credintelor unora, dar mai ales credintei mele. Imi ia la fel de mult timp sa imi ofer realitatea de care am nevoie cu adevarat, o realitate care sa ma reprezinte, in ochii mei si nu a celorlalti, pentru ca ceilalti nu sunt "eu". Si totusi, observ cu amaraciune ca stau dupa ceilalti pentru a face ceva cu viata mea! Probabil ca un plan va fi dus la indeplinire si va avea un succes total atunci cand...va fi al tau, pentru ca el reprezinta credinta ta! Planul meu = credinta mea = viata mea.

Am inceput sa dau viata unui alt post, iar in primele randuri mentionam aparitia unei fete. Hmmm... Oare mai este ceva de spus, atunci cand deschid "gura"? :D Tot timpul este vorba de cate o fata. Buba este ca niciodata nu este vorba despre fata potrivita, din varii motive, independente de mine. Eh..., cum ar zice unii: "soarta"! Ma intreb daca sa cred in soarta?! Cine este soarta asta? Care este destinul meu? Cine stie?! Nu cred ca vreau sa aflu. Vreau doar sa imi urmez pasii, prin lumea viselor mele, catre realitatea care sa imi fie calauza, pentru tot restul vietii. Cred, totusi, ca acest destin al meu este scris in stele de catre mine insumi si ca eu dau nastere acestui destin, prin tot ceea ce fac, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce simt! Uneori ma simt un invingator, fara rival, alteori ma simt precum cel mai neputincios om de pe pamant (desi nici asta nu stiu. Nu stiu cum se simte cel mai neputincios om de pe pamant! ). Un singur lucru imi doresc de la viata, de la destin: Sa nu-mi iei niciodata dragostea! Fara dragoste nu as putea rezista, nu as putea fi capabil de nimic; m-as topi in ceata abundenta a unui spirit pricajit de dor. De multe ori am nevoie de...mine, sa ma ridice de jos, sa imi ridice capul plecat, sa imi stearga lacrimile neputinei si dorului extrem, sa ma ia pe sus si sa arate indemnul pe care il caut.
Prefer sa iau cate o palma de la toti ceilalti, decat sa iau una de la viata! Viata nu iarta. Viata este prea scurta, iar singura palme pe care o poate da, este sinonima cu...sfarsitul! :( Poate ca nu este sfarsitul unui ciclu, ci doar un sfarsit datator de un nou inceput, dar un sfarsit este intotdeauna dureros, indiferent de natura! Sfarsitul a "ceva" inseamna inceputului unui "altceva", dar aceste "ceva-uri" nu au nici o legatura de rudenie intre ele si tocmai de aceea este dureros.

Sunt sigur ca daca ar citit cineva ce am scris, mi-ar zice ca uneori este bine sa imbratisam acest nou inceput, dar eu spun ca acest nou inceput nu este decat constiinta unui alt sfarsit! Viata este plina de suisuri si coborasuri, dar nu toate au aceeasi intensitate si duritate. Materialul suisurilor si coborasurilor este din ce in ce mai moale si doar cel dintai are puterea reala, de a da o notiune incomparabila stratului de "viata", din care suntem creati! Natura ne invata, dar cele mai valoroase lucruri nu sunt cele deprinse, cat cele "insusite" prin propria sudoare a fruntii, in redarea unei noi identitati reale. Omul realist invata de la altii cum sa traiasca, iar omul visator invata sa descopere cum sa traiasca!

Emotia si ratiunea. Emotia sau Ratiunea? Oare cum este corect? Cele doua exista deopotriva in gandirea noastra, dar nu au ambele loc, incat sa se desfasoare armonios, pentru a creea acel mediu ambiant necesar daruirii unui strop de comfort, credintei. Singura parte credibila poate fi cea relationala, in echilibristica, dar mi-e greu sa cred ca in oricare dintre noi exista un echilibru real, intre cele doua.
Visul este necesar. Realitatea este vitala!

Romanii au talent

http://www.220.ro/emisiuni-tv/Care-E-Ultima-Carte-Citita/T8a8dN71Vl/

Romanii sunt ei insisi un izvor nesecat de intelepciune din aia launtrica, nedescoperita si nedeslusita! Mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme, dar acum, cu acel filmulet...ooofff, of. Mai, maaai! :)) Hoo, nene, ca ma spargi cu intrebari din astea! :))

Eu as fi insitat in randul oamenilor culti. Vorba ceea, oamenii cu carte, din licee, facultati si pun pariu ca as fi gasit o sumedenie de analfabeti cu "carte" si o groaza de agramati. Astia care au realizat acele interviuri isi bat joc de oamenii saraci cu duhul, care locuiesc in catune uitate de Dumnezeu. Ar fi bine sa intre in lumea buna, sa vada ca nu e chiar atat de buna pe cat s-ar crede. Eh... Ce stiu eu? Eu nu stiu nimic! :) Adevarul este ca... Mihai Creanga asta a fost un compozitor super, iar Porumbescu un mare, mare scriitor! :)) Saracii, daca ar sti ce ranguri li se atribuie, s-ar rasuci in mormant.

Romanii au un talent nativ, ca oricare alta natie de pe Terra. Ma iau de romani, ptr ca sunt frati d-ai mei si mi-e rusine cu ei, atunci cand ne hotaram sa calarim hotarele. Lumea buna e putina, dar prostia e fara margini! Cateodata stau si ma intreb daca m-am nascut in si din prostie, dar m-am cizelat pe parcurs (pentru ca nu ma consider prost deloc) sau acesta este nivelul mediu al romanului de rand? Cine stie?! La viata mea am intalnit fel si fel de oameni, care mai decare mai indoctrinati, urmarind principii securzate de desteptaciune, dar adaptata dupa credintele lor. Astia da oameni! Omul s-a nascut idiot, dar in cativa ani devine un maestru al stiintei. Omul se dezvolta, isi dezvolta aria cunostintelor propriei fiinte, astfel incat ceea ce mai ramane de descoperit nu este o noua America, nici inventarea unui nou bec, pentru ca treburile astea au fost facute de Columb si Edison, ci trasarea unor noi sarcini de viata! Existenta umane poate fi comuna, intr-un mod unic. Sistemele existente in fiece tara nu fac decat sa ne zbatem si mai mult, fie in anonimat, pana se da stingerea, fie in propria noastra credinta, de a schimba lumea...in bine (evident).

Simplul fapt ca ajungi sa faci o facultate, te poate face sa te simti scula de om si mare savant, inglobat in natia noastra de oameni retardati, dar ceea ce esti inlauntrul tau, ei bine, te ghideaza pentru tot restul vietii! Aroganta te face sa te simti mai destept, desi esti un mare prost Oricine poate observa ca in facultati ajunge orcine, iar mai marii noastri profesori ne arunca un os din ala filosofic, gen: "Aici intra cine vrea, dar ramane cine poate!" :)) Bullshit!!! Cine vrea sa termine facultatea, apoi o termina, dar la ce bun? Sunt multi ciocoi care trec precum gastile prin apa! Nu e deajuns sa termini o facultate, ci sa intelegi si sa te intrebi mereu de ce faci acea facultate! Oare chiar ai intelepciunea necesara de a intelege acest fenomen? Facultatea poate fi o punte, pentru cei care sunt indeajuns de abili de a vedea inceputul cararii pe care au pasit. Pentru restul, facultatea e can-can.

Eu unul nu vad sensul facultatii, in Romania. Nu vad de ce omul nostru s-ar incumeta sa "invete" aici; pur si simplu nu vad rostul! Romania este o tara de rahat, cu conducatori de rahat si cu sustinatori de rahat; niste lingai de prima clasa. Nu cred ca omul cinstit poate reusi aici. Poate ma insel, dar nu cred. NU vad cum! Cei care reusesc sa fuga in afara, sa invete, sunt niste fericiti si ma bucur pentru ei, chiar daca imi este ciuda ca nu am ajuns si eu. Bravo lor! Mi-e mila de mine si de toti cei care au ramas aici. Buba nu este ca traim in Romania, ci simplul fapt ca ne plangem de conditia noastra, iar lasitatea ne impedica sa vedem partea plina a paharului. CAre are estea aceasta? Romania este o tara frumoasa, cu potential turistic, iar dezvoltarea economica poate fi accentuata, astfel incat sa putem concura cu vecinii nostri si ii putem depasi.

Dar...romanii au talent: la furat, la jignit, la mintit, la lenevit, la urat. Mda.. Cata vreme vom fi condusi de incompetenti, ne vom plange de mila ca nu ne-am nascut in America (USA). Atata timp cat esti acolo jos, spui ca vrei sa ajuti, sa schimbi, sa pui treaba in miscare, dar odata ajuns sus, nimic nu te mai intereseaza. Pardon! Doar furatul...

One shot...

One shot, one drink, one woman, one love...
Nu stiu ce-mi veni sa zic asta, sa ma gandesc la asta. Sau poate ca stiu, dar am sa o pastrez intr-un mod de gheata, precum o himera, undeva intr-un compartiment ascuns al inimii mele. De ce doar cate...una? E adevarat ca in viata noastra se petrec nenumarate, ba chiar imense intamplari, care mai de care mai nevinovate, dar doar cate una din fiecare ajunge sa se infiripeze adanc, in ale noastre simtiri, doar cate una isi croieste cu nesimtire, un drum, construindu-si un pod de nedaramat, catre eternitate. Cantecelul ala pentru copii, este o parodie la tendintele de reusita ascendenta, spre implinirea iluziilor. (Podul de piatra s-a daramat/A venit apa si l-a luat [...]:)) Funny thing! )

Evident, sunt bune mai multe decat unul. Este impotriva firii umane sa ne limitam doar la un singur lucru, dar...acel singur lucru face diferenta si ne ghideaza viata, oricat de mult am nega ceea ce vine dinlauntrul nostru! Omul care traieste in trecut, nu are viitor. Cel putin asa se zice, dar..oare asa o fi? Poate ca da, poate ca nu. Depinde ce inseamna "a trai in trecut". Da. Conteaza foarte mult acest aspect! Dar oare, cati dintre noi nu o facem? Stiu ca sunt omuleti carora amintirile nu le mai dau nimic. Sunt atat de axati pe un drum oarecum pierzator, pentru ca nu privesc niciodata inapoi... Oare de bine sa privesti inapoi? Macar asa, din cand in cand?! Sa te lafai, in amintiri, la o bere, cu vechii prieteni. sa va readuceti aminte de nazbatiile care v-au marcat viata (sau nu), sa va amuzati pe seama experientelor din trecut, chiar daca "pe vremuri" acestea au fost dureroase. Eu stiu ca asta fac si imi face placere sa ma reintorc, once in a while, in trecutul meu tumultos. :) E amuzant sa "vezi" cat de neghiob ai fost candva! :))

E iarasi dimineata. Aud pasarile ciripind si ma enerveaza acest lucru, pentru ca nu ma pot odihni asa cum trebuie! Incerc sa deschid ochii si sa pasesc pe taramul noii zile; o zi care se anunta plina de...leneveala, iar asta ptr ca este week-end! :D Ma cam doare capul... Of. Nu prea reusesc sa ma ridic din pat, pentru ca Mos Ene asta, ma trage cu atata forta, inapoi pe perna. (bine, nu il simt, dar stiu ca el este, pentru ca altcineva nu are cum sa fie) Soarele se uita zambind la mine si imi zice sa las lenea la o parte si sa ies, sa gust din aerul proaspat al diminetii rancede. Ma uit ciudat la el si zic in sinea mea "Tie iti convine, pentru ca nu faci nimic toata ziua, decat...stai cocotat acolo sus, pe cer. Fir-ai tu!"In sfarsit, merg sa imi imbratisez pasta de dinti, care si ea se uita ciudat la mine, iar chiuveta se pare ca ma uraste, pentru ca m-a lovit puternic la genunchi. Hmmm... Nu e o zi buna! :))In fine. In tot acest timp, imi zboara prin minte imaginea unei persoane extrem de draga, din trecut. (intre timp m-am impacat si cu chiuveta si cu pasta de dinti, dar sa vad ce voi face cu soarele, cand voi iesi din casa). Este...o fata, care alearga zambind, prin gandurile mele! Hmmm... Este etalonul meu de frumusete! :D Stiu ca de multe ori mi s-a zis ca sunt prea mofturos, in ceea ce priveste fetele, dar...ea este de vina! Doar ea! :( Blonda cu ochi albastri-verzui, zambetul inocent, precum al unui copil, cu un spirit viu si nestatornic. Zambetul acela ma face sa uit de toate. Ma face sa imbatisez amintirea ei si...sa zambesc, la randu-mi. E o imagine pe care as tine-o toata viata in portofel sau pe biroul de lucru, pentru ca atata iubire, degajata din fiinta ei, nu am simtit niciodata! E greu... E imposibil sa uit asa ceva! Problema este ca...nu vreau sa uit! :D
In sfarsit, ma hotarasc sa ies din casa, sa merg la alergat prin parc. Poate, poate oi mai slabi si eu si voi deveni ceva mai sexy! (nu ca nu sunt si acum, dar se poate si mai bine de atat! :)) ) Evident, glumesc. :) Am alaturi de mine o stare de bine, de care nu vreau sa scap. Simt ca nu mai sunt incorsetat de nimeni si nimic, chiar daca sunt in stresiune si mai am cateva examene de dat. Pur si simplu MA SIMT BINEEEEE!!! Dar nu am luat nimic. Jur! :D
Ma tot gandesc la acea blonda, care alearga in nestire, prin gandul meu. Acel chip angelic care m-a vrajit si pe care as vrea sa il am langa mine! :)

Mda. E o zi neinspirata pentru scris. Debitez numai prostii! Ma duc sa ma bat iar cu chiuveta si cu pasta de dinti, apoi ies afara sa ma iau la tranta cu soarele si cu pasarile care au indraznit de m-au trezit! :))

P.S. Miss ya, girl! :D

Intuneric

Daca as vrea sa strig, sa ma sting si sa pier,
Sa-mi smulg durerea si s-o arunc spre cer
In baza de date a inimii reci si moarte,
Spre lumea de vise perfide, desarte?!
Daca as vrea sa plang, sa m-ascund si sa cad,
In trupul fierbinte, al durerii din iad,
Sa ma nasc pierind, in fiece zi,
Oare, ma-ntreb: ce as deveni?

Stiu c-al tau suflet, e-un sfetinc nebun,
M-a dus spre neant, prefacandu-ma-n scrum,
Soptindu-mi-n zambet, ca lumea mea piere
Si tot ce am sa fac, e sa plang de durere.
Imaginea ta de inger divin,
Surasul tau dulce, alb si senin,
Privirea-ti albastra, scaldata in mare,
E visul meu, lipsit de culoare...

De ce ma incred in lumile moarte,
In scopuri ciudate, de care n-am parte?
De ce mai pretind c-as fi un soldat
Pe frontul de lupta al unui vis de rahat?!
Viata ma face sa cad si sa plang,
Sa ma nasc in dureri, apoi sa ma sting,
Sa fiu o parte a lumii de ieri,
O lume subreda, de nicaieri

Iluzii vs Dorinte

La steaua care-a rasarit, e-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit, luminii s-o ajunga.

Iluzia e-un corp ceresc, patruns de neputinta,
Un corp minuscul si perfid, ascuns fara credinta.

