Mi-ar fi placut ca macar o clipa din viata ta, sa intorci capul spre mine, sa ma mangai cu degetele tale catifelitate, sa ma atingi cu splendoarea divinitatii care ti-a fost data, sa-ti plimbi minunile suave, peste al meu chip necioplit si presarat de amintirile trecutului intunecat, sa ma privesti adanc in ochi si sa vezi cadoul meu pentru tine: acel mic ocean sihastru, inhaitat cu dorintele arzatoare, pasiunile crescande si salbaticia amazoniana, care sa jertfeasca fiinta si chipul angelic, pentru iubire! Mi-ar fi placut ca ale tale lacrimi sa poposeasca pe buzele mele rancede si seci, sa imi renasca spirtualitatea, credinta si curajul, sa ma nasc, sa pier si apoi sa renasc in bratele tale arhanghelice, ori de cate ori aveai sa imi acorzi aceasta sansa. Privirea ta cea dulce, zambetul tau divin, buzele tale suave, senzuale ar fi putut sa ma calauzeasca prin tunelul demonic, catre acea liminita de la capatul sau.
Oare tu stii ca noptile mele erau scufundate in chinuri desarte, in care mos Ene facea alianta cu nesuferitul de Cupidon si tot ce vedeam, simteam si doream in acele momente era imaginea ta, fiinta ta, simtirea ta in bratele mele presarate de neputiinta, deznadejde si fiori?! Probabil nu stii, pentru ca nu ti-am spus-o niciodata, iar la fel de bine nu o vei sti niciodata, pentru ca tu nu mai esti! Tu nu mai esti si nici nu cred ca ai existat vreodata. Nu esti o plasmuire a imaginatiei mele, asa cum ar zice unii! Nu! Ba mai mult, esti cat se poate de reala, esti cat se poate de umana, esti cat se poate de duala, pentru ca reprezinti atat divinitatea, cat si demonismul.
Lacrimile durerii se frang neputincioase, pe taramul intunecat al acestei legendare farame de pamant, pe aceasta insula pustie care ma framanta mai ceva ca un cosmar. Tu esti un cosmar viu si totusi, esti cosmarul la care nu pot sa renunt! Simt cuvintele cum se bat cap in cap, in mintea mea, simt ca se chinuie sa formeze o aversiune, ca replica la politica asupritoare lansata de slugile nemiloase ale iubirii, iubire care este o durere insuportabila si dezirabila, in acelasi timp; este un chin, dar si alinare, tristete si bucurie, deznadejde si speranta, intuneric si lumina, moarte si viata. Cale de mijloc nu exista si nici nu cred ca va exista vreodata! Intotdeauna ne vom scalda in extreme, dar in acelasi timp vom fi si la mijloc. Ciudat!
Vreau sa nu mor, cat timp mai sunt in viata! Vreau sa ma dedic unei organigrame ascendente, care sa imi ridice spiritul, emotia, placerea, dorinta, catre continuitate. Tu esti, atat timp cat vei exista si desi mereu imi provoci durere in suflet, te voi dori intotdeauna, pentru totdeauna!
Dorintele mele se nasc si mor odata cu tine, pentru ca tu esti si lumina si viata si bucuria si implinirea, iar singurul motiv pentru care ma mai incapatanez sa traiesc, esti... numai TU!!!
Tu ma ridici si ma cobori,
Tu-mi dai viata, ma si omori!
Tu esti o umbra de destin,
O franta aripa celesta
Un chip angelic, scump, divin,
Pierdut mereu pe'un camp ancestru.
De-ar fi sa vii, de-ar fi sa pleci,
De-ar fi sa mai renasti o data,
In gandul meu, un veac petreci
Si inima-mi 'ti voi da-o toata!
Tu-mi dai viata, ma si omori!
Tu esti o umbra de destin,
O franta aripa celesta
Un chip angelic, scump, divin,
Pierdut mereu pe'un camp ancestru.
De-ar fi sa vii, de-ar fi sa pleci,
De-ar fi sa mai renasti o data,
In gandul meu, un veac petreci
Si inima-mi 'ti voi da-o toata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu