A fucking love!

Iti amintesti de mine? Stateam in fata ta, te sorbeam din privire, lasand loc unei imaginatii "romanticoase", iti admiram tainele ancestrale care ma faceau sa ma scufund in nemurire, stateam si imi amageam fiinta ca tu ai putea fi viata, lumina, splendoarea. Iti amintesti cand ma strecuram, printre gunoaie, pentru a-mi face loc in privirea ta? Cand vremurile acelea plapande erau trupul si sufletul intruchiparii tale, vremuri in care singura magie de pe acest pamant...ai fost TU!

Mi-ar fi placut ca macar o clipa din viata ta, sa intorci capul spre mine, sa ma mangai cu degetele tale catifelitate, sa ma atingi cu splendoarea divinitatii care ti-a fost data, sa-ti plimbi minunile suave, peste al meu chip necioplit si presarat de amintirile trecutului intunecat, sa ma privesti adanc in ochi si sa vezi cadoul meu pentru tine: acel mic ocean sihastru, inhaitat cu dorintele arzatoare, pasiunile crescande si salbaticia amazoniana, care sa jertfeasca fiinta si chipul angelic, pentru iubire! Mi-ar fi placut ca ale tale lacrimi sa poposeasca pe buzele mele rancede si seci, sa imi renasca spirtualitatea, credinta si curajul, sa ma nasc, sa pier si apoi sa renasc in bratele tale arhanghelice, ori de cate ori aveai sa imi acorzi aceasta sansa. Privirea ta cea dulce, zambetul tau divin, buzele tale suave, senzuale ar fi putut sa ma calauzeasca prin tunelul demonic, catre acea liminita de la capatul sau.

Oare tu stii ca noptile mele erau scufundate in chinuri desarte, in care mos Ene facea alianta cu nesuferitul de Cupidon si tot ce vedeam, simteam si doream in acele momente era imaginea ta, fiinta ta, simtirea ta in bratele mele presarate de neputiinta, deznadejde si fiori?! Probabil nu stii, pentru ca nu ti-am spus-o niciodata, iar la fel de bine nu o vei sti niciodata, pentru ca tu nu mai esti! Tu nu mai esti si nici nu cred ca ai existat vreodata. Nu esti o plasmuire a imaginatiei mele, asa cum ar zice unii! Nu! Ba mai mult, esti cat se poate de reala, esti cat se poate de umana, esti cat se poate de duala, pentru ca reprezinti atat divinitatea, cat si demonismul.
Lacrimile durerii se frang neputincioase, pe taramul intunecat al acestei legendare farame de pamant, pe aceasta insula pustie care ma framanta mai ceva ca un cosmar. Tu esti un cosmar viu si totusi, esti cosmarul la care nu pot sa renunt! Simt cuvintele cum se bat cap in cap, in mintea mea, simt ca se chinuie sa formeze o aversiune, ca replica la politica asupritoare lansata de slugile nemiloase ale iubirii, iubire care este o durere insuportabila si dezirabila, in acelasi timp; este un chin, dar si alinare, tristete si bucurie, deznadejde si speranta, intuneric si lumina, moarte si viata. Cale de mijloc nu exista si nici nu cred ca va exista vreodata! Intotdeauna ne vom scalda in extreme, dar in acelasi timp vom fi si la mijloc. Ciudat!

Vreau sa nu mor, cat timp mai sunt in viata! Vreau sa ma dedic unei organigrame ascendente, care sa imi ridice spiritul, emotia, placerea, dorinta, catre continuitate. Tu esti, atat timp cat vei exista si desi mereu imi provoci durere in suflet, te voi dori intotdeauna, pentru totdeauna!
Dorintele mele se nasc si mor odata cu tine, pentru ca tu esti si lumina si viata si bucuria si implinirea, iar singurul motiv pentru care ma mai incapatanez sa traiesc, esti... numai TU!!!

Tu ma ridici si ma cobori,
Tu-mi dai viata, ma si omori!
Tu esti o umbra de destin,
O franta aripa celesta
Un chip angelic, scump, divin,
Pierdut mereu pe'un camp ancestru.

De-ar fi sa vii, de-ar fi sa pleci,
De-ar fi sa mai renasti o data,
In gandul meu, un veac petreci
Si inima-mi 'ti voi da-o toata!

Intrebari intrebatoare

Am si uitat care a fost ultima zi in care am postat ceva. Intrebarea este: de ce nu am mai facut-o? Raspunsul vine la fel de prompt: Pentru ca nu a fost sa fie!
Chiar zilele astea aveam in minte cateva subiecte, relativ interesante, pentru cititorii de rand, dar mai ales, pentru bloggerul din mine. Voiam sa instaurez o "dictatura" a cuvintelor tari, care sa starpeasca nelegiurea cuvintelor de rand, aruncate pe ici-colo, doar de dragul de a fi "asezate" cumva.
Voiam sa scriu despre religie vs. stiinta, dar simt ca sunt urmarit de fanaticii religiosi care m-ar strange de gat, pentru ceea ce as avea de zis. Cert este ca opinia trebuie respectata, dar chiar de nu e respectata, ea tot opinie ramane! In viitorul apropiat voi dezvolta si acest subiect (iar intr-o masura, mai mare sau mai mica, tot de la iubire pornesc).

Incet-incet ma scald intr-o "apa" varatica, ca doar e sezonul, apa in care simtul moleselii este cuvantul de ordine: e vacanta, e soare, e mare/munte, e liniste, uneori e prea multa liniste. Linistea asta ma omoara, la fel ca si asteptarea! Am ajuns sa ador forfoteala de peste an, in care studentimea da tonul la viata si ora exacta, in aceasta mica "metropola" a Romaniei (e mult spus metropola, dar suna destul de bine). In momentul de fata, totul imi pare atat de lipsit de sens, atat de indepartat, atat de molatec si simt cum timpul asta se scurge incet de repede. Poate am impresia asta, pentru ca, in momentul de fata, organizarea si concretul lipsesc cu desavarsire din dosarul meu, usor prafuit, aruncat undeva sub patul neintelegerii statutului ce mi se atribuie. Cele aproximativ 30 de grade ma indeamna sa ma scald in noutate, sa imi desavarsesc fiinta lipsita de certitudine, sa ies din amorteala incendiara a nimicului de peste zi si sa ma afund intr-o aventura fara margini a conexiunii dintre ieri, azi si maine. Totusi, ceea ce fac acum este sa imi renasc dorintele de a reveni la un normal, de comun acceptat, printre intelesurile eului. Zi de zi ajung la aceeasi concluzie si anume: totul din jurul meu sucks! Uneori fac atat de multe, imi mentin fiinta vibratoare atat de ocupata, incat nici macar sfetnicul noptii nu ma poate linisti; alteori nu fac mare branza, dar nu pentru ca nu as avea ce face, ci pentru ca ceea ce fac mi se pare extrem de insignifiant si fara rost pentru ceea ce am fost "conceput si programat".

Urmarea inceputului meu este prezentul, urmat de viitor, dar totusi, imi lipseste ceva! Imi lipseste capacitatea de a ma intelege, de a intelege de ce fac ceea ce fac, desi ceea ce fac nu ma multumeste?! E trist sa ajungi la concluzia, ca desi, asa cum am zis mai sus, iti mentii ziua ocupata, facand o groaza de lucruri, iti dai seama ca totusi, nu ai facut nimic! Un vis costa, o imagine care trebuie creeata, costa, o dorinta..., costa si ea, iar toate acestea (plus inca multe altele, care se afla pe langa) au nevoie de constanta si atribuire; au nevoie de clarviziune, de un drum drept, cu optiuni, de o harta pe care sa fie trasate obiectivele, s.a.m.d. Incep sa ma enervez pentru ca fac ceea ce fac, dar nimic din ceea ce fac nu este concret!

In postarea de azi am omis, oarecum, subiectul meu preferat, pentru ca...pe zi ce trece, viziunea mea, in ceea ce o priveste pe EA, devine din ce in ce mai difuza, mai incetosata. Uit cum sunt, uit cum este, uit ce inseamna, uit sentimentul, uit natura ei, uit tot ceea ce tine de ea! :( Uneori, mi-e dor si doare, alteori, doar ma doare, dar nu stiu de ce si mi-e dor, dar nu stiu de cine/ce. Constat ca multi vorbesc in necunostinta de cauza, spun lucruri pe care nu le inteleg sau pe care nu le cred, traiesc asa cum stiu ei, dar macar traiesc, pe cand eu...nu as putea spune ca sunt atoatecunoscator, atoatestiutor, inteleptul inteleptilor, dar nu indraznesc sa traiesc, macar asa, de incercare, desi uneori as vrea, dar nu se vrea de partea cealalta... Ceata, se pare, va continua sa imi fie cea mai buna amica! Asa cum se zice din mosi-stramosi: am ceea ce imi doresc si ceea ptr care "indraznesc" sa lupt. Procentajul dezirabil, atribuit unui anumit obiect, unei anumite stari sau unei anumite fiinte, este cand favorabil, cand nefavorabil; cand pro sau contra. Indecizia este statutul care imi sta scris in frunte...