Cum mă rescriu?!

Dac-am să fiu străinul visării, nuanța de gri, prin petele roz,
Am să m-ascund de pașii creării, de urma confuză pierdută-n moloz.

Dac-am să fiu sentința amară, a lumii abjecte, prădată de chin,
Transpusă-n iluzii, cerșind idealuri și zdrențe suave, cu chipul său lin,
Am să mă-nec. Am să fug spre pădure, am să devin un fel de sihastru,
Am să încerc să mă scutur de toate: de tine, de lacrimi, de tot ce-i dezastru!

Pornit-am cu gândul să fiu o minune, un trup înrudit cu zorii de zi,
Un înger minuscul, cu aripi deschise, întinse la maxim; și oare de-aș fi?!
Crezut-am că sunt străinul din umbră, cu-n zâmbet închis, cu lacăt pe gură,
O ploaie meschină, evadată din nori, privat de culoare, urât de natură.

Sunt un lup singuratic, ce urlă la lună, plângându-și ființa, spre schimbul de peri.
Sunt cel care sunt: exploratorul de mâine, visătorul de azi și scriitorul de ieri.
Vise, gânduri, șoapte, idei preamărite, cuvinte istețe și rânduri răscoapte,
Mă scot din bârlog, din citate perfecte; mă-ncumet să scriu o altfel de noapte.

Durerea mea plânge, iar eu plâng cu ea. Încercăm, împreună, să reinventăm:
Amintirea de ieri, minunea de mâine, speranța, viața și tot ce visăm,
Sau chipul angelic, privirea profundă, un zâmbet real și molipsitor;
Aceasta e viața, aceasta ești tu: prezentul trăit, cu scop viitor.

Fara sens

Eram trecut in vremea-n care, ma tot cruceam de seci cuvinte,
De dorurile ce se ascundeau, pe drumurile de dinainte.
Priveam, cam nesatul, spre mare, spre cerul vested, naucit,
Si-aici ma tot cruceam de mine, de chipul meu cel vestejit.
Voiam sa inteleg nimicul, sa iau pricepere din vorbe,
S-o fac pe inteleptul care si-a luat o diploma din ciorbe.
Am fost trecut in izolare, pe-un drum cu iz asteptator,
Eram tic-tac-ul ce apare, nesuferit, desteptator.

M-am desteptat, dar cat s-adorm. Mi-am luat si inima in dinti,
Am fugarit a mea fiinta, pe vechi meleaguri, goi, fierbinti...
Am tresarit, reinventat, in lumi si sensuri paralele,
Am copiat credinta care statea ascunsa-n cer, sub stele.
Ma uit, cu jale, in oglinda, spre zarea ce imi e datoare,
Scalambanit ma tot prostesc sa redescopar sensul din schimbare.
Se pare ca m-am dus la vale, o iau alene pe ulei,
Cersesc minuni, peste hotare, si mila de la derbedei.

Traiesc altfel.

Am rasarit dintr-o celula, mi-am luat o viata imprumut,
Am asteptat, dupa pendula, sa fiu acel dintai nascut.
Mi-am luat, din ganduri, o secventa, de clipe mari, de doruri pline,
Am aderat la scopuri sfinte, dupa credinte reci, pagane...
Mi-am pus un sal de biruinta, sa trec a gandului hotar,
Si mi-am propus sa spintec viata, sa sorb aroma de calvar.
Ca mai mereu, dorm in negare, ma-ncred in lumea de aici,
Ma rastignesc, cersand iubirea, si-astept sa vii, sa ma ridici.

Nu cad in abis, de placere, nu rascolesc nici rani adanci,
Nu vreau decat sa simt cum piere vantoasa rece, dintre stanci.
Am rasarit, dintr-o celula, am dat viata luminii mele,
Mi-am nascocit o noua lume, mi-am asternut si-un cer cu stele.
Acum te simt, o, tu, viata! Mi-ai recreat ganduri de dor,
Mi-ai pus in inima o piatra, sculptata-n stanca, sub izvor.
Mi-ai rasarit un chip de soare, un altfel soare luminos;
Acum revine-acea dorinta: traiesc iubind, sfarsesc frumos!

In gandurile mele aspre, ma-ncanta muzici si culori,
Prin calda-i, dulce simfonie, pe campuri verzi, prin puf de nori,
Ma zbat, sfios si-ngan corale... Ba levitez catre divine,
Ca doar a mele enspe ganduri, se-ndreapta numai catre tine!
Mi-am asternut o patura de vise, pe care-o port atunci cand zbor,
Iar dorurile de atunci nescrise, isi iau dezmat, uitand de dor.
Nu am uitat ca-mi este dor, dar dorul de acum este un alt,
Nu-mi este dor, de dorul vechi, caci dorul meu e mai inalt.

Mai vine ploaia?

M-am săturat să aștept ploaia, să-mi umplu visele cu stropi,
Să fac un duș de biruință, cu visele-mi să umplu gropi.
M-am săturat de gânduri triste, de aiureli si praf de stele,
De lungi serate aburinde, de lumi si gânduri paralele!
Vreau născociri despre lumină, să o cazez in colțul meu,
Să fac perete, înspre lume, să mă încarc cu simplul "EU."
Vreau noi științe despre soare, să limitez a sa căldură,
Să pun un petic de gândire și să creez a mea natură...

M-am săturat să cuget aspru, să mă închid iar in visare,
Să recreez mirajul ploii, să umplu viața de culoare.
Ca un copil, năuc, înfulec o altă porție de sentimente,
Îngurgitez ce prind în mână și-aștept minunile latente...
E drumul lung până acasă, pân' la căsuța dintre nori,
E-atât de lung și vreau răcoare; un spirit cald. Ai să cobori?
Speranța mă îmbrățișează și imi zâmbește precum Maya,
S-aștept, cu inima deschisă, pe fata ce aduce ploaia...

Si-as vrea sa stiu...

Romanul s-a nascut poet, dar cred ca-l doare-n palarie,
Nici nu a-nvatat ca sa vorbeasca, dar se repede ca sa scrie.
Rosteste-n scris cuvinte mari, se pune sa viseze vise,
Incearca sa deschida usi, dar cum-necum, sunt tot inchise.

Copacii-s verzi si cand sunt jos, zdrobiti, pe rand, de vremea rea,
Vor mai trai o perioada, dar cum ramane cu padurea?
Vor trece anii peste ea, priviri marete s' or asterne,
Si doar un lucru va ramane: doar amintirile eterne.

Am dat crezare lumii noi, m-am inaltat doar din cuvinte,
Am zis ca orice s-ar intalmpla, viata merge inainte.
Asa si e, dar crezul meu, s-a ratacit pe la-nceput,
M-am razvratit, cersind minuni,si-am devenit copacul rupt.

Privesc acum, din colt de strada, cum frunzele-mi se pierd in jos,
Ramas-am cu-ale mele vise, sa cresc spre cer, sa fiu vanjos,
Sa port cu mine umbra vremii, sa ma inalt an dupa an,
Dar am ramas uitat de lume si m-am trezit ca sunt orfan.

Cuvintele-mi sunt dor de duca, rostite-n sec, in prag de seara,
Le-astern, pe rand, pe-a mea hartie, pana-ntr-o zi, cat sa dispara.
Am cautat, in EI, comori, mi-am pus credinta la bataie,
Am tot sperat ca, intr-o zi, nu voi mai fi eu neagra oaie.

Romanul s-a nascut poet, cu'a lui durere-n palarie;
De-as fi si eu, la fel ca ei, singur n'as fi, ci cu o mie!
Ma-ntreb si-acum de ce padurea, isi leapada copacii goi,
De ce nu crede pan' la capat? De ce se leapada de noi???

Inca te caut.

Credeam ca m-am nascut urand lumina, viata si a ta fiinta,
M-am departat de asta lume, cu scopul de'a-mi gasi credinta.
Credeam ca "EU" fiind, am sa gasesc, un strop maiastru de lumina,
Ca tot ce fac, din ce se cere, ma duce spre lumea divina...
Am tot sperat, vazand in tine, o pulbere neprihanita,
M-am atasat de chipul care s-a transformat intr-o termita.
M-ai rascolit, intemnitat, m-ai dus pe-o insula pustie,
Te-ai transformat intr-o naluca, cuprinsa numai de prostie!

Credeam ca m-am nascut urand, dar sa urasc? Nu am pe cine!
Dorinta de-a trai iubire, este mai mare decat tine.
Privesc cu jale spre apus, si-astept din nou sa cada'o stea,
Astept, din nou, ziua in care, sa-mpart egal, inima mea.
Ma lepad de minuni crescande, m-ascund de chipuri iluzorii,
Ma-nalt spre lumile din ceruri si-am sa traiesc ca cersetorii.
Am sa traiesc, cersand viata, am sa ma-nchin doar la iubire,
Am sa cutreier vai abrupte, in drumu-mi catre fericire.

"Nu vreau sa scriu cuvinte sterse, nu vreau un epigon sa fiu,
Nu am pretentii la 'naltare; eu sunt doar ceea ce imi scriu."

Mediterana

Cea mai sanatoasa dieta din lume

Cu cat au loc mai multe studii pe seama ei, cu atat medicii si cercetatorii se conving ca aceasta este "calea cea dreapta". Este vorba, bineinteles, despre dieta mediteraneana.

Ce castigam daca reusim sa ne adaptam modul de alimentie regulilor acestei diete? Pai, in primul rand, ar fi o sanatate buna si in al doilea rand, osilueta zvelta. Avand in vedere problemele de alimentatie cu care se confrunta o lume intreaga (innebunita dupa pastile si retete rapide de slabit), parca nu mai pare de colo.

Modelul mediteranean nu este doar o dieta, reprezinta un regim de viata sanatos, care asigura organismului toate beneficiile pe care le-ar putea obtine din mancare. In prim plan se afla uleiul de masline, fructele si legumele, nucile si semintele, pestele si fructele de mare, cerealele integrale si desigur, sa nu uitam de vin!

Pentru ca viata ta sa nu mai fie un lung sir de diete esuate, incearca sa adopti, cu pasi inceti si siguri, un regim de viata sanatos si, ca lucrurile sa fie mai usoare pentru tine, incearca sa iti educi si familia in spiritul unui mod de viata sanatos.

Ce mancam si ce bem la Mediterana

Fructe si legume

Fa-ti plinul cu antioxidantii continuti in fructe si legume! Sunt adevarati gardieni ai tineretii, lupta cu radicalii liberi si ne pastreaza inima sanatoasa. Pregateste-ti o masa delicioasa dintr-o salata cu ardei rosii, bucatele de piept de pui si seminte de floarea soarelui. Sau poate ca preferi un desert racoritor format din fructe inghetate…

Pestele

Din el obtinem proteinele si acizii grasi Omega 3, esentiali pentru o inima sanatoasa, dar si pentru o piele frumoasa sau un par stralucitor. Formeaza-ti un obicei santos din a inlocui cu peste cel putin doua mese de carne, pe saptamana. Cel mai indicat este sa il prepari la cuptor, la gratar sau in saramura cu ulei de masline.

Fasole

Toate varietatile de fasole reprezinta surse excelente de proteine, vitamine, minerale si fibre, fara a fi si bogate in grasimi. Include orice soi de fasole in preparatele tale, inclusiv in salate si vei obtine o mancare delicioasa, satioasa si bogata in fibre care favorizeaza digestia.

Condimente si mirodenii

Oregano, busuioc, rozmarin, usturoi, piper, chilli, cuisoare, nucsoara, scortisoara, orice condiment sau mirodenie ai alege, cu siguranta ca fiecare isi va gasi locul intr-un fel de mancare pe care il prepari. Pe langa aroma deosebita si gustul inconfundabil pe care il ofera mancarii, toate aceste "minuni" aduse din toate colturile lumii si comercializate de mii de ani, sunt bogate in antioxidanti. Mai exact, o jumatate de lingurita de oregano contine aceeasi cantitate de antioxidanti ca si trei cesti de spanac.

Nuci si seminte

Bogate in antioxidanti, nucile si semintele reprezinta in acelasi timp si o sursa pretioasa de grasimi monosaturate, cu efect de stabilizare al glicemiei si de intretinere a senzatiei de satietate. Din pacate, sunt si bogate in calorii, astfel incat, se recomanda consumul lor intre mese, pe post de gustare (cantitatea recomandata este cat iti incape in palma). Foarte bine sa asorteaza in salate (salate verzi cu seminte de floarea-soarelui, in deserturi cu migdale sau fistic) sau ca si garnituri (alune servite cu legume innabusite sau alune de padure cu cereale integrale).

Uleiuri sanatoase

Grasimile monosaturate aflate in uleiul de masline sau in alte uleiuri precum alune, canola, susan, alune de padure, ulei de struguri, reprezinta drumul cel mai scurt catre o inima sanatoasa. Pentru ca o singura lingurita contine 120 de calorii, este recomandat sa folosesti maxim o lingurita pentru o salata si sa nu depasesti limita de 5 lingurite pe zi.

Cereale integrale

Nu pleca din start de la ideea ca ingrasa, pentru ca lucrurile nu stau chiar asa. Cerealele integrale sunt obligatorii intr-un regim de viata sanatos, fiind o sursa importanta de vitamine, minerale si proteine. Produsele din cereale care au culoarea alba au trecut prin mai multe procese pentru a dobandi acest aspect, insa in limbajul nutritional asta inseamna ca au fost vaduvite de "darurile" initiale. Pe deasupra, cerealele integrale regleaza nivelul zaharului din sange. Cei care vor sa manance sanatos si sa isi pastreze silueta nu sunt sfatuiti sa consume mai mult de o ceasca de cereale pe zi.

Vin

Poate vei gasi ciudat faptul ca o dieta incurajeaza consumul de alcool, insa tine cont ca este vorba despre un consum moderat si ca, pana la urma, nu este vorba despre orice alcool. Vorbim de vin, o bautura adorata inca din Antichitate, saraca in calorii, insa bogata in antioxidanti. Alcoolul, in doze moderate, reduce riscul dezvoltarii bolilor de inima, insa orice exces se plateste. Un pahar de vin dupa cina va face minuni pentru digestie, dar si pentru sanatatea ta.

Avantajele dietei mediteranene in sase puncte

1.       pierderea in greutate

2.      o inima sanatoasa

3.      prevenirea diabetului

4.      o vedere mai buna

5.       reducerea riscului dezvoltarii bolii Alzheimer

6.      o viata lunga si sanatoasa

10 lucruri interesante despre somn

Somnul este o stare fiziologică de repaus total, în care tot organismul se reface pentru a-şi putea relua activitatea în fieare zi, fiind absolut esenţial oricărei fiinţe umane. Cu toate că savanţii nu au reuşit să înţeleagă pe deplin acest fenomen, există suficiente informaţii care să ne ajute să ne dăm seama ce se întâmplă cu noi odată ce am închis ochii. Iată câteva lucruri interesante de ştiut:

1. În funcţie de vârstă, fiecare dintre noi are nevoie de un anumit număr de ore de somn zilnic. Aşadar, bebeluşii dorm circa 16 ore pe zi, copiii cu vârstele între 3 şi 12 ani dorm în jur de 10 ore, între 13 şi 18 ani - 9 ore, după 19 ani, dormim cam 8 ore, iar după 65 de ani ne sunt suficiente 6 ore.

2. În timpul somnului, organismul eliberează hormoni importanţi pentru ca celulele şi creierul să se poată regenera, iar întreg corpul să elimine toxinele acumulate peste zi.

