sâmbătă, 6 august 2011

Silencio!

Pribegind printre miile de ganduri, am ajuns, la fel de pribeag, sa ma devalorizez in fata propriilor mele viziuni despre ceea ce ar fi trebuit sa insemn eu, pentru mine, in contextul in care eul ar fi avut o oarecare prioritate in viata asta de tot rahatul. Consecintele de a nu fi eu, in deplinatatea fortelor atribuite de puterea de a ma pune in valoare, stau la baza neconcordantei dintre a fi, a putea, a face. Reusesc zi de zi sa ma ascund, ba chiar sa ma pierd printre idealurile care nu au nici o legatura cu mine sau printre dorintele altora de a-mi pune in carca o asemuire ireala, departe de propriile-mi realitati.. De multe ori trag mult prea multe concluzii, dar la fel, de multe ori, aceste multe concluzii nu sunt decat parte din una singura: timpul fuge! Timpul fuge si ma lasa in urma, ma lasa sa ma pregatesc pentru ceea ce in mod normal nu ar trebui sa imi impuna o pregatire, dar o fac din lipsa de alternative, iar uneori o fac in asa fel incat, tot ceea ce am facut pana in acele momente nu mai conteaza!!! Asta ma seaca enorm: ca timpul fuge si nu-mi spune.

In noptile in care cerseam iubirea cuiva, pierdem timpul; in zilele in care munceam pe rupte ca sa imi ating suprematia, pierdeam timpul; in perioadele in care indrazneam sa visez la mojicile ireale, pierdeam timpul! Imi dau seama ca pana acum am pierdut foarte mult timp, incercand aceleasi erori, care in mintea mea aveau sa dea alte rezultate, dar uite ca nu e asa. Chiar nu e deloc asa! Aceiasi pasi, aceleasi greseli, aceleasi raspunsuri. Si atunci ma intreb: oare de ce mai sper, cand stiu ca rezultatul este acelasi sau exista probabilitatea de a fi acelasi, ca si pana acum? Un posibil raspuns ar fi urmatorul: imaginea de final cu care pornim la drum, ne va insoti tot acel drum, pana in punctul in care finalul asteptat va avea aceeasi greutate cu finalul ce urmeaza a fi trait, Pe scurt, daca ma astept ca oaia alba sa fie neagra, in final, apoi atunci, dara pic de indoiala, oaia alba o voi vedea neagra.
Timpul pierdut, zi de zi, ma duce undeva departe, foarte departe de mine insumi; ma duce catre un final care nu mai poate fi schimbat, un final, cu o carare presarata de regrete si cu o fereastra incetosata si fara sens, care se pierde si ea in neant, de parca nu ar fi existat.

As vrea ca uneori sa am cu cine sa vorbesc, sa am cu cine schimba o idee, as vrea sa pot fi serios, din cand in cand si sa ma plang, fara sa fiu condamnat sau judecat grosolaneste; as vrea sa vad si sa simt sentimente si nu ironie sau sarcasm. As vrea si eu sa ma pot dedica trup si suflet, cuiva care sa merite acest lucru, dar nu prea am cui! Am incercat sa ma dedic mie, dar nu sunt multumit, nu sunt satisfacut de statutul de egocentric infatuat. Nu-mi sta in fire sa-mi pun propria persoana pe primul plan. Vreau sa simt, sa arat ce simt, fara sa fiu catalogat drept ceva ce stiu ca nu sunt! (si o stiu si ceilalti, dar se comporta ca niste idioti fara scrupule). De multe ori am nevoie de un sfat, de un cuvant cald, de o palma peste umar, dar atunci cand am nevoie de acestea, primesc in dar niste cuvinte atat de..."dragi", incat ma enervez si mai tare! Am constatat cu dezamagire ca in ultima vreme am cat evitat lumea. Nu pot sa zic ca sunt un anti-social, dar sunt putini, extrem de putini aceia care imi sunt pe plac!De multe ori faceam o corelatie intre eul ideal, iubirea erotica si prietenia bazata pe chimie. Cand zic "chimie" nu ma refer la atractia de natura sexuala, ci la atractia relationala, sociala. Spre exemplu, nu imi plac oamenii care nu zambesc sau o fac destul de rar; ii detest si intr-un fel, mi-e mila de ei si de viata lor trista! Si asa am destul pe cap. De ce sa mai stau in preajma unuia care mai are putin si isi pune latul la gat?

Tot aud cuvinte sau fraze care se "leaga" de iubire. In mare, sunt cuvinte aruncate la intamplare, care nu au nici o legatura cu sentimentul acesta! Omul nu prea stie sa faca legatura intre un cuvant si sentimentul care provoaca si/sau sustine acel cuvant. Omul e un papagal fara creer care invata cuvintele (pe unele le invata, fara sa stie si de insemnatatea lor) si le scuipa pe ici-colo, ca sa atraga atentie, cum ca ar fi un mare shmen in viata si nu mai e nimeni ca el. Toti acesti papagali se dau interesanti, dar e vai si-amar de ei! Sunt niste copii care nu stiu ce vor, dar vorbesc si ei ca sa nu taca. Aud cuvinte precum "te iubesc" sau "moah, draga, scumpa, etc (intre pitipoance)", acronime:"bff", cand defapt, aceste cuvinte sunt lipsite de valoarea lor reala!

Mda... Macar stiu ca tu, dragul si simpaticul meu blog, nu ma vei lasa la greu! :P Nu ai multe de oferit, dar spui exact ce trebuie, cand trebuie.

As mai fi vrut sa arunc cateva cuvinte, pe ici-colo, dar simt ca am nevoie de aer si voi iesi la alergat! :X Momentan, alergatul si kidz-ii sunt singurele lucruri care ma fac sa ma simt bine. Ma mentin in viata! :P Pff... Ce trist! Acum imi dau seama cat de goala este viata mea! :| Sa ajung in asa hal, incat sa nu am absolut pe nimeni! Oameni exista, amici exista, dar prieteni nu prea, o fiinta caruia sa ii dau toata fiinta mea, nici atat! :(
Doamne, ce trist!!! Ce am ajuns?! Trebuie sa intru in service cat mai repede, sa vad de ce reparatii am nevoie! :)) Asa ceva nu se mai poate!!! Eu rad, dar nu e rasul meu. Trebuie sa fac ceva, dar de unde sa incep? Ce sa fac???

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu