O mie de ganduri - P.I.O. Veche si superba aceasta melodie... O melodie de dragoste, un aer tacut de dor, un suspinat presarat de o magie stearsa...
Aceste o mie de ganduri nu ma lasa cu ale mele, nu imi dau pace, nu ma lasa sa respir, pur si simplu! Tot timpul incerc sa ma auto-indemn sa caut pozitivismul din mine, dar tot ceea ce fac este sa dau de...partea putrefiata din adancul meu. I miss love, I miss my heart, I miss your heart, next to mine! :( ...dar nu vreau sa incep iar sa ma plang. Asta e... Ma las batut! Nu imi este dat sa fiu fericit. De ce sa mai caut ceva ce, imi dau seama, pe zi ce trece, nu exista? Sau nu exista ptr mine...
Tot timpul imi fac sperante, tot timpul imi creez iluzii, tot timpul incerc sa aduc la suprafata acea parte din mine care ma tine in picioare, dar de fiecare data, de fiecare data......, de fiecare data decad, iar trist si dezamagit! Poate ca nu sunt omul care credeam ca sunt... Poate doar eu ma vad asa cum nu sunt! Iar nu am chef de nimeni si de nimic... :( Oricum, nimeni nu este vinovat ptr ceea ce mi se intampla, nimeni nu este vinovat ptr starea mea, decat eu insumi! Trebuie sa-mi trag 2 palme si 3 suturi in fund si sa merg mai departe! Off...
Omul sufera. De ce sufera omul? Omul sufera pentru ca iubeste; asta e natura lui... Omul sufera, plange in sinea sa ori de cate ori are ocazia, dar niciodata nu o face de o asa maniera, astfel incat celalalt sa il inteleaga pe deplin. Cand vorbesc despre suferinta, in minte imi vin fel si fel de amintiri despre care nu vreau sa vorbesc, ptr ca m-ar durea si mai tare... Hmm.. Durerea! Cine o mai inventat-o si pe asta? De ce a trebuit sa faca asta? Zi de zi merg cu tramvaiul, in diferite locuri si de fiecare data, pentru a trece timpul cu un oarecare folos, ma uit la oamenii din tramvai (nu numai la fete:P), tineri, batrani, copii, albi, negri, aranjati bine, saracaciosi, etc. Ma uit la fetzele lor, iar de cele mai multe ori vad...tristete, apasare, vad o lipsa a vietii din acei oameni! Poate ma insel sau poate ca nu, dar...lumea este foarte trista, abatuta, lipsita de vlaga, lipsita de sperante. Omul este precum un cal de curse, folosit doar la nevoie, iar cand nu mai este folositor, este aruncat cat colo si uitat! :( Asa se intampla si cu asa-zisii prieteni... Cand au nevoie de ajutorul tau, sunt calare pe tine, dar cand ai tu nevoie de ei, toata lumea dispare ca prin ceata! Am trait asta si nu doar o data, din pacate... De cele mai multe ori regret ca ii numesc "prieteni" pe acei oameni, dar sincer imi este mila de ei si asta ptr ca ei nu stiu ce vor, nu stiu pe cine au alaturi, nu stiu sa pretuiasca ceea ce li se ofera, iar aici nu ma refer la mine, ca poate nu sunt un bun prieten si nu merit prietenia lor, ci in general asa se intampla.
Oamenii sunt din ce in ce mai rautaciosi, mai distanti, mai afuristi. Cand ii vad pe unii cum se comporta, cum vorbesc sau cum se uita la tine, imi vine sa ii las si sa o iau la sanatoasa! Sunt din ce in ce mai dezamagit si trist si singur si uitat in lumea mea... Poate ca ar trebui sa ma schimb, poate ca ar trebui sa imi croiesc o noua viata, sa imi caut o noua fatza, sa imi trasez noi idealuri, ca poate asa ... va fi mai bine... :| Am nevoie de prieteni, dar nu din aceia care sa imi scoata ochii toata ziua si sa imi spuna fel si fel de lucruri egoiste... Am nevoie de acei oameni, pe care sa ii pot numi prieteni, oameni care au curajul, daruirea si dorinta de ma ajuta, de a-mi fi alaturi, atat la bine, dar mai ales la nevoie, iar acum...chiar am nevoie de ei! :(
Viata sentimentala imi este tot timpul pe dos; nimic nu imi merge asa cum mi-as dori, iar de cate ori se intampla sa imi placa de cineva, tot timpul...sfarsesc dezamagit. Fir-ar! E nasol sa cad tot timpul in capcana asta, a indragostelii si, la fel, tot timpul, dar tot timpul...finalul sa fie acelasi! De parca nu ar fi deajuns faptul ca sunt dezamagit, ca lucrurile nu s-au intamplat asa cum as fi vrut, ca nu au mers, mai apar si acei oameni care incearca sa ma "incurajeze" cu clasicele cuvinte: "lasa, ca va aparea si ea!"; "Va veni si timpul tau.."; "Ea este acolo, undeva..." Urasc asta la culme!!!!! Urasc cand aud astfel de "incurajari"! Mai mult, imi vine sa ii iau la bataie pe cei care imi spun asa ceva, ptr ca imi provoaca o sila imensa! Simt ca incearca sa rada de mine. Stiu ca nu asta este intentia lor si stiu ca vor sa ma ajute sa trec peste, dar tot ce simt este...sila, asa ca mai bine, renuntati, dragilor, la comentarii inutile! Va rog eu... Lasati-ma in suferinta mea sau schimbati subiectul, ce naiba! Observ ca unii incearca sa ajute, dar arunca niste cuvinte de....maama, mamaaa! Si....emoticoanele, oooofff, emoticoanele, pur si simplu ma dispera! Chiar si fata in fata, vine o persoana sau alta cu emoticoane! :)) Ori suntem trendy ori nu mai suntem?:))
Off... Life sucks, love hurts... I'm tired!
miercuri, 30 martie 2011
marți, 29 martie 2011
Nu stiu...
Cutreer cuvinte ascunse prin vise,
Alerg in neant spre nicaieri,
Privirea imi curge spre chipul de ieri
Si alerg spre acele brate intinse
Ce murmura-alene, scaldate-n dureri.
Amintirea ma-nvata ca nu mai exista,
Luminile palide adorm intamplator
Iar fiinta din mine se scalda de dor
Un dor nefiresc, cu o lacrima trista.
E-o noua zi, un nou inceput,
E o noua raza, e un nou soare,
Cu aceeasi caldura scaldata in mare
E o noua fiinta faurita de lut!
Glasul meu striga, privirea asteapta
Sa fie furata, sa fie sfintita,
Sa fie-o minune de comun consfintita
De-un zbor, impreuna, pe calea cea dreapta...
Privirile noastre se-astern impreuna
Pe-un magic covor de cuvinte alese
Cuvinte pierdute si neintelese
De tot ce e nou; de o simtire comuna!
Alerg in neant spre nicaieri,
Privirea imi curge spre chipul de ieri
Si alerg spre acele brate intinse
Ce murmura-alene, scaldate-n dureri.
Amintirea ma-nvata ca nu mai exista,
Luminile palide adorm intamplator
Iar fiinta din mine se scalda de dor
Un dor nefiresc, cu o lacrima trista.
E-o noua zi, un nou inceput,
E o noua raza, e un nou soare,
Cu aceeasi caldura scaldata in mare
E o noua fiinta faurita de lut!
Glasul meu striga, privirea asteapta
Sa fie furata, sa fie sfintita,
Sa fie-o minune de comun consfintita
De-un zbor, impreuna, pe calea cea dreapta...
Privirile noastre se-astern impreuna
Pe-un magic covor de cuvinte alese
Cuvinte pierdute si neintelese
De tot ce e nou; de o simtire comuna!
luni, 28 martie 2011
Cine sunt eu?
Fac ce fac si poposesc aici, in preajma singurului "amic" ce ma primeste, ma asculta si ma lasa sa ma descarc; pacat ca nu ma intelege si nu imi poate oferi ceea ce am nevoie... Nu cred ca sunt un blog-addict, ptr ca nu scriu chiar asa de des, dar ma intreb daca acest blog ma face sa...ma transform intr-un anti-social. Nimic nu este imposibil...
Nevoia mea de a blog-ui se datoreaza unei cauze putin elucidate de catre mine. Stiu! Imi place sa scriu, imi place sa ma transform intr-un model pentru mine insumi, imi place sa imi pui ideile, gandurile, sentimentele pe aceste pagini, dar ce nu imi place este ca...blogul nu este o fiinta reala, o fiinta care sa imi raspunda nevoilor, o fiinta care sa ma imbratiseze sau sa ma pocneasca, atunci cand este cazul. Poate daca nu ar fi fost pasiunea pentru scris, probabil nici nu ar fi existat acest "univers" in care imi trasez ideile, una dupa alta... Observ in randurile aruncate mai sus, cam multe propozitii cu tenta negativista, de parca as incerca sa ma auto-conving de inexistenta unor trairi reziduale, care dau nastere unui puls slab si nevolnic.
Cine sunt eu defapt? Cred ca de multe ori mi-am pus intrebarea, dar de putine ori am avut curajul sa privesc adevaratul raspuns, in ochi, sa il iau de coarne si sa il arunc cat-colo, astfel incat sa nu mai dau de el niciodata! Cine sunt?! Sunt un suflet inchistat, in cautarea linistii, sunt un spatiu inchis, care necesita improspatarea zilnica, sunt un refugiu subred al propriului eu... In mod normal as da drept raspunsuri, ideilor de mai sus, o acuta nevoie de cineva care sa imi arate ce este linistea, care sa imi deschida fereastra sufletului, pentru a intra inlauntrul meu aerul proaspat, atat de necesar daruirii unui confort impermeabil si care sa...pironeasca stalpii atat de trebuinciosi sustinerii idealului creativ.
Eu sunt...doua persoane: o persoana cu o fire puternica si o persoana cu o fire slaba! Sunt puternic atunci cand vad in ceilalti puterea de a vedea, a simti si a trai pozitivismul, puterea de a da viata unui trib prosocial si puterea de a dainui in libertare, fara bariere de simtiri impiedicate ale geniilor centrifuge. Imi place sa fiu puternic si sunt puternic atunci cand sunt stapan pe mine, cand vad in jurul meu oameni care ma apreciaza si care imi daruiesc acea capacitate creatoare de autosinteza cu privire la insolubilitatea a ceea ce suntem. Sunt puternic atunci cand sunt documentat, cu privire la orice lucru mai mare sau mai mic, pe care il intrepatrud, sunt puternic atunci cand vad in ochii celui de langa mine puterea si increderea pe care o are si pe care mi-o acorda, fara a clipi. Slabiciunea mea, de cele mai multe ori, survine ca urmare a...incapacitatii mele de a nastere credibilitatii in eul propriu.. Ego-ul meu este aproape invizibil sau ascuns la fundul butoiului, asa ca oricat as incerca sa dau de el, nu il voi gasi, pentru ca nu ma voi stradui indeajuns! Uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt, iar asta ma duce la pieire. De multe ori, am pierdut multe lucruri, tocmai din cauza curajului care...nu as putea spune ca imi lipseste, dar poate ca caracteristicile zodiei mele, imi pun in balanta calitatea de om, asa ca de multe ori ezit, iar daca ezit, pierd! Cand fac referire la aceasta calitate de a fi om, nu fac "apel" la caracterul meu, pentru ca stiu ca am un caracter frumos, onorabil (nu vreau sa par lipsit de modestie, dar de ce sa nu recunosc?!), ci acea calitate de a fi om este data de...totalitatea deciziilor, a faptelor si actiunilor care ma propulseaza spre inaltele culmi!
Imi doresc sa fiu cinstit, imi doresc sa ajut, imi doresc sa progresez, imi doresc sa fiu un model pentru cei din urma, dar cel mai mult imi doresc sa resusesc sa pun in balanta tot ceea ce fac, astfel incat echilibrul sa isi pastreze locusorul lui. Uneori tin in mine doze de nebunie si apoi le scot atunci cand...mi-e lumea mai draga, alteori sunt atat de precaut si temator, iar acestea ies la suprafata, iarasi nu e bine... Am numai de pierdut!
De ce anume si de ce mi-e teama? Mi-e teama de esec. Dar cui nu-i este? Mi-e teama sa nu ajung la fundul sacului si sa constat ca acesta lipseste, mi-e teama sa nu spun lucruri "trasnite" care sa ii indeparteze pe cei dragi mie; mi-e teama de singuratate! Temeri avem cu totii. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, dar ele exista in inimile noastre, ale fiecaruia dintre noi, dar...depinde cum le infruntam, ce facem si cat de mult ne dorim sa le depasim. Hmmm... Nu ma consider atat de slab incat sa nu am curajul sa imi infrunt temerile. Sunt inca tanar, in puteri, nevoia de cunoastere, de dezvoltare, de cucerire a imposbilului sunt din ce in ce mai mari, iar ceea ce ma motiveaza dorinta de a-mi demonstra ca pot!
La capitolul temeri as putea enumera si...teama de a-mi exprima sentimentele, fiintei pe care o indragesc enorm, tocmai din cauza primirii unui raspuns negativ, un raspuns nedorit, un raspuns care m-ar face sa ma intreb iar si iar si iar: de ce? Oare unde gresesc? Teama de a nu suferi, din noi, ma indeamna la retineri, dar cu 2-3 palme se rezolva! :P Hmmm... Sa fie dorinta mea, de iubi, atat de mare, incat sa imi acord inca o sansa? Tot timpul am aspirat la lucruri de valoare, dar atunci cand le descopar, atunci cand mai am putin si pun mana pe ele, mi se face pielea de gaina si nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de aproape, iar asta...le face sa se departeze de mine. Pas cu pas, ar trebui sa reinvat viata si sa imi reeduc fiinta. Lucrurile mari se obtin facand pasi mici, cu chibzuinta, cu incredere si cu o doza de nebunie!
Nu sunt un incapabil transparent al acestei lumi! Sunt doar un luptator fricos, care are nevoie de un partener de lupta, pentru a razbi si pentru a-si insusi dreptul si credinta victoriei.
"Drumul de o mie de mile incepe cu primul pas" - proverb chinezesc.
Primul pas l-am facut: m-am nascut! Urmeaza urmatorul, apoi urmatorul, apoi urmatorul, pana ajung, in cele din urma, la destinatie... Destinatia mea este multumirea sufleteasca! Eu sunt un omulet construit din sentimente, un omulet cu o nevoie si o daruire de afectivitate infinte. Pana acum, afectiviatea a ramas undeva acolo jos; nici nu a fost primita, nici impartasita. Pacat! Nu ca nu as merita sau nu as fi in stare de a darui sau primi, doar ca nu am primit semnalele pozitive care sa ma incerce cu energia si dorinta de a ma transforma in ceea ce sunt defapt! Inceputurile mele au fost scrise, traierile parcurse, sunt si ele mentionate undeva, in amintirile mele, dar ceea ce conteaza cu adevarat si anume prezentul, este...afundat in ceata si presarat cu un intuneric avid de presararea unei goliciuni amarate.
Eu sunt ceea ce sunt, dar ceea ce sunt nu ma defineste! Tot timpul pot fi mai bun si sunt! Tot timpul pot aspira la mai mult si...chiar pot! Tot timpul ma pot redefini, printr-o singura definitie simplista: eu sunt ceea ce imi doresc sa fiu!!! Nimeni altcineva, decat mine, nu ma poate face sa fiu omul care imi doresc sa fiu...
Nevoia mea de a blog-ui se datoreaza unei cauze putin elucidate de catre mine. Stiu! Imi place sa scriu, imi place sa ma transform intr-un model pentru mine insumi, imi place sa imi pui ideile, gandurile, sentimentele pe aceste pagini, dar ce nu imi place este ca...blogul nu este o fiinta reala, o fiinta care sa imi raspunda nevoilor, o fiinta care sa ma imbratiseze sau sa ma pocneasca, atunci cand este cazul. Poate daca nu ar fi fost pasiunea pentru scris, probabil nici nu ar fi existat acest "univers" in care imi trasez ideile, una dupa alta... Observ in randurile aruncate mai sus, cam multe propozitii cu tenta negativista, de parca as incerca sa ma auto-conving de inexistenta unor trairi reziduale, care dau nastere unui puls slab si nevolnic.
Cine sunt eu defapt? Cred ca de multe ori mi-am pus intrebarea, dar de putine ori am avut curajul sa privesc adevaratul raspuns, in ochi, sa il iau de coarne si sa il arunc cat-colo, astfel incat sa nu mai dau de el niciodata! Cine sunt?! Sunt un suflet inchistat, in cautarea linistii, sunt un spatiu inchis, care necesita improspatarea zilnica, sunt un refugiu subred al propriului eu... In mod normal as da drept raspunsuri, ideilor de mai sus, o acuta nevoie de cineva care sa imi arate ce este linistea, care sa imi deschida fereastra sufletului, pentru a intra inlauntrul meu aerul proaspat, atat de necesar daruirii unui confort impermeabil si care sa...pironeasca stalpii atat de trebuinciosi sustinerii idealului creativ.
Eu sunt...doua persoane: o persoana cu o fire puternica si o persoana cu o fire slaba! Sunt puternic atunci cand vad in ceilalti puterea de a vedea, a simti si a trai pozitivismul, puterea de a da viata unui trib prosocial si puterea de a dainui in libertare, fara bariere de simtiri impiedicate ale geniilor centrifuge. Imi place sa fiu puternic si sunt puternic atunci cand sunt stapan pe mine, cand vad in jurul meu oameni care ma apreciaza si care imi daruiesc acea capacitate creatoare de autosinteza cu privire la insolubilitatea a ceea ce suntem. Sunt puternic atunci cand sunt documentat, cu privire la orice lucru mai mare sau mai mic, pe care il intrepatrud, sunt puternic atunci cand vad in ochii celui de langa mine puterea si increderea pe care o are si pe care mi-o acorda, fara a clipi. Slabiciunea mea, de cele mai multe ori, survine ca urmare a...incapacitatii mele de a nastere credibilitatii in eul propriu.. Ego-ul meu este aproape invizibil sau ascuns la fundul butoiului, asa ca oricat as incerca sa dau de el, nu il voi gasi, pentru ca nu ma voi stradui indeajuns! Uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt, iar asta ma duce la pieire. De multe ori, am pierdut multe lucruri, tocmai din cauza curajului care...nu as putea spune ca imi lipseste, dar poate ca caracteristicile zodiei mele, imi pun in balanta calitatea de om, asa ca de multe ori ezit, iar daca ezit, pierd! Cand fac referire la aceasta calitate de a fi om, nu fac "apel" la caracterul meu, pentru ca stiu ca am un caracter frumos, onorabil (nu vreau sa par lipsit de modestie, dar de ce sa nu recunosc?!), ci acea calitate de a fi om este data de...totalitatea deciziilor, a faptelor si actiunilor care ma propulseaza spre inaltele culmi!
Imi doresc sa fiu cinstit, imi doresc sa ajut, imi doresc sa progresez, imi doresc sa fiu un model pentru cei din urma, dar cel mai mult imi doresc sa resusesc sa pun in balanta tot ceea ce fac, astfel incat echilibrul sa isi pastreze locusorul lui. Uneori tin in mine doze de nebunie si apoi le scot atunci cand...mi-e lumea mai draga, alteori sunt atat de precaut si temator, iar acestea ies la suprafata, iarasi nu e bine... Am numai de pierdut!
De ce anume si de ce mi-e teama? Mi-e teama de esec. Dar cui nu-i este? Mi-e teama sa nu ajung la fundul sacului si sa constat ca acesta lipseste, mi-e teama sa nu spun lucruri "trasnite" care sa ii indeparteze pe cei dragi mie; mi-e teama de singuratate! Temeri avem cu totii. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, dar ele exista in inimile noastre, ale fiecaruia dintre noi, dar...depinde cum le infruntam, ce facem si cat de mult ne dorim sa le depasim. Hmmm... Nu ma consider atat de slab incat sa nu am curajul sa imi infrunt temerile. Sunt inca tanar, in puteri, nevoia de cunoastere, de dezvoltare, de cucerire a imposbilului sunt din ce in ce mai mari, iar ceea ce ma motiveaza dorinta de a-mi demonstra ca pot!
La capitolul temeri as putea enumera si...teama de a-mi exprima sentimentele, fiintei pe care o indragesc enorm, tocmai din cauza primirii unui raspuns negativ, un raspuns nedorit, un raspuns care m-ar face sa ma intreb iar si iar si iar: de ce? Oare unde gresesc? Teama de a nu suferi, din noi, ma indeamna la retineri, dar cu 2-3 palme se rezolva! :P Hmmm... Sa fie dorinta mea, de iubi, atat de mare, incat sa imi acord inca o sansa? Tot timpul am aspirat la lucruri de valoare, dar atunci cand le descopar, atunci cand mai am putin si pun mana pe ele, mi se face pielea de gaina si nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de aproape, iar asta...le face sa se departeze de mine. Pas cu pas, ar trebui sa reinvat viata si sa imi reeduc fiinta. Lucrurile mari se obtin facand pasi mici, cu chibzuinta, cu incredere si cu o doza de nebunie!
Nu sunt un incapabil transparent al acestei lumi! Sunt doar un luptator fricos, care are nevoie de un partener de lupta, pentru a razbi si pentru a-si insusi dreptul si credinta victoriei.
"Drumul de o mie de mile incepe cu primul pas" - proverb chinezesc.
Primul pas l-am facut: m-am nascut! Urmeaza urmatorul, apoi urmatorul, apoi urmatorul, pana ajung, in cele din urma, la destinatie... Destinatia mea este multumirea sufleteasca! Eu sunt un omulet construit din sentimente, un omulet cu o nevoie si o daruire de afectivitate infinte. Pana acum, afectiviatea a ramas undeva acolo jos; nici nu a fost primita, nici impartasita. Pacat! Nu ca nu as merita sau nu as fi in stare de a darui sau primi, doar ca nu am primit semnalele pozitive care sa ma incerce cu energia si dorinta de a ma transforma in ceea ce sunt defapt! Inceputurile mele au fost scrise, traierile parcurse, sunt si ele mentionate undeva, in amintirile mele, dar ceea ce conteaza cu adevarat si anume prezentul, este...afundat in ceata si presarat cu un intuneric avid de presararea unei goliciuni amarate.
Eu sunt ceea ce sunt, dar ceea ce sunt nu ma defineste! Tot timpul pot fi mai bun si sunt! Tot timpul pot aspira la mai mult si...chiar pot! Tot timpul ma pot redefini, printr-o singura definitie simplista: eu sunt ceea ce imi doresc sa fiu!!! Nimeni altcineva, decat mine, nu ma poate face sa fiu omul care imi doresc sa fiu...
sâmbătă, 26 martie 2011
Show me the meaning of being lonely!
Cred ca e timpul pentru alte ganduri ascunse in nadragi, care sa poposeasca aici, pe "foaia" care nu m-a uitat pana acum. Sub ecoul muzicii rock (Disturbed - Inside the fire), imi incep drumul delirant, catre necunoscutul care ma fascineaza atat de mult...
Recent, zilele mele, sentimentele mele trecura intr-o stare demult uitata, o stare pe care o asteptam cu sufletul la gura. Trairile mele au luat o turnura involburata si oarecum drastica, spre...chipul nefiresc al fiintei mele, ponegrit de arsita durerii, impreuna cu un amalgam de soiuri nesimtite... Si totusi, acea stare a mea are o stransa legatura cu ceea ce imi doream atat de mult si anume...indragosteala, afectiunea, dorinta de daruire totala a propriei fiinte, unei alte fiinte! Hmm, poate ca nu a fost o idee rea, doar ca...Nevoia mea de afectivitate ma copleseste indezirabil si ma face fiu o umbra a propriei mele neputinte! Cercul acesta vicios, da nastere unui nou sfarsit, in fiecare zi, dorinta care ma invaluie este din ce in ce mai mare, din ce in ce mai...cersetoare, din ce in ce mai...distructiva, de parca as fi intr-un razboi permanent cu mine insumi.
Ziceam de sentimente, de...o noua EA aparuta oarecum intamplator in viata mea. Multe detalii nu vreau sa dau, decat ca...am vazut-o, mi-a placut, am vrut sa vorbesc cu ea, m-am intalnit cu ea, am petrecut o prima a doua "intalnire" impreuna, am vorbit, am ras, ne-am batut (nu tare :D), dar a fost ok, m-am simtit bine, inspre foarte bine. Acum nu stiu, ma place, nu ma place, sunt urat, sunt rau, sunt...I don't know, ptr ca nu vrea sa imi dea nimic de inteles si aici e buba! Ori sunt eu prea nerabdator si vreau sa imi spuna, cu inima deschisa ce simte ori este ea mai putin nerabdatoare si este in faza in care se hotaraste daca sau nu sa ma placa?:D Nah, oricum...sunt in faza in care asteptarea ma omoara!!! Probabil mi-o doresc prea mult, ptr ca e atat de frumoasa, atat de scumpa, atat de dulce, iar asta nu-mi da pace... (Iarasi probabil, se va uita pe blog, va vedea ce am scris despre ea si ma va bate, cand va pune mana pe mine:)) ) Nu stiu ce mi-a facut, dar a reusit sa ma faca sa ma gandesc numai la ea, sa o doresc tot timpul langa mine, sa o strang tare, tare, tareee de tot in brate si sa nu ii mai dau druml! Da, asta vreau sa fac! :P Bine..si sa o sarut pana mi=o trece dorul! :D Trecand putin peste toate astea si...incercand sa iesim din visare, mi-e...oarecum frica sa nu mi se aprinda inima ptr ea, ca mai apoi sa...sufar iar! :( Experientele trecute ma fac sa fiu asa, ma fac sa...incerc sa caut acea parte precauta din mine si sa ma straduiesc din toate puterile sa nu ma indragostesc de ea, desi...e cam tarziu. S-a cam intamplat! :">
Aproape ca uitasem cum este sentimentul... Uitasem cum este sa strang o fata in brate, sa o iau de mana, sa ma plimb cu ea, sa ma uit in ochii ei si sa imi tremure inima; uitasem ce inseamna sa ai emotii, cand vezi persoana pe care o indragesti nespus... In momentele in care scriu aceste randuri, gandul imi fuge catre "If only", un film superb, o poveste de dragoste nemaipomenita, in care totul se invarte in jurul iubirii, a sentimentelor de durere si a fricii de a nu pierde pe cineva drag.
Vorbeam cu cineva, chiar zilele acestea, si ii spuneam ca de acum inainte tot ce mi-am propus este sa nu ma indragostesc! :( Cum naiba sa faci asta? Chiar daca vrei, nu vei putea! Sentimentele sunt mai puternice decat...gandirea. E ca si cum mi s-ar cere sa renunt la o mana sau la un picior... Stiu ca nu am vorbit serios, ptr ca pentru mine, iubirea este primordiala si are un loc deosebit in viata mea! Nu as rezista fara ea, chiar daca timpul a cam trecut, iubire nu am simtit, ba mai mult, tot timpul am avut o parte de cer innorat deasupra mea, chiar si in zielele cele mai calduroasa de soare. Nu sunt omul care sa insele iubirea sau mai rau, sa renunt la ea! :(
Revenind la fata mea draga :X (prefer sa nu ii dau numele, momentan), am ajuns sa o ador inca de la prima privire! A fost ceva in genul love at first sight... E prima data cand mi se intampla asta! :D Of, nu vreau sa mai vorbesc despre sentimentele mele ptr ea, pana nu va fi ceva concret... Tot ce stiu este ca...nu vreau sa o pierd, nu vreau sa pierd ocazia (trenul) de a o avea langa mine! :( Imi place prea mult! :-s
Imi placi prea mult!!!
:X:X:X
Recent, zilele mele, sentimentele mele trecura intr-o stare demult uitata, o stare pe care o asteptam cu sufletul la gura. Trairile mele au luat o turnura involburata si oarecum drastica, spre...chipul nefiresc al fiintei mele, ponegrit de arsita durerii, impreuna cu un amalgam de soiuri nesimtite... Si totusi, acea stare a mea are o stransa legatura cu ceea ce imi doream atat de mult si anume...indragosteala, afectiunea, dorinta de daruire totala a propriei fiinte, unei alte fiinte! Hmm, poate ca nu a fost o idee rea, doar ca...Nevoia mea de afectivitate ma copleseste indezirabil si ma face fiu o umbra a propriei mele neputinte! Cercul acesta vicios, da nastere unui nou sfarsit, in fiecare zi, dorinta care ma invaluie este din ce in ce mai mare, din ce in ce mai...cersetoare, din ce in ce mai...distructiva, de parca as fi intr-un razboi permanent cu mine insumi.
Ziceam de sentimente, de...o noua EA aparuta oarecum intamplator in viata mea. Multe detalii nu vreau sa dau, decat ca...am vazut-o, mi-a placut, am vrut sa vorbesc cu ea, m-am intalnit cu ea, am petrecut o prima a doua "intalnire" impreuna, am vorbit, am ras, ne-am batut (nu tare :D), dar a fost ok, m-am simtit bine, inspre foarte bine. Acum nu stiu, ma place, nu ma place, sunt urat, sunt rau, sunt...I don't know, ptr ca nu vrea sa imi dea nimic de inteles si aici e buba! Ori sunt eu prea nerabdator si vreau sa imi spuna, cu inima deschisa ce simte ori este ea mai putin nerabdatoare si este in faza in care se hotaraste daca sau nu sa ma placa?:D Nah, oricum...sunt in faza in care asteptarea ma omoara!!! Probabil mi-o doresc prea mult, ptr ca e atat de frumoasa, atat de scumpa, atat de dulce, iar asta nu-mi da pace... (Iarasi probabil, se va uita pe blog, va vedea ce am scris despre ea si ma va bate, cand va pune mana pe mine:)) ) Nu stiu ce mi-a facut, dar a reusit sa ma faca sa ma gandesc numai la ea, sa o doresc tot timpul langa mine, sa o strang tare, tare, tareee de tot in brate si sa nu ii mai dau druml! Da, asta vreau sa fac! :P Bine..si sa o sarut pana mi=o trece dorul! :D Trecand putin peste toate astea si...incercand sa iesim din visare, mi-e...oarecum frica sa nu mi se aprinda inima ptr ea, ca mai apoi sa...sufar iar! :( Experientele trecute ma fac sa fiu asa, ma fac sa...incerc sa caut acea parte precauta din mine si sa ma straduiesc din toate puterile sa nu ma indragostesc de ea, desi...e cam tarziu. S-a cam intamplat! :">
Aproape ca uitasem cum este sentimentul... Uitasem cum este sa strang o fata in brate, sa o iau de mana, sa ma plimb cu ea, sa ma uit in ochii ei si sa imi tremure inima; uitasem ce inseamna sa ai emotii, cand vezi persoana pe care o indragesti nespus... In momentele in care scriu aceste randuri, gandul imi fuge catre "If only", un film superb, o poveste de dragoste nemaipomenita, in care totul se invarte in jurul iubirii, a sentimentelor de durere si a fricii de a nu pierde pe cineva drag.
Vorbeam cu cineva, chiar zilele acestea, si ii spuneam ca de acum inainte tot ce mi-am propus este sa nu ma indragostesc! :( Cum naiba sa faci asta? Chiar daca vrei, nu vei putea! Sentimentele sunt mai puternice decat...gandirea. E ca si cum mi s-ar cere sa renunt la o mana sau la un picior... Stiu ca nu am vorbit serios, ptr ca pentru mine, iubirea este primordiala si are un loc deosebit in viata mea! Nu as rezista fara ea, chiar daca timpul a cam trecut, iubire nu am simtit, ba mai mult, tot timpul am avut o parte de cer innorat deasupra mea, chiar si in zielele cele mai calduroasa de soare. Nu sunt omul care sa insele iubirea sau mai rau, sa renunt la ea! :(
Revenind la fata mea draga :X (prefer sa nu ii dau numele, momentan), am ajuns sa o ador inca de la prima privire! A fost ceva in genul love at first sight... E prima data cand mi se intampla asta! :D Of, nu vreau sa mai vorbesc despre sentimentele mele ptr ea, pana nu va fi ceva concret... Tot ce stiu este ca...nu vreau sa o pierd, nu vreau sa pierd ocazia (trenul) de a o avea langa mine! :( Imi place prea mult! :-s
Imi placi prea mult!!!
:X:X:X
miercuri, 23 martie 2011
Visul meu...
De ce oare dau visarii, un chip dulce, trecator?
De ce ma nasc in apa marii, cu un vis nemuritor?
As trai un vis, alene, sa ma nasc cum mi-as dori,
Sa dau viata lumii mele, sa ma simt, sa pot iubi,
Sa renasc din propriul suflu, printr-un strop de nebunie
Sa acord un pui din mine, sa o fac pan' la o mie.
As trai un vis, cu tine, as da viata nemuririi,
Ti-as ascunde trupu'-n roua, sa sfintesti toti trandafirii,
Iar apoi cu al tau zambet, as deschide-un nou altar
Unde, draga mea, as creste rugile fara hotar...
E frumos sa cad in vise, sa pretind ca eu cu mine
Vom trai aceleasi teluri, fara lacrimi si suspine,
Fara sa ma pierd in noapte, sa decad spre infinit
Sa ma pierd, in larg, prin valuri, spre un scop nedefinit...
Visul meu e sa visez, sa-mi permit sa cred in visuri,
Sa ma nasc din idealuri, sa incep sa-mi fac cuprinsuri.
Mi-as permite, poate, daca as avea un pui de inger,
Care sa ma-nvete viata, fara lacrimi, fara sange
Sa-mi arate nestiinta, prin culcusuri intelese,
Sa-mi masoare neputinta, prin cuvinte cat mai dese.
De ce oare dau visarii, visuri sterse si posace?
De ce nu-mi permit sa cuget decat inimii sarace?
As cam vrea si as putea, dar raiul e nedefinit,
Ingerii sunt chipuri calde, pierdute prin infinit...
Ma tratez cu al tau chip, a ta sansa si traire,
Visul meu rasare umed, doar prin lacrimi de iubire!
De ce ma nasc in apa marii, cu un vis nemuritor?
As trai un vis, alene, sa ma nasc cum mi-as dori,
Sa dau viata lumii mele, sa ma simt, sa pot iubi,
Sa renasc din propriul suflu, printr-un strop de nebunie
Sa acord un pui din mine, sa o fac pan' la o mie.
As trai un vis, cu tine, as da viata nemuririi,
Ti-as ascunde trupu'-n roua, sa sfintesti toti trandafirii,
Iar apoi cu al tau zambet, as deschide-un nou altar
Unde, draga mea, as creste rugile fara hotar...
E frumos sa cad in vise, sa pretind ca eu cu mine
Vom trai aceleasi teluri, fara lacrimi si suspine,
Fara sa ma pierd in noapte, sa decad spre infinit
Sa ma pierd, in larg, prin valuri, spre un scop nedefinit...
Visul meu e sa visez, sa-mi permit sa cred in visuri,
Sa ma nasc din idealuri, sa incep sa-mi fac cuprinsuri.
Mi-as permite, poate, daca as avea un pui de inger,
Care sa ma-nvete viata, fara lacrimi, fara sange
Sa-mi arate nestiinta, prin culcusuri intelese,
Sa-mi masoare neputinta, prin cuvinte cat mai dese.
De ce oare dau visarii, visuri sterse si posace?
De ce nu-mi permit sa cuget decat inimii sarace?
As cam vrea si as putea, dar raiul e nedefinit,
Ingerii sunt chipuri calde, pierdute prin infinit...
Ma tratez cu al tau chip, a ta sansa si traire,
Visul meu rasare umed, doar prin lacrimi de iubire!
sâmbătă, 12 martie 2011
Alejate de mi, amor!
Nu imi doresc asta, dar...m-am saturat de toti si de toate! Titlul postarii il da o melodie a celor de la Camila - Alejate de mi (stai departe de mine).
Nu imi doresc sa pierd iubirea, dar nu tot timpul se intampla asa cum ne dorim... In general nu sunt o fire pesimista. Cred in iubire, cred in puterea ei, cred in miracolul oferit de ea, cred cu adevarat in tot ceea ce inseamna ea, doar ca...am ajuns la capatul rabdarii si nu mai suport! As fi vrut sa fie altfe, dar nu e... Ajung sa cred ca asa mi-a fost dat sa fie, dar...nu ma las cu una, cu doua, ci voi continua sa sper, voi continua sa cred, sa vad, sa simt, sa ma daruiesc total, sa fiu ceea ce sunt!
Am vazut cateva comentarii magulitoare la adresa mea si tin sa le multumesc celor care imi citesc blogul. Ma simt...valorizat, daca ma pot exprima asa, ma simt...inteles, ingradit de sentimente, neuitat de omenie. De ce scriu ceea ce scriu? De ce ma deschid in fata tuturor, fara sa imi pese daca voi fi sau nu catalogat intr-un fel sau intr-altul? De ce scriu, pur simplu? Raspunsul e simplu: scriu pentru ca pot! Scriu pentru ca aici pot fi eu insumi, fara sa fiu urmarit cu bata (metaforic) ori de cate ori fac o prostie, scriu pentru ca aici imi regasesc cadenta, umilinta, dorinta de a-mi demonstra ca inca mai sunt om, inca mai simt, mai am parte de sentimente pozitive, inca mai sunt in stare sa imi demonstrez ca sunt capabil de iubire, sa primesc, dar mai ales sa daruiesc... Scriu, pentru ca sufletul meu inceteaza a mai plange si a mai cersi iubire!
Intr-o postare anterioara imi "exprimam" incapacitatea de a ma regasi, ma plangeam ca nu mai simt nimic, ca nu mai vreau nimic, ca nu mai exista o EA, pentru care sa simt ceva, iar adevarul e...AM ZIS BINE! Imi doresc in continuare sa simt ceea ce imi lipseste, imi doresc sa pot exprima si altceva decat dorinta de a gasi pe cineva, caruia sa ii pot "impartasi" cel putin jumatate din inima mea. E greu si totodata e foarte enervant ceea ce simt, iar tot ce imi doresc sa fac este sa ii ignor pe toti, sa ma dau la fund, sa ii uit! Am inceput sa sterg lumea din lista de mess. Ii sterg pe toti aceia pe care nu ii mai vreau, pe cei care nu imi sunt prieteni, nici macar amici! M-am saturat de falsitate, de ipocrizie, de idioti! Sunt curios, oare dintre cei peste 400 de omuleti pe care ii am in lista de mess, oare cati merita sa ramana acolo?
In zilele recent incheiate m-am simtit mai dezamagit ca niciodata! Dezamagit pentru ca nu vad in omul de rand, in cunostinte, in colegi, in prietenii mei, caldura de care am nevoie, caldura de care, fiecare dintre noi avem nevoie. Omul cand se simte vinovat, se da la fund si nu are curajul de a te privi in ochi, decat atunci cand e mai rece decat gheata, cand e lipsit de scrupule si nu are nimic mai bun de facut, decat a-si alimenta egoistul si nesimitrea! Observ ca cei care ne stau alaturi, cei care imi sunt alaturi, fizic, nu sunt decat niste lipitori, niste caricaturi de prost gust, niste...macelari de suflete! De cate ori nu s-a intamplat sa vreau sa vorbesc cu cineva, dar sa nu am cu cine?! Lumea este intr-o continua crestere, omul evolueaza (sau cel putin asa crede), se indeparteaza de tot de cei care le-ar putea acorda siguranta sentimentala necesara producerii unui obiect divin.
Incet-incet, am triat asa-zisii prieteni, i-am trecut pe linie moarta si am inceput a-mi face curatenie in obiceiuri. Trist este ca incep a-mi da seama de tot ceea ce am pierdut, oamenii adevarati, sentimentele adevarate, momentele cu adevarat magice, iar tot ceea ce am pierdut, am facut-o in fata unor bufoni second-hand! Fetele dupa care am alergat, "relatiile" lungi de...doar cateva luni, indragostelile purtate fetelor care nu stiu ce e iubirea... "Omul care iubeste, sufera, iar omul care este iubit, isi bate joc!" Totul se reduce la timpul pierdut in cautarea marii iubiri, iubire ce nu a avut curajul sa imi arate si mie drumul pe care il cautam, dar...asta se numeste experienta de viata, asa ca...nu ar trebui sa existe regrete (dar exista)! Am intalnit multe fete bune care ma placeau, dar pentru care nu simteam nimic, asa ca am preferat sa stau deoparte, sa nu ma implic intr-o relatie pe care nu o voiam; nu am vrut niciodata sa fie cel care "isi bate joc"...
"In cine sa cred? Pe cine sa strig? Pe cine, in brate, as mai putea sa cuprind?" Cam asa suna niste versuri de-ale mele (sunt undeva pe blog)... zilele trec, anii se scurg si imi dau seama ca...mereu traiesc cu durerea in suflet ca timpul trece, viata trece, iar eu raman cu sentimentele nesatisfacute si incet, incet si acestea se pierd undeva in neantul nesimtirii, stingandu-se-ncet, dandu-i castig de cauza mortii sufletului, sfasiat de o durere nestavilita. Eu ma sting incet, sentimentele dipar si ele, toate pier, dar...cui ii pasa? Raman un copil avortat, un nelegiut al propriilor cuvinte si trairi neintelese! Eu vreau sa iubesc, dar nu o pot face cu oricine, nu pot iubi pe oricine, asa cum nici fetele pe care le placeam, dar m-au respins, nu au fost in stare sa...ma iubeasca. Iubirea poate fi mare, dar ii trebuie timp ca sa creasca, timp care...nu ne este totdeauna acordat; nu primim sansa pe care o meritam!
Well, termin cu ce am inceput: m-am saturat de toti si de toate! :( ...ma doare! I can't even breathe!!!
Nu imi doresc sa pierd iubirea, dar nu tot timpul se intampla asa cum ne dorim... In general nu sunt o fire pesimista. Cred in iubire, cred in puterea ei, cred in miracolul oferit de ea, cred cu adevarat in tot ceea ce inseamna ea, doar ca...am ajuns la capatul rabdarii si nu mai suport! As fi vrut sa fie altfe, dar nu e... Ajung sa cred ca asa mi-a fost dat sa fie, dar...nu ma las cu una, cu doua, ci voi continua sa sper, voi continua sa cred, sa vad, sa simt, sa ma daruiesc total, sa fiu ceea ce sunt!
Am vazut cateva comentarii magulitoare la adresa mea si tin sa le multumesc celor care imi citesc blogul. Ma simt...valorizat, daca ma pot exprima asa, ma simt...inteles, ingradit de sentimente, neuitat de omenie. De ce scriu ceea ce scriu? De ce ma deschid in fata tuturor, fara sa imi pese daca voi fi sau nu catalogat intr-un fel sau intr-altul? De ce scriu, pur simplu? Raspunsul e simplu: scriu pentru ca pot! Scriu pentru ca aici pot fi eu insumi, fara sa fiu urmarit cu bata (metaforic) ori de cate ori fac o prostie, scriu pentru ca aici imi regasesc cadenta, umilinta, dorinta de a-mi demonstra ca inca mai sunt om, inca mai simt, mai am parte de sentimente pozitive, inca mai sunt in stare sa imi demonstrez ca sunt capabil de iubire, sa primesc, dar mai ales sa daruiesc... Scriu, pentru ca sufletul meu inceteaza a mai plange si a mai cersi iubire!
Intr-o postare anterioara imi "exprimam" incapacitatea de a ma regasi, ma plangeam ca nu mai simt nimic, ca nu mai vreau nimic, ca nu mai exista o EA, pentru care sa simt ceva, iar adevarul e...AM ZIS BINE! Imi doresc in continuare sa simt ceea ce imi lipseste, imi doresc sa pot exprima si altceva decat dorinta de a gasi pe cineva, caruia sa ii pot "impartasi" cel putin jumatate din inima mea. E greu si totodata e foarte enervant ceea ce simt, iar tot ce imi doresc sa fac este sa ii ignor pe toti, sa ma dau la fund, sa ii uit! Am inceput sa sterg lumea din lista de mess. Ii sterg pe toti aceia pe care nu ii mai vreau, pe cei care nu imi sunt prieteni, nici macar amici! M-am saturat de falsitate, de ipocrizie, de idioti! Sunt curios, oare dintre cei peste 400 de omuleti pe care ii am in lista de mess, oare cati merita sa ramana acolo?
In zilele recent incheiate m-am simtit mai dezamagit ca niciodata! Dezamagit pentru ca nu vad in omul de rand, in cunostinte, in colegi, in prietenii mei, caldura de care am nevoie, caldura de care, fiecare dintre noi avem nevoie. Omul cand se simte vinovat, se da la fund si nu are curajul de a te privi in ochi, decat atunci cand e mai rece decat gheata, cand e lipsit de scrupule si nu are nimic mai bun de facut, decat a-si alimenta egoistul si nesimitrea! Observ ca cei care ne stau alaturi, cei care imi sunt alaturi, fizic, nu sunt decat niste lipitori, niste caricaturi de prost gust, niste...macelari de suflete! De cate ori nu s-a intamplat sa vreau sa vorbesc cu cineva, dar sa nu am cu cine?! Lumea este intr-o continua crestere, omul evolueaza (sau cel putin asa crede), se indeparteaza de tot de cei care le-ar putea acorda siguranta sentimentala necesara producerii unui obiect divin.
Incet-incet, am triat asa-zisii prieteni, i-am trecut pe linie moarta si am inceput a-mi face curatenie in obiceiuri. Trist este ca incep a-mi da seama de tot ceea ce am pierdut, oamenii adevarati, sentimentele adevarate, momentele cu adevarat magice, iar tot ceea ce am pierdut, am facut-o in fata unor bufoni second-hand! Fetele dupa care am alergat, "relatiile" lungi de...doar cateva luni, indragostelile purtate fetelor care nu stiu ce e iubirea... "Omul care iubeste, sufera, iar omul care este iubit, isi bate joc!" Totul se reduce la timpul pierdut in cautarea marii iubiri, iubire ce nu a avut curajul sa imi arate si mie drumul pe care il cautam, dar...asta se numeste experienta de viata, asa ca...nu ar trebui sa existe regrete (dar exista)! Am intalnit multe fete bune care ma placeau, dar pentru care nu simteam nimic, asa ca am preferat sa stau deoparte, sa nu ma implic intr-o relatie pe care nu o voiam; nu am vrut niciodata sa fie cel care "isi bate joc"...
"In cine sa cred? Pe cine sa strig? Pe cine, in brate, as mai putea sa cuprind?" Cam asa suna niste versuri de-ale mele (sunt undeva pe blog)... zilele trec, anii se scurg si imi dau seama ca...mereu traiesc cu durerea in suflet ca timpul trece, viata trece, iar eu raman cu sentimentele nesatisfacute si incet, incet si acestea se pierd undeva in neantul nesimtirii, stingandu-se-ncet, dandu-i castig de cauza mortii sufletului, sfasiat de o durere nestavilita. Eu ma sting incet, sentimentele dipar si ele, toate pier, dar...cui ii pasa? Raman un copil avortat, un nelegiut al propriilor cuvinte si trairi neintelese! Eu vreau sa iubesc, dar nu o pot face cu oricine, nu pot iubi pe oricine, asa cum nici fetele pe care le placeam, dar m-au respins, nu au fost in stare sa...ma iubeasca. Iubirea poate fi mare, dar ii trebuie timp ca sa creasca, timp care...nu ne este totdeauna acordat; nu primim sansa pe care o meritam!
Well, termin cu ce am inceput: m-am saturat de toti si de toate! :( ...ma doare! I can't even breathe!!!
duminică, 6 martie 2011
Love is in the air...
Da! Love is in the air, these days... A inceput sa pluteasca undeva pe la 14 februarie, odata cu aparitia V-day, apoi 24 febr D-day si acum...e luna lui martisor. Oare zilele de iubire si de obligare de facut cadouri se mai termina? Nu ca ar fi ceva rau in asta, dar sunt cam multi bani de cheltuit! :)) Lucky me ca nu am cui sa fac cadouri! :D Defapt, nu e chiar un noroc, ci mai degraba un blestem, dar cu siguranta ca data viitoare va fi mai bine! :)
Din cauza racelii care nu mai pleaca (se pare ca ea este singura care tine atat de mult la mine si nu se mai da dusa), m-am "oprit" nitel sa imi clatesc ochii cu o comedie romantica. Aleasa zilei a fost "I hate Valentine's day!" O comedie romantica foarte slaba, doi actori, care personal, imi sunt foarte antipatici: John Corbett, iar pe tipa nu retin cum o cheama (nici nu se merita sa ii retin numele, pentru ca nu o suport). Revenind la film, dupa cum ziceam, este unul dintre cel mai slabe filme, din multele care mi-au fost date sa le vad, o poveste patetica, o interpretare de doi lei si...actrita principala o sclifosita, care aduce mai mult a travestit, decat a femeie! Dar...nu stau acum sa fac descrierea filmului...
Ce voiam sa spun e ca ori de cate ori vad o persoana suferind, fie ca e vorba de o frumusete angelica sau de o persoana a carei fatza cere pumni, fie ca este o persoana super inteligenta, atragatoare, cu sex-appeal sau o persoana idioata, nesuferita, etc... mi se face mila cand ii simt suferinta, pentru ca, intr-un fel, ma transpun intr-un ciclu transhumant, daca ma pot exprima asa. Simt durerea, o inteleg, o traiesc prin privirea celuilat! Se pare ca sunt o persoana slaba, pentru ca ma las impresionat de orice si de catre oricine... Facand un mic exercitiu corelativ intre acest film si...pura, frageda mea imaginatie, ma lasai cufundat in neant, adancindu-ma in stari de o nebuloasa traita, o nebuloasa cu caracter educativ, intr-un stil peiorativ. Oricat de nesuferit ar fi cineva, oricat de prost, de idiot, de...enervant, are si omul sentimente si...sufera, chiar daca noi nu credem ca ar putea exista asa ceva! "Cum sa fie vorba de asa ceva? Sau...ce ma intereseaza ce simte celalalt? Important este ce simt eu!"
Am asistat, de curand, fara voia mea, la o conversatie telefonica intre...o fata si un baiat. La inceput nu ma interese ce se vorbea, nu eram atent, dar...am auzit cuvintele "cum sa iti placa de mine?" si mi-a captat atentia. Apoi ea, rece din fire, ii raspunde nonsalant, cu un aer superior de regina a gheturilor: "tu nu gandesti putin? Ce sa imi placa la tine? Esti un bleg, un idiot, un imatur si...eu nu m-as uita la unul ca tine! Tu nu te uiti la tine? Ce fata crezi ca te place?" Am ramas masca! Mie sa imi fi vorbit asa o fata, i-as fi inchis telefonul in nas si...o viata sanatoasa sa ai, printeso! Cum iti permiti ca tu, Muc cel mic, pitipoanca de aur al zilelor gutziene, sa vorbesti asa si sa il umilesti pe saracul om? Cine te crezi? Crezi ca esti o mare printesa? O super-vedeta hollywood-iana? Chiar de ai fi fost, nici asa nu ti-ar fi fost permis sa umilesti un suflet! Omul si-a facut curaj sa iti spuna ce simte pentru tine, iar tu, cu sufletul de rece, mai rece decat gheata, l-ai...omorat de tot! Am primit si eu o replica tare, dar din respect pentru fata, pe care credeam ca o plac, nu voi scrie ce mi-a zis, dar nici ea nu a fost prea departe, asa ca...m-am convins cu aceste "frumuseti" fine, catifelate, niste "doamne" in adevaratul sens al cuvantului!
Ce va lipseste voua, mai pitipoancelor, este o educatie! Nu degeaba se ajunge la violenta domestica, intre newly weds! Baietii nu stiu sa se comporte, fetele nu stiu sa vorbeasca, fiecare dintre cei doi au expectante exagerate de la celalalt si...cel mai important, la inceput, fiecare cauta sa creeze o imgine buna, asupra propriei persoane, ignorand cine este cu adevarat, doar ca, intrun final, acel "eu" adevarat va iesi la iveala si atunci fericirea se duce dreacu'! Oare nici acum nu stim ca suntem cu adevarat fericiti doar cand suntem noi insine? De ce trebuie sa ne scormonim si sa cautam o persoana care nu exista, doar pentru a impresiona? Nu inteleg! Dupa ce terminam de impresionat, ce facem? Ah, stiu... "Iesi la iveala, mai Scaraoschi ce esti tu! Arata'ne cine esti tu, defapt!" ...sa vedem atunci "fericire". Cu totii suntem niste mici prefacuti, niste mincinosi, cautand ceva extraordinar, pe care sa il platim cu...nimic! Ce mult imi place zicala "ochii sunt oglinda sufletului!" De fiecare data am cautat privirea "ei", m'am adancit in ea, m'am scaldat atat ca a trebuit, pana mi'am dat seama: "Tu, nu esti decat ca toate celelalte...o prefacuta!" Pacat este ca, niciodata nu am am spus asa ceva, persoanei in cauza. As fi vrut, de multe ori, dar ma gandesc la ea, la sentimentele ei si...va suferi, pentru ca nimanui nu ii place sa fie criticat, doar ca uneori trebuie! Chiar trebuie, pentru ca aceste critici ajuta, daca esti o persoana inteligenta si daca alegi ceea ce trebuie din ele.