Dorintele se nasc alene si prind viata-n timp ce zboara,
Se-ndreapta catre nemurire, se-ascund in umbrele din vise
Devin iluzii alungite in lumile ce se strecoara,
Se nasc si pier ca-ntaia oara, prin legi nescrise.

Iubirea e un strop de ceara, pierdut cumva in intuneric,
Isi cauta de zor caldura, lumina, flacara si-al sau cuprins
Se zbate-n vanturile ametite, purtata pe un camp feeric
Si se strecoara-n subzistenta, catre nimicul ce-a pretins...

La steaua care-a rasarit si calea ei cea lunga,
Si-ar fi dorit si ea s-ajunga, sa-si simta visul implinit,
Sa simta pacea si fiinta, sa simta scopul, sa patrunda
In alte zari, sa se ascunda, in miile de pasi ce-a ruginit.

E-un fel de vers apocaliptic, privit de sus si eclipsat
De o natura efemera, de un parcurs denaturat.
A sa credinta-amagitoare, se-mparte straniu catre nori,
Sfarseste-n soare, se naste iarasi si decade, de mii de ori.

Iluzia, corpul ceresc, minuscul si perfid, strabate
O lume rece, ametita, ravnind la toate
Visand la viata fara margini, la chipurile fara chip,
Minuni angelice si dulci, fara sfarsit!

Imi scot din tolba-un colb asmatic, cu un suras de fiara rece,
Ma uit spre stersa-mi nefiinta, si-mi ingradesc figura-n zare.
Astept sa infloreasca-o floare, s-o pot privi, s-o simt in zece,
Sa infloresc si eu cu ea, sa fim pe-aceeasi unda-ametitoare!

Amurgul unui mai

Trotuarul este atat de fierbinte, atat de nisipos si destrabalat, iar locul in care am cazut se prelinge intr-un neant subred de vise mucegaite, incat singura senzatie care ma insoteste este cea de singuratate presarata cu nori de dor.

Stau intins. Privesc, in gand, imaginea unui cer albastru, de un senin imaculat, insotit de zambetele infantile ale unei zile de primavara. Si totusi…, trotuarul este destul de tare, poate prea tare si prea dur pentru sensibilitatea de care am nevoie. Deschid ochii incet, privesc cerul acoperit partial de nori (nu stiu daca sunt nori creati de legile atmosferice sau nori creati de starea mea de spirit peiorativa), iar in imaginea “visului” meu reapare ea. Ea, fiinta care mi-a dat viata si m-a ucis, in acelasi timp… “Sunt o mie de ganduri, ce ma duc la tine mereu,/fara tine, e pustiu in sufletul meu[…]” Versurile acestei melodii imi presoara praf in ochi si ma sting incet, sufocat de neputinta acceptarii unui sfarsit abia inceput. Totul e trist. Inceputul acestei zile, soarele, cerul, inceputul de nesperanta insinuata intr-un colt al gandirii incoerente, sufletul insotit de o lovitura imensa si constanta. Totul!

Nu stiu ce s-a intamplat. Nu ma pot trezi, nu pot accepta realitatea; nu inteleg nimic! Oare ce s-a intamplat? Lacrimile nu mai pot fi tinute in frau si vor sa fie eliberate de povara intemnitarii, dar nu… Nu le pot lasa sa scape! Nu vreau sa evadeze si ele! Nu vreau sa ma imbratiseze cu acele arome sarate, nu vreau sa… Nu pot! Tot ce vreau acum este un zambet, o raza de speranta, un nou suflet care sa nu mai hoinareasca spre necunoscutul ratacitor al unei nebunii care pare ca vrea sa imi fie tovarasa de suferinta. Vreau doar sa…vad privirea ei, vreau sa ma pierd in oceanul ochilor ei, sa ma scald in ei…. Vreau sa ii pozez zambetul si sa il inramez in sufletul meu cel vechi si invechit de atata tristete, pentru ca stiu ca doar el ma poate readuce la viata. Vreau sa plang de fericire si sa o strang in brate atat de tare, incat rasuflarea ei, geamatul ei divina sa ma asigure ca fiinta ei inca exista! Vreau sa dansez in ploaie cu ea, sa o tin strans de mana, sa o mangai si sa o sarut peste tot si sa adulmec clipele divine care opresc timpul in loc… Vreau sa ii simt buzele fierbinti, pe buzele mele cersetoare de rasfat, pe pielea mea cea lenesa, pe ochii mei nesatuli. Vreau sa simt mireasma ei cea dulce si sa ma imbat intr-o beatitudine ambientala, infinita. Vreau sa…ma trezesc, pentru ca ea nu mai exista! Poate ca nu a existat niciodata, iar in tot acest timp am fost alaptat de o himera perversa si malefica, iar tot ceea ce am facut pana acum, a fost sa ma las prada acelei iluzii nesatule care a indraznit cu nesimtire sa se joace cu inima mea. Vreau sa plang, dar nu pot, pentru ca am impresia ca in mine a mai ramas o farama de barbatie, o urma de demnitate, dar chiar si asa, am auzit ca si baietii plang; o fi bine? O fi rau? Nu stiu.

Continui sa stau intins pe acel asfalt al trotuarului, iar lacrimile se imbulzesc sa ma imbratiseze, sa imi arate ca ele…imi sunt alaturi si ca vor ca eu sa gust dulcele-amar al existentei lor. Ma las cuprins de dorul nebun care ma indeamna sa fiu eu, chiar si atunci cand nu sunt; sa exist in continuare, desi inexistenta ar capata o alinare substantiala. Privesc in zarea moarta, strangulata de defectele creatoare ale solitudinii exasperate si incerc sa imi croiesc drum, printre amintiri, catre idealurile care aveau sa construiasca un nou Turn Babel, in inima mea (sfisiata si pe atunci). Existenta mea s-a sfarsit in momentul in care sfarsitul a devenit un nou inceput. Si totusi…exist! Exist si fara ea, dar…ma doare. Ma doare sufletul, ce pare sfasiat si sfaramat in mii de bucatele, ma doare ideea de “ea”, cea datatoare de viata, ma doare imaginea ei, care nu mai dispare, o imagine ce ma bantuie cu o nonsalanta covarsitoare; ma doare ca aud, vad si simt toata fiinta ei, desi am ramas singur pe drum.

Rasaritul acelei zile atat de promitatoare avea sa mestereasca o iluzie ancestrala, ce urma sa ma poarte pe taramuri nescrise de credinte ideatice, rasfirate in consensurile unei lumi cretiniene, lume ce inca ma poarta spre portaluri iluzorii, datatoare de noi inceputuri. Amurgul unui mai a devenit bezna totala.

Dar eu?! Eu cine sunt? Eu ce sunt?

Indraznesc, din nou, sa-mi port aripile frante, spre cele mai inalte culmi are irealului si sa incerc (la fel, din nou) sa ma pierd in visare, sperand ca poate, intr-o zi, visele mele se vor transpune in realitate si nu doar vor merge paralel cu realitatea. Traiesc intr-o constanta agonie, uneori sentimentala, alteori...de alte naturi, dar cert este ca nu am liniste deloc! Tintesc sa imi croiesc o identitate armonioasa, in ochii mei, in primul rand, apoi...in ochii cui o vrea sa priveasca, sa ma priveasca.

Am ajuns la concluzia ca in toata istoria mea am pierdut multe, foarte multe lucruri si asta pentru ca aveam vaga impresie ca as depinde de cineva, dar...surpriza nu depind de nimeni! Chiar de nimeni!!! Am incercat de foarte multe ori, sa iau lucruri valoroase si sa le atribui o alta valoarea, conceputa de gandirea mea inchistata, astfel incat atributiunile mele sa capete la randu-le o valoare oarecum indezirabila, onoranta pentru lumea iluziilor proprii. Pierd prea mult timp reinventand roata, cand defapt, aflu si eu (in cele din urma) ca roata a fost inventata acum...mii de ani. Oare de ce fac asta? Poate si pentru ca al meu crez neghiob doreste sa dea fiinta unui design malefic de divin, care sa imprastie (eronat sau nu) obisnuinta care ne conduce idealurile... Tot timpul am incercat sa aduc ceva nou, am incercat sa ma dezvolt altfel decat imi spuneau ceilalti, am incercat sa iau viata de coarne si sa o trantesc de pamant, in asa fel incat sa de divizeze si sa imi daruiasca o alta viata alternativa.

Am impresia ca, complacandu-ma in starea de sub-ratie informala si abisala, idealurile mele au de suferit. Defapt, asa si este... Am un ideal, mai mult sau mai putin conturat, dar caruia ii lipseste ceva. Ce anume ii lipseste? Hmmm... Ii lipseste eul, ii lipseste persoana/personalitatea mea, ii lipseste munca sustinuta, ii lipseste credinta dusa la extrem, ii lipseste...mojo-ul. Indubitabil, cenusa se imprastie in cele patru vanturi, constant, ireal de incet, dar se pierde indezirabil.

Citeam pe blogul cuiva ca...acelei persoane i-ar fi dor de ea. Uneori si mie imi este dor de mine, dar mai mult imi este dor de altceva. Imi este dor visul meu pe care l-am dat uitarii, imi este dor de insistenta si consistenta, imi este dor de chipul pe care l-am faurit dintr-un morman de nimicuri, dar chip pe care l-am uitat, undeva intr-un neant colosal. De multe ori primesc palme, iar tot ceea ce pot face, in acele momente, este sa cersesc ajutor ca sa ma ridic, cand defapt, ajutorul este...inlauntrul meu! Nimeni si nimic nu ma poate ajuta asa cum numai eu singur o pot face... Oare de ce este atat de greu de inteles? Este atat de clar ca pentru ceilalti exist atat cat traiesc, dar ptr mine exist o vesnicie, pentru ca eu sunt singurul din mine, care ma insosteste toata viata! Iubirea din mine este o consecinta a firii mele potrivnice, capoase si nesuferite care ma face sa imi refuz superficialitatea si sa ma las prada altruismului.
Of, este atat de simplu sa fiu eu insumi, atunci cand ma vad, atunci cand ma accept, doar ca...nu tot timpul ma accept, iar asta pentru ca vreau mai mult de la mine; mult mai mult! Daca as sti ca doar atat pot, nu mi-as dori mai mult, nu as mai fi nefericit, dar stiu ca pot si tocmai de asta imi doresc. Oare sunt lacom, pentru ca imi doresc mai mult? Poate ca da, dar pana nu ajung acolo unde imi este locul, nu am sa ma opresc!

De un lucru nu imi dau seama: daca acel "doi" pe care mi-l doresc, cu atata sfasiere a inimii, este intr-adevar lucrul de care am nevoie. Poate ca tanjesc dupa ceva ireal, poate ca...ceea ce m-ar face sa zbor (in visele mele), in realitate m-ar dobori, m-ar nimici, poate ca libertatea mea depinde de fiinta mea si nu de o dorinta straveche. ...doar ca totul este atat de frumos, cel putin din exterior si...vreau si eu.

Ce vor femeile?

Zilele posomorate, serile pline de suspine si dor, amanuntele inclestate ale nemuririi fiintei mele, toate acestea dau buzna peste mine si imi pun in carca o sumedenie de intrebari, ce-si au raspunsurile ceva in genul "de toate, pentru toti".

Intrebarea zilei este: Ce vor femeile? Iar raspunsul vine, tot sub forma unei intrebari: How the hell should I know? Femeile nu stiu nici ele ce vor, dar stiu ca cer muuuulte, iar cand le primesc, surpriza! Nu asta voiau, duuude! Auzim mai mereu tot felul de expresii precum : "un hot iti vrea viata sau banii, dar femeile le vor pe ambele"; "dupa casatorie, femeile vor ca barbatii sa se schimbe[...]"; "La ce bun sa contrazici o femeie? Este mai bine sa o lasi si se va contrazice singura!" s.a.m.d.
Femeile, ca si barbatii, sunt facuti din acelasi aluat, dar totusi, fiecare dintre cele doua "specimene" are ceva aparte. Ce anume? Sa-mi trag palme daca stiu... Femeile vor sa fie iubite, vor siguranta (de orice fel), vor sa fie ascultate, vor sa fie ridicate in slavi, vor un barbat puternic si potent, sexos; ele vor...multe, dar nu acelea sunt lucrurile pe care si le doresc cu adevarat!!!

Fascinat fiind de acest posibil subiect, stau cizelat si imi rasfir ideile printre firele parului, care dau sa-mi insireze idiotenia, printr-un ordin cavaleresc ce vine de aici <3 . Eh, nu as putea sa fiu in stare sa dau raspunsul la aceasta intrebare, pentru ca...nu sunt femeie, dar imi permit (cu acodul domniilor voastre, stimabile domnitze) sa imi exprim parerea vis-a-vis de doleantele dvs.
Nu stiu de ce exista acest razboi intre sexe, pentru ca sincer sa fiu, nu ii vad rostul! Femeile se razbuna pe barbati, chinuindu-ne prin felul in care se imbraca, felul in care arata, felul in care ne arata usa din dos, iar barbatii fac ceea ce stiu ei mai bine: inseala! :)) Ce-i drept, atat barbatii, cat si FEMEILE inseala, din diverse motive, dar ideea este ca ambele "specimene" calca stramb, doar ca nah, numai barbatii sunt porci, nesimtiti, nu stiu sa si-o tina in pantaloni, iar femeile sunt...niste ingerasi, iar daca s-a intamplat asta, a fost ptr ca...au vrut sa se razbune sau a fost o mica nebunie de momenta, ceea ce nu se poate compara cu constanta barbatului! :)) OOOOffff....

Revenind la "ce vor femeile?", din experienta mea care este...atat de "vasta", am avut parte de cateva domnisoare care, intr-adevar, nu prea stiau ce vor! :| Surpriza sau nu, fetele sunt cu capul in nori mai mereu, isi doresc "perlele" din povesti, mereu vizeaza un punct de care sa se poate agata, un punct pe care sa fie sigure ca il controleaza asa cum stiu ele mai bine, iar acel punct sa fie...calcaiul lui Achile, pardon, al barbatului!
Imi dau seama ca detest femeile posesive, care iti spun sa te ridici pana la cer, pentru ele, iti impun tot felul de lucruri, iar daca nu le faci, fie nu le iubesti, fie...ai pe altcineva (deja)! Ex: Intr-una din relatiile mele (adica in toate :)) ), am incercat sa fiu eu insumi (ceea ce...este o mare greseala sa fii tu insuti si sa nu fii.."ea"). Ea (prefer sa nu dau nume) voia sa iesim in oras. Eu...nu prea aveam chef, din cauza unei intamplari anterioare. Ea...insista, iar la un moment dat incepe sa planga! (:|) ...si imi zice: gata, te-ai saturat de mine? Ti-ai gasit alta? Iar eu, blocat, ii raspund: ce tot spui tu acolo? Doar ptr ca azi nu vreau sa iesim, sa ne vdm, ma acuzi de necurate? Circul continua, pana in punctul in care am cedat si am iesit cu ea... Fir-ar! (asta se intampla dupa 2 ore si ceva de insistenta! :)) ) Am iesit, am mers in statie sa iau un tramvai, ptr ca ea era departe (dar nu indeajuns de departe) si...incepe nebunia: ma suna din 5 in 5 min ca sa ma intrebe unde sunt! (:|) Am stat vreo 10-15 min in statie, asteptand tramvaiul, iar ea..."vii sau ce faci? Daca ma minti, nu mai vorbesc cu tine!" :)) Eu incerc sa ii spun ca sunt in statie, astept trenul, etc, etc... Degeaba. Parca vorbesc cu mana mea! OOOff... :)) Intr-un final ajunge si tramvaiul, iar cu o statie inainte sa ajung la ea, o sun sa o anunt ca ajung. Ca sa vezi... "EU am coborat putin, pana la o prietena si mai stau, dar nu mult." (nu mult = 30 de min, dupa care altele 20 de min de cumparaturi). So, ca sa ma rezum, ea insista, eu ma las..induplecat, desi nu aveam nici cea mai mica buna dispozitie, ptr a o vedea, iar cand sa ne vdm, ea dispare in mod misterios. Bun. Stau si astept... Intr-un final ne intalnim, mergem in parc si vorbim vis-a-vis de ceea ce se intamplasa pana atunci. Cum, necum ne impacam noi (asta dupa alte razboaie, pe care am sa le detaliez mai jos! :)) ) si incheiem seara. SACAITOARE rau!

Alte razboaie:
- Eu: "Hai sa mergem din punctul X, in punctul Y, plimbandu-ne";
- Ea: "Hai mai bine sa luam un taxi, ptr ca sunt obosita."
- Eu: "Tramvaiul sau autobuzul nu e bun?" :))
- Ea: "Ai vazut ce oameni merg cu mijloacele de transport?'"
No comment!

- Eu: "In seara asta mergem in localul meu preferat."
- Ea: "Nu-mi place!"
- Eu: "Am si o alta varianta... :)"
- Ea: "Nu-mi place!"
No comment! (:>)

- Eu: ....dupa ce trec ore bune fara sa vorbesc cu ea la telefon sau prin mesaje
- Ea: "Da' gata, nu ma mai bagi in seama?"
- Eu: "Stai linistita, ca nu te-am uitat! Doar lucram la ceva... >:D< "
- Ea: "La ce?"
- Eu: "Secret! Nu insista, pentru ca nu iti spun! :P"
- Ea: "Bine." si imi inchide telefonul in nas...
O sun inapoi, sa o intreb ce s-a intamplat, iar ea..."imi dau seama cand nu mai sunt dorita, asa ca am sa te las in pace!" ...dupa care nu imi mai raspunde nici la tel, nici la mesaje, ptr...cateva ore.
WTF!!!!!

- Eu: "Hai sa ne vedem azi..."
- Ea: "Nu am chef sa ies din casa!"
- Eu: "De ce? S-a intamplat ceva? Cine te-a suparat?"
- Ea: "Ah, nu m-a suparat nimeni, doar ca nu am chef sa ies..."
- Eu: "Uof... Bine! Atunci ne vedem maine. "
- Ea: "Gata? Te-ai suparat pe mine?"
- Eu: "Nu! Nu am de ce sa supar pe tine. Am inteles! :)"
- Ea: "Acum ma iei la misto?"
No comment! :))

Ce-i drept, nu cu toate mi s-a intamplat asta. Ar fi chiar absurd... Se pare ca mai mereu am poposit langa persoana care nu avea nimic in comun cu mine si poate din cauza asta sunt dezamagit de ceea ce mi se intampla, dar....poate asta imi doresc, in subconstient. Ajung, de fiecare data, sa ma indragostesc de o fata care...stiu ca nu e potrivita ptr mine, dar totusi o vreau! De ce? Poate si pentru ca nu este ca celelalte fete, dar este ca majoritatea...

Vorbeam cu cineva si imi spunea ca nu suporta barbatii "catelusi". Eh, am incercat si asta, cu o fata caruia ii placeau "catelusii", sa vad daca asa va fi multumita... Surpriza! Nici asa nu era multumita! Eh, am ajuns la concluzia ca desi o fata merita sa ii oferi tot ce este mai bun, doar ca sa ii demonstrezi ca tii la ea, ca...o iubesti, totusi nu trebuie sa ii oferi chiar totul... Mai pastreaza si surprize, pentru atunci cand va fi mai putin bine. (Surprize pozitive, binenteles!)
Cel mai bine este sa fii tu insuti, ca asa isi va da seama, de la bun inceput cu cine are de-a face si va sti (sa speram) ce sa ceara, cum sa ceara si ce i se ofera! Eu asa fac si poate din cauza asta sunt singur si acum! :)) Stiu ca am multe lipsuri, dar...incerc sa compensez cu ceea ce am! Ce am? Cine va fi in stare sa ma faca sa ma indragosestesc de ea, va afla ce am! :)

As mai sta, sa continui dezbaterea, dar trebuie sa merg si fac cozonaci pentru Paste! :))
As dori sa dezbat subiectul "Ce vor femeile?" cu o fata (sau mai multe), sa inteleg si eu de ce noi, barbatii, suntem asa batuti in cap si nu reusim sa le intelegem! Eu nu cred ca nu ne intelegem unii pe altii, ci doar fiecare suntem atat de caposi, incat nu suntem in stare sa acceptam ceea ce vedem, ceea ce ni se ofera si ramanem fixati pe cererile noastre! Totusi, astept cu nerabdare acea discutie cu o fata (sau mai multe).

"Niciodata persoana de langa tine nu va fi cu adevarat persoana pe care ti-o doresti, pentru ca...pe zi ce trece, asteptarile trec dintr-o stare, in alta, precum apa (starile: lichida, solida si gazoasa)..."

Why so serious?

Inainte sa ma "loghez" pe "postare noua", aruncam o privire pe poza de profil. Omuletul pare fericit, pare entuziast, poate chiar exuberant si...lipsit de griji... Eh, cam asa imi place sa fiu, pentru ca asa ma simt bine. Cand nu sunt fericit, inseamna ca nu m-am trezit asa cum trebuie, astfel incat am lasat toate metehnele sa coboare asupra mea. Motive de fericire nu sunt prea multe, dar exista perspective legate de ea, astfel incat, why give up now? :) Stiu ca "fericirile" mele sentimentale sunt pe duca, stiu ca am atatea probleme care ma coplesesc, dar constat cu uimire ca...sunt inca in viata! Uite asta imi place la mine: nu renunt niciodata, no matter what! Sunt oameni (in special fete, pe care le placeam enorm), dar nu am renuntat sa cred in ei, sa ma apropii de ei, sa vad ce gandesc, sa vad ce simt, sa vad daca...intr-adevar au nevoie de mine, pentru ca eu stiu ca am nevoie de ei; cu totii avem nevoie unii de altii, doar ca unii sunt ceva mai caposi, mai batuti in cap si le este...jena sa recunoasca, pentru ca sunt mult prea mandri de ei. Ei, fratilor, ramaneti asa mandri si batuti in cap si veti vedea ce inseamna sa fii pe cont propriu, fara sprijin, fara impuls, fara umbra de om!

Ieri, plisctisindu-ma, (din cauza vremii urate care ma indemna la orice, dar la ceva bun in nici un caz), faceam o paralela intre prietenii de pe vremuri si cei prezenti, intre "iubirile" trecute si cele actuale si constatam oarecare diferente. In primul rand, cea mai amre diferenta este...la mine! M-am schimbat foarte mult, fata de acum...5-6 ani si enorm, as zice, fata de acum 10 ani. Oare m-am schimbat in bine sau in rau? As putea spune ca in bine, pentru ca "pe timpuri" eram...mai agresiv, in comportament, in limbaj, in gandire, desi eram extrem de retras, pentru ca nu suportam oamenii! Toata lumea din jurul meu era un fel de...piedica pentru dorintele mele. Daca voiam ceva, ajungeam chiar sa ma bat pentru acel ceva... Tin minte ca undeva prin clasa a 8-a am facut vreo 3 pozne pe care nu am sa le uit.

1. Cel mai umilitor si josnic lucru pe care l-am facut si il regret si acum, dar...asta e, s-a intamplat si nu mai pot da timpul inapoi. Eram in pauza, cu baietii si jucam "lapte gros". Stiu ca cineva trebuia sa sara, iar eu m-am ferit, el ducandu-se ca berbecul, cu limba, in dulapul clasei! :)) Baiatul s-a enervat si a inceput sa alerge dupa mine. Am prafuit cat am prafuit clasa, de la atat alergat, apoi am zis "time-out", ca sa imi trag sufletul, asa ca m-am asezat nitel... Nici nu m-am asezat bine, ca trece o fata pe langa mine, in viteza, iar eu pac....i-am pus piedica. Fata a cazut si si-a rupt piciorul! :-s Bataie ce mi-am luat in ziua aceea, nu pot sa uit. Dar a fost meritata! Eh, una peste alta, fata m-a iertat, ne-am dat mana si ne-am pupat. De atunci am devenit mai cuminte. :D

2. Pe vremuri, in clasele 5-8, eram unul dintre cei mai mici din clasa si luam mai mereu bataie de la cei mari. Dar asta pana m-am decis sa ii iau la misto, ii imitam, ii enervam si apoi fugeam! :)) Eram mic, dar sprinten, asa ca...slabe sanse pentru ei sa ma prinda! :)) Doar ca norocul nu era tot timpul de partea mea si mai eram prins din cand in cand, mai ales cand se puneau mai multi sa ma prinda... Eh, luam bataie, dar nici ca ma cuminteam! :)) Prin clasa a 8-a eram si eu printre cei mari, asa ca am uitat timpurile in care luam bataie. (norocul meu :D ) Legat de batausii meu, stiu ca era un nou-venit, un smecheras, din nu stiu ce gasca de printre blocuri (isi spuneau Laika. Cine stie cine e Laika? Are o bere de la mine...:D) Cum a intrat asta in clasa, m-a vazut mai mititel, asa ca a inceput sa ma ia la misto, incepuse sa ma tachineze. Atat mi-a trebuit! El pe mine eu pe el, pana cand il vad ca incepe sa rada si imi spune: "ai noroc ca imi esti simpatic, altfel te rupeam in bataie!" Maamaa, chiar asa? Ce noroc pe capul meu! :)) Uite asa am ajuns protejatul cel mai smecher din scoala... Fara sa vreau, fara sa cer sau sa imi ceara ceva! Curios...

3. Cea mai mare pozna, care m-a costat vreo...10 ani de "aragaz cu patru ochi", a inceput inca din frageda pruncie si anume pe la 4 ani. Totul a inceput intr-o zi frumoasa de toamna, cand soarele stralucea pe ceeeer, merele erau coapteee, soarele iar stralucea (tot pe cer) si merele erau coapte! :)) De ce merele? Pentru ca de aici incepe povestea.... Fiindu-mi o pofta nebuna de mere, am decis ca ar fi mai bine sa merg sa imi iau, pentru ca ele nu voiau sa vina la mine (este precum zicala aia: daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed). Eh, cum sa ma urc eu in copac, pentru ca abia ma tin pe picioare? Mai simplu mi-a fost sa ma urc pe casa, pentru ca acoperisul era la mai putin de jumatate de metru, in spatele casei (era ceva in genul, o casa sapata intr-un deal). Ma pun sa ma urc pe casa, imi iau unul, imi mai iau unul, dar vad pe o creanga (nu era Ion Creanga), un mar rosu, suculent, irezistibil de atragator... Ma intind, dar nu ajung. Nu ma las! Mai incerc... Nici de data asta nu am reusit sa ma apropii! Mai incerc o data... Cand aproape sa ajung la el...tot ce mai tin minte este faptul ca m-am trezit in pat, iar o tanti care avea ditamai seringa in mana, era alaturi, impreuna cu mama. Ma tot intrebau daca ma simt bine, daca nu stiu ce, dar eu...eram picat din cer; nu stiam de ce tot ma intreaba daca sunt bine, pentru ca...ERAM! Ce urma dupa acest "eram bine" nu a fost prea placut: injuectii cu duiumul, drumuri la Iasi, la spital, controale peste controale... Uof.. Era un chin! :(
Ce se intamplase? Cand se intampla asta, casa era inca in constructie, acoperisul fiind unul provizoriu, iar pe margini era...subred. Eu ajungand la margine, nu am sesizat pericolul, asa ca...m-am intins cat am putut, pentru a-mi insusi trofeul, dar in loc sa fac cunostinta cu marul, am facut cunostinta cu...pamantul! :D (Sunt nascut invingator! :P) Am avut noroc ca inca nu s-a turnat trotuarul, pentru ca inaltimea casei era de cel putin 2,5 m... Si acum ma crucesc cand imi aduc aminte sau cand povestesc cu mama!
De rupt, nu mi-am rupt nimic (miracol), dar am avut o problema la ochi, iar timp de...10 ani am purtat ochelari si uite asa, toti copii de la scoala radeau de mine si imi ziceau "aragaz cu patru ochi". Ci copchii rai!

Amintiri din copilarie, versiunea lui G.D. aka chrisstiaan! :)) Acum cand imi aduc aminte, ma amuz de aceste intamplari, dar atunci, cand ele se...intamplau, nu a fost chiar atat de amuzant.

Why so serious? In general sunt o fire vesela, nebunatica, pusa pe shotii si copilaroasa! Sunt asa pentru ca...in viata, poate nu ai nimic de pierdut, dar viata imi arata ca oricat de mult m-as stradui sa fac ceva, sa cuceresc ceva, este foarte greu, dar nu si imposibil, asa ca, de ce sa nu fac tot ceea ce fac, cu zambetul pe buze? E la fel de adevarat, ca in ultima vreme (mai exact, in ultimii 4 ani), nu am fost la fel de vesel, nebunatic, pe cum mi-as fi dorit, dar...cand imi aduc aminte, nu imi refuz placerea de a fi eu insumi! Stiu ca e greu, constat cu dezamagire ca viata, pe zi ce o parcurg mai bine, nu devine mai usoara, mai primitoare, ci din contra, te bate pana innebunesti asa ca...tot ceea ce trebuie sa facem este sa nu o bagam in seama! Viata trece, se termina. So what? De ce sa treaca pe langa mine, iar eu sa nu fac nimic? Stiu ca nu o pot opri sau prelungi, asa ca...incerc sa fac fiecare clipa sa fie...asa cum as vrea sa fie. De multe ori stau in casa, seara, intrebandu-ma "where is the love?" si de ce nu am si eu parte de ea, dar astfel imi dau seama ca iubire este in mine, este tot timpul in mine! Atat timp cat cred, sper si imi doresc iubire, inseamna ca eu sunt capabil de iubire! Oamenii dupa care alerg, ca sa imi arate partea lor de iubire, nu sunt oamenii de care am nevoie, pentru ca ei nu sunt capabili sa fie asa cum sunt eu, nu sunt capabili sa ma inteleaga si cel mai important, nu sunt capabili sa ma ajute. Habarnistii, pareristii, materialistii, pupincuristii, iluzionistii nu sunt omuletii pe care ni-i dorim alaturi de noi, poate aspiram la ei, dar nu ne dam seama ca nu ni-i dorim.

Nu de putine ori am alergat dupa fete, despre care credeam ca sunt indragostit (sau poate eram, dar mi-a trecut repede, cunoscandu-le), am pierdut timp pretios dorindu-mi ceva ce...nu imi doream cu adevarat! Acele fete nu sunt bune nici macar de prietene, dar ce sa mai mai vorbim de iubite?! Sufletul doare, cand simti ceva, respins fiind, dar...vindecarea nu este departe, daca ai curajul sa vezi adevarul in fata. De cate ori nu ti s-a intamplat sa insisti la cineva, sa iasa cu tine, la un film, la un suc sau...o simpla plimbare, iar de cele mai multe ori (poate de fiecare data), ai fost refuzat? Doar ca tu..ai continuat sa insisti! Nu stiu tu, dar eu stiu ca asa am facut... Well, ce-am invatat din asta? Lumea este imensa, dar oamenii sunt putini...

Acum nu-mi ramane decat sa...stau cu capul sus, sa privesc inainte si sa zambesc, no matter what! De ce fac asta? Pentru ca pot, pentru ca sunt in stare sa fiu eu insumi, pentru ca sunt in stare sa imi demonstrez ca, pentru mine omul are valoare, iar valoarea omului este fiinta din mine. In continuare ma voi indragosti, voi suferi, voi iubi, voi incerca, ma voi lupta si voi reusi! De ce? Pentru ca POT! :)

O mie de ganduri...

O mie de ganduri - P.I.O. Veche si superba aceasta melodie... O melodie de dragoste, un aer tacut de dor, un suspinat presarat de o magie stearsa...

Aceste o mie de ganduri nu ma lasa cu ale mele, nu imi dau pace, nu ma lasa sa respir, pur si simplu! Tot timpul incerc sa ma auto-indemn sa caut pozitivismul din mine, dar tot ceea ce fac este sa dau de...partea putrefiata din adancul meu. I miss love, I miss my heart, I miss your heart, next to mine! :( ...dar nu vreau sa incep iar sa ma plang. Asta e... Ma las batut! Nu imi este dat sa fiu fericit. De ce sa mai caut ceva ce, imi dau seama, pe zi ce trece, nu exista? Sau nu exista ptr mine...

Tot timpul imi fac sperante, tot timpul imi creez iluzii, tot timpul incerc sa aduc la suprafata acea parte din mine care ma tine in picioare, dar de fiecare data, de fiecare data......, de fiecare data decad, iar trist si dezamagit! Poate ca nu sunt omul care credeam ca sunt... Poate doar eu ma vad asa cum nu sunt! Iar nu am chef de nimeni si de nimic... :( Oricum, nimeni nu este vinovat ptr ceea ce mi se intampla, nimeni nu este vinovat ptr starea mea, decat eu insumi! Trebuie sa-mi trag 2 palme si 3 suturi in fund si sa merg mai departe! Off...

Omul sufera. De ce sufera omul? Omul sufera pentru ca iubeste; asta e natura lui... Omul sufera, plange in sinea sa ori de cate ori are ocazia, dar niciodata nu o face de o asa maniera, astfel incat celalalt sa il inteleaga pe deplin. Cand vorbesc despre suferinta, in minte imi vin fel si fel de amintiri despre care nu vreau sa vorbesc, ptr ca m-ar durea si mai tare... Hmm.. Durerea! Cine o mai inventat-o si pe asta? De ce a trebuit sa faca asta? Zi de zi merg cu tramvaiul, in diferite locuri si de fiecare data, pentru a trece timpul cu un oarecare folos, ma uit la oamenii din tramvai (nu numai la fete:P), tineri, batrani, copii, albi, negri, aranjati bine, saracaciosi, etc. Ma uit la fetzele lor, iar de cele mai multe ori vad...tristete, apasare, vad o lipsa a vietii din acei oameni! Poate ma insel sau poate ca nu, dar...lumea este foarte trista, abatuta, lipsita de vlaga, lipsita de sperante. Omul este precum un cal de curse, folosit doar la nevoie, iar cand nu mai este folositor, este aruncat cat colo si uitat! :( Asa se intampla si cu asa-zisii prieteni... Cand au nevoie de ajutorul tau, sunt calare pe tine, dar cand ai tu nevoie de ei, toata lumea dispare ca prin ceata! Am trait asta si nu doar o data, din pacate... De cele mai multe ori regret ca ii numesc "prieteni" pe acei oameni, dar sincer imi este mila de ei si asta ptr ca ei nu stiu ce vor, nu stiu pe cine au alaturi, nu stiu sa pretuiasca ceea ce li se ofera, iar aici nu ma refer la mine, ca poate nu sunt un bun prieten si nu merit prietenia lor, ci in general asa se intampla.

Oamenii sunt din ce in ce mai rautaciosi, mai distanti, mai afuristi. Cand ii vad pe unii cum se comporta, cum vorbesc sau cum se uita la tine, imi vine sa ii las si sa o iau la sanatoasa! Sunt din ce in ce mai dezamagit si trist si singur si uitat in lumea mea... Poate ca ar trebui sa ma schimb, poate ca ar trebui sa imi croiesc o noua viata, sa imi caut o noua fatza, sa imi trasez noi idealuri, ca poate asa ... va fi mai bine... :| Am nevoie de prieteni, dar nu din aceia care sa imi scoata ochii toata ziua si sa imi spuna fel si fel de lucruri egoiste... Am nevoie de acei oameni, pe care sa ii pot numi prieteni, oameni care au curajul, daruirea si dorinta de ma ajuta, de a-mi fi alaturi, atat la bine, dar mai ales la nevoie, iar acum...chiar am nevoie de ei! :(

Viata sentimentala imi este tot timpul pe dos; nimic nu imi merge asa cum mi-as dori, iar de cate ori se intampla sa imi placa de cineva, tot timpul...sfarsesc dezamagit. Fir-ar! E nasol sa cad tot timpul in capcana asta, a indragostelii si, la fel, tot timpul, dar tot timpul...finalul sa fie acelasi! De parca nu ar fi deajuns faptul ca sunt dezamagit, ca lucrurile nu s-au intamplat asa cum as fi vrut, ca nu au mers, mai apar si acei oameni care incearca sa ma "incurajeze" cu clasicele cuvinte: "lasa, ca va aparea si ea!"; "Va veni si timpul tau.."; "Ea este acolo, undeva..." Urasc asta la culme!!!!! Urasc cand aud astfel de "incurajari"! Mai mult, imi vine sa ii iau la bataie pe cei care imi spun asa ceva, ptr ca imi provoaca o sila imensa! Simt ca incearca sa rada de mine. Stiu ca nu asta este intentia lor si stiu ca vor sa ma ajute sa trec peste, dar tot ce simt este...sila, asa ca mai bine, renuntati, dragilor, la comentarii inutile! Va rog eu... Lasati-ma in suferinta mea sau schimbati subiectul, ce naiba! Observ ca unii incearca sa ajute, dar arunca niste cuvinte de....maama, mamaaa! Si....emoticoanele, oooofff, emoticoanele, pur si simplu ma dispera! Chiar si fata in fata, vine o persoana sau alta cu emoticoane! :)) Ori suntem trendy ori nu mai suntem?:))

Off... Life sucks, love hurts... I'm tired!

Nu stiu...

Cutreer cuvinte ascunse prin vise,
Alerg in neant spre nicaieri,
Privirea imi curge spre chipul de ieri
Si alerg spre acele brate intinse
Ce murmura-alene, scaldate-n dureri.

Amintirea ma-nvata ca nu mai exista,
Luminile palide adorm intamplator
Iar fiinta din mine se scalda de dor
Un dor nefiresc, cu o lacrima trista.

E-o noua zi, un nou inceput,
E o noua raza, e un nou soare,
Cu aceeasi caldura scaldata in mare
E o noua fiinta faurita de lut!

Glasul meu striga, privirea asteapta
Sa fie furata, sa fie sfintita,
Sa fie-o minune de comun consfintita
De-un zbor, impreuna, pe calea cea dreapta...

Privirile noastre se-astern impreuna
Pe-un magic covor de cuvinte alese
Cuvinte pierdute si neintelese
De tot ce e nou; de o simtire comuna!

Cine sunt eu?