Sa revin nitel la "Love is in the air"... Nu mai simt nimic, nici'un fel de love; ma simt gol, ma simt...amnezic! Acum o luna simteam ca vreau pe cineva, pe cineva anume, sa o strang in brate, sa o alint asa cum stiu mai bine, sa o rasfat sa o...inebunesc cu nebunia mea dragastoasa, dar acum...nu mai simt nimic! Dupa o perioada lunga, lunga de timp, nu ma mai simt indragostit, nu ma mai simt nevolnic, nu ma mai simt mic si neajutorat, nu imi mai doresc iubire, nu mai vreau nimic din tot ceea ce reprezinta..."EA"!
Ceva s'a rupt in mine... Ce se intampla cu mine? Dezamagirile repetate isi spun cuvantul... Ma simt...PIERDUT!!!
Din cauza racelii care nu mai pleaca (se pare ca ea este singura care tine atat de mult la mine si nu se mai da dusa), m-am "oprit" nitel sa imi clatesc ochii cu o comedie romantica. Aleasa zilei a fost "I hate Valentine's day!" O comedie romantica foarte slaba, doi actori, care personal, imi sunt foarte antipatici: John Corbett, iar pe tipa nu retin cum o cheama (nici nu se merita sa ii retin numele, pentru ca nu o suport). Revenind la film, dupa cum ziceam, este unul dintre cel mai slabe filme, din multele care mi-au fost date sa le vad, o poveste patetica, o interpretare de doi lei si...actrita principala o sclifosita, care aduce mai mult a travestit, decat a femeie! Dar...nu stau acum sa fac descrierea filmului...
Ce voiam sa spun e ca ori de cate ori vad o persoana suferind, fie ca e vorba de o frumusete angelica sau de o persoana a carei fatza cere pumni, fie ca este o persoana super inteligenta, atragatoare, cu sex-appeal sau o persoana idioata, nesuferita, etc... mi se face mila cand ii simt suferinta, pentru ca, intr-un fel, ma transpun intr-un ciclu transhumant, daca ma pot exprima asa. Simt durerea, o inteleg, o traiesc prin privirea celuilat! Se pare ca sunt o persoana slaba, pentru ca ma las impresionat de orice si de catre oricine... Facand un mic exercitiu corelativ intre acest film si...pura, frageda mea imaginatie, ma lasai cufundat in neant, adancindu-ma in stari de o nebuloasa traita, o nebuloasa cu caracter educativ, intr-un stil peiorativ. Oricat de nesuferit ar fi cineva, oricat de prost, de idiot, de...enervant, are si omul sentimente si...sufera, chiar daca noi nu credem ca ar putea exista asa ceva! "Cum sa fie vorba de asa ceva? Sau...ce ma intereseaza ce simte celalalt? Important este ce simt eu!"
Am asistat, de curand, fara voia mea, la o conversatie telefonica intre...o fata si un baiat. La inceput nu ma interese ce se vorbea, nu eram atent, dar...am auzit cuvintele "cum sa iti placa de mine?" si mi-a captat atentia. Apoi ea, rece din fire, ii raspunde nonsalant, cu un aer superior de regina a gheturilor: "tu nu gandesti putin? Ce sa imi placa la tine? Esti un bleg, un idiot, un imatur si...eu nu m-as uita la unul ca tine! Tu nu te uiti la tine? Ce fata crezi ca te place?" Am ramas masca! Mie sa imi fi vorbit asa o fata, i-as fi inchis telefonul in nas si...o viata sanatoasa sa ai, printeso! Cum iti permiti ca tu, Muc cel mic, pitipoanca de aur al zilelor gutziene, sa vorbesti asa si sa il umilesti pe saracul om? Cine te crezi? Crezi ca esti o mare printesa? O super-vedeta hollywood-iana? Chiar de ai fi fost, nici asa nu ti-ar fi fost permis sa umilesti un suflet! Omul si-a facut curaj sa iti spuna ce simte pentru tine, iar tu, cu sufletul de rece, mai rece decat gheata, l-ai...omorat de tot! Am primit si eu o replica tare, dar din respect pentru fata, pe care credeam ca o plac, nu voi scrie ce mi-a zis, dar nici ea nu a fost prea departe, asa ca...m-am convins cu aceste "frumuseti" fine, catifelate, niste "doamne" in adevaratul sens al cuvantului!
Ce va lipseste voua, mai pitipoancelor, este o educatie! Nu degeaba se ajunge la violenta domestica, intre newly weds! Baietii nu stiu sa se comporte, fetele nu stiu sa vorbeasca, fiecare dintre cei doi au expectante exagerate de la celalalt si...cel mai important, la inceput, fiecare cauta sa creeze o imgine buna, asupra propriei persoane, ignorand cine este cu adevarat, doar ca, intrun final, acel "eu" adevarat va iesi la iveala si atunci fericirea se duce dreacu'! Oare nici acum nu stim ca suntem cu adevarat fericiti doar cand suntem noi insine? De ce trebuie sa ne scormonim si sa cautam o persoana care nu exista, doar pentru a impresiona? Nu inteleg! Dupa ce terminam de impresionat, ce facem? Ah, stiu... "Iesi la iveala, mai Scaraoschi ce esti tu! Arata'ne cine esti tu, defapt!" ...sa vedem atunci "fericire". Cu totii suntem niste mici prefacuti, niste mincinosi, cautand ceva extraordinar, pe care sa il platim cu...nimic! Ce mult imi place zicala "ochii sunt oglinda sufletului!" De fiecare data am cautat privirea "ei", m'am adancit in ea, m'am scaldat atat ca a trebuit, pana mi'am dat seama: "Tu, nu esti decat ca toate celelalte...o prefacuta!" Pacat este ca, niciodata nu am am spus asa ceva, persoanei in cauza. As fi vrut, de multe ori, dar ma gandesc la ea, la sentimentele ei si...va suferi, pentru ca nimanui nu ii place sa fie criticat, doar ca uneori trebuie! Chiar trebuie, pentru ca aceste critici ajuta, daca esti o persoana inteligenta si daca alegi ceea ce trebuie din ele.
Sa revin nitel la "Love is in the air"... Nu mai simt nimic, nici'un fel de love; ma simt gol, ma simt...amnezic! Acum o luna simteam ca vreau pe cineva, pe cineva anume, sa o strang in brate, sa o alint asa cum stiu mai bine, sa o rasfat sa o...inebunesc cu nebunia mea dragastoasa, dar acum...nu mai simt nimic! Dupa o perioada lunga, lunga de timp, nu ma mai simt indragostit, nu ma mai simt nevolnic, nu ma mai simt mic si neajutorat, nu imi mai doresc iubire, nu mai vreau nimic din tot ceea ce reprezinta..."EA"!
Ceva s'a rupt in mine... Ce se intampla cu mine? Dezamagirile repetate isi spun cuvantul... Ma simt...PIERDUT!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)