Fac ce fac si poposesc aici, in preajma singurului "amic" ce ma primeste, ma asculta si ma lasa sa ma descarc; pacat ca nu ma intelege si nu imi poate oferi ceea ce am nevoie... Nu cred ca sunt un blog-addict, ptr ca nu scriu chiar asa de des, dar ma intreb daca acest blog ma face sa...ma transform intr-un anti-social. Nimic nu este imposibil...

Nevoia mea de a blog-ui se datoreaza unei cauze putin elucidate de catre mine. Stiu! Imi place sa scriu, imi place sa ma transform intr-un model pentru mine insumi, imi place sa imi pui ideile, gandurile, sentimentele pe aceste pagini, dar ce nu imi place este ca...blogul nu este o fiinta reala, o fiinta care sa imi raspunda nevoilor, o fiinta care sa ma imbratiseze sau sa ma pocneasca, atunci cand este cazul. Poate daca nu ar fi fost pasiunea pentru scris, probabil nici nu ar fi existat acest "univers" in care imi trasez ideile, una dupa alta... Observ in randurile aruncate mai sus, cam multe propozitii cu tenta negativista, de parca as incerca sa ma auto-conving de inexistenta unor trairi reziduale, care dau nastere unui puls slab si nevolnic.

Cine sunt eu defapt? Cred ca de multe ori mi-am pus intrebarea, dar de putine ori am avut curajul sa privesc adevaratul raspuns, in ochi, sa il iau de coarne si sa il arunc cat-colo, astfel incat sa nu mai dau de el niciodata! Cine sunt?! Sunt un suflet inchistat, in cautarea linistii, sunt un spatiu inchis, care necesita improspatarea zilnica, sunt un refugiu subred al propriului eu... In mod normal as da drept raspunsuri, ideilor de mai sus, o acuta nevoie de cineva care sa imi arate ce este linistea, care sa imi deschida fereastra sufletului, pentru a intra inlauntrul meu aerul proaspat, atat de necesar daruirii unui confort impermeabil si care sa...pironeasca stalpii atat de trebuinciosi sustinerii idealului creativ.

Eu sunt...doua persoane: o persoana cu o fire puternica si o persoana cu o fire slaba! Sunt puternic atunci cand vad in ceilalti puterea de a vedea, a simti si a trai pozitivismul, puterea de a da viata unui trib prosocial si puterea de a dainui in libertare, fara bariere de simtiri impiedicate ale geniilor centrifuge. Imi place sa fiu puternic si sunt puternic atunci cand sunt stapan pe mine, cand vad in jurul meu oameni care ma apreciaza si care imi daruiesc acea capacitate creatoare de autosinteza cu privire la insolubilitatea a ceea ce suntem. Sunt puternic atunci cand sunt documentat, cu privire la orice lucru mai mare sau mai mic, pe care il intrepatrud, sunt puternic atunci cand vad in ochii celui de langa mine puterea si increderea pe care o are si pe care mi-o acorda, fara a clipi. Slabiciunea mea, de cele mai multe ori, survine ca urmare a...incapacitatii mele de a nastere credibilitatii in eul propriu.. Ego-ul meu este aproape invizibil sau ascuns la fundul butoiului, asa ca oricat as incerca sa dau de el, nu il voi gasi, pentru ca nu ma voi stradui indeajuns! Uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt, iar asta ma duce la pieire. De multe ori, am pierdut multe lucruri, tocmai din cauza curajului care...nu as putea spune ca imi lipseste, dar poate ca caracteristicile zodiei mele, imi pun in balanta calitatea de om, asa ca de multe ori ezit, iar daca ezit, pierd! Cand fac referire la aceasta calitate de a fi om, nu fac "apel" la caracterul meu, pentru ca stiu ca am un caracter frumos, onorabil (nu vreau sa par lipsit de modestie, dar de ce sa nu recunosc?!), ci acea calitate de a fi om este data de...totalitatea deciziilor, a faptelor si actiunilor care ma propulseaza spre inaltele culmi!

Imi doresc sa fiu cinstit, imi doresc sa ajut, imi doresc sa progresez, imi doresc sa fiu un model pentru cei din urma, dar cel mai mult imi doresc sa resusesc sa pun in balanta tot ceea ce fac, astfel incat echilibrul sa isi pastreze locusorul lui. Uneori tin in mine doze de nebunie si apoi le scot atunci cand...mi-e lumea mai draga, alteori sunt atat de precaut si temator, iar acestea ies la suprafata, iarasi nu e bine... Am numai de pierdut!

De ce anume si de ce mi-e teama? Mi-e teama de esec. Dar cui nu-i este? Mi-e teama sa nu ajung la fundul sacului si sa constat ca acesta lipseste, mi-e teama sa nu spun lucruri "trasnite" care sa ii indeparteze pe cei dragi mie; mi-e teama de singuratate! Temeri avem cu totii. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, dar ele exista in inimile noastre, ale fiecaruia dintre noi, dar...depinde cum le infruntam, ce facem si cat de mult ne dorim sa le depasim. Hmmm... Nu ma consider atat de slab incat sa nu am curajul sa imi infrunt temerile. Sunt inca tanar, in puteri, nevoia de cunoastere, de dezvoltare, de cucerire a imposbilului sunt din ce in ce mai mari, iar ceea ce ma motiveaza dorinta de a-mi demonstra ca pot!

La capitolul temeri as putea enumera si...teama de a-mi exprima sentimentele, fiintei pe care o indragesc enorm, tocmai din cauza primirii unui raspuns negativ, un raspuns nedorit, un raspuns care m-ar face sa ma intreb iar si iar si iar: de ce? Oare unde gresesc? Teama de a nu suferi, din noi, ma indeamna la retineri, dar cu 2-3 palme se rezolva! :P Hmmm... Sa fie dorinta mea, de iubi, atat de mare, incat sa imi acord inca o sansa? Tot timpul am aspirat la lucruri de valoare, dar atunci cand le descopar, atunci cand mai am putin si pun mana pe ele, mi se face pielea de gaina si nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de aproape, iar asta...le face sa se departeze de mine. Pas cu pas, ar trebui sa reinvat viata si sa imi reeduc fiinta. Lucrurile mari se obtin facand pasi mici, cu chibzuinta, cu incredere si cu o doza de nebunie!

Nu sunt un incapabil transparent al acestei lumi! Sunt doar un luptator fricos, care are nevoie de un partener de lupta, pentru a razbi si pentru a-si insusi dreptul si credinta victoriei.

"Drumul de o mie de mile incepe cu primul pas" - proverb chinezesc.
Primul pas l-am facut: m-am nascut! Urmeaza urmatorul, apoi urmatorul, apoi urmatorul, pana ajung, in cele din urma, la destinatie... Destinatia mea este multumirea sufleteasca! Eu sunt un omulet construit din sentimente, un omulet cu o nevoie si o daruire de afectivitate infinte. Pana acum, afectiviatea a ramas undeva acolo jos; nici nu a fost primita, nici impartasita. Pacat! Nu ca nu as merita sau nu as fi in stare de a darui sau primi, doar ca nu am primit semnalele pozitive care sa ma incerce cu energia si dorinta de a ma transforma in ceea ce sunt defapt! Inceputurile mele au fost scrise, traierile parcurse, sunt si ele mentionate undeva, in amintirile mele, dar ceea ce conteaza cu adevarat si anume prezentul, este...afundat in ceata si presarat cu un intuneric avid de presararea unei goliciuni amarate.

Eu sunt ceea ce sunt, dar ceea ce sunt nu ma defineste! Tot timpul pot fi mai bun si sunt! Tot timpul pot aspira la mai mult si...chiar pot! Tot timpul ma pot redefini, printr-o singura definitie simplista: eu sunt ceea ce imi doresc sa fiu!!! Nimeni altcineva, decat mine, nu ma poate face sa fiu omul care imi doresc sa fiu...