3. Nu există vise ştiinţifico-fantastice. Visăm numai persoane şi locuri pe care le-am mai văzut, chiar dacă nu ne mai amintim de ele. "Premoniţiile" reprezintă un concept asupra căruia oamenii de ştiinţă preferă să nu se pronunţe.

4. Parasomnia reprezintă totalitatea tulburărilor ce însoţesc somnul, normale în timpul copilăriei şi patologice dacă persistă la maturitate. De exemplu, agitaţia şi mişcările bruşte, generate de coşmaruri, somnambulismul,bruxismul.

5. 12% dintre noi visează numai în alb şi negru. Se spune că procentul era mai mare înainte de apariţia televizoarelor color!

6. Visele sunt normale. Persoanele care nu visează niciodată au tulburări de personalitate.

7. Poziţia în care dormim poate spune câte ceva despre personalitatea noastră. Poziţia fetusului (pe o parte, cu genunchii adunaţi) este preferata a 41% dintre noi. Poziţia soldatului (pe spate) este adoptată de 8% dintre noi. Aici intră o mare pate dintre femeile care şi în timpul somnului sunt obsedate de frumuseţe. Somnul pe o parte facilitează apariţia ridurilor, în timp ce somnul pe spate întinde tenul.

8. Ştiaţi că 1 din 4 cupluri căsătorite dorm în paturi separate? Vrbim, desigur, despre persoanele în vârstă, în cea mai mare parte, deranjate de sforăitul partenerului sau de alte tabieturi ale acestuia.

9. Somnul este mai important decât mâncarea. În lipsa alimentaţiei, decesul cauzat de foame survine în 2 săptămâni, în timp ce 10 zile fără somn sunt suficiente pentru a ne omorî.

10. Vă mai amintiţi ce aţi visat? La 5 minute de la trezire, 50% din vis s-a şters, iar după 10 nu ne mai amintim circa 90% din vis.


CSID.ro

Mai departe.

Intr-un moment de plictiseala, m-am pus sa scriu lumina vietii,
Incerc sa scriu versuri prin care, ma nasc in zorii diminetii.
Scriam sclipiri, doar despre tine, cu gandul de' a-ti gasi fiinta,
In incercarea de a ma naste, sa curm beteaga suferinta.
Voiam sa-nalt cuvinte mari, ca niste zmee printre nori,
Sa recladesc palate'n inimi, cu vaste campuri doar de flori.
Tot plictisit si fara vlaga, inchin un strop de nebunie,
Ma plec spre chipul ce adesea, m-a parasit pe'acea campie...
Cad in genunchi, ma plec cu dor, ma-nchin la aripile frante,
Am tresarit, croindu-mi zbor, spre lumi desarte, de cuvinte.
Voiam sa plang, sa strig, sa zbier, sa ma inalt umil spre cer,
Din lacrimi sa-mi cladesc transee, si sa le pun si porti de fier.


Eram pornit sa te slavesc, sa scriu ce simt si ce gandesc...
Aveam un vis in care noi, ne departam de asta lume,
Zaceam imbratisati in valuri, in apa marii, pierduti in spume.
Acum, cand cuget si-ndraznesc, sa ma apropii de trecut,
Prin ochii tai ma mai privesc, dar dau de un necunoscut.
Oglinda ta, cu chipul meu, viata mea, cu chipul tau,
Fiorii s-au cam dus la vale, ingramaditi, pierduti in hau.
Acum mi-e dor, dar nu de tine. Mi-e dor sa pot sa mai iubesc,
Mi-e dor sa am un suflet care sa-mi dea o pofta, sa traiesc.
Mi-e dor de lacrimile calde, de zambetele din priviri,
Mi-e dor de o fiinta vie, sa nu traiesc din amintiri.

I'm a total wreck!!!

Pare-mi-se ca am ajuns sa ma simt, cum nu am crezut ca voi ajunge vreodata; ma simt pe jumatate mort, epuizat, buimac. Simt ca orice as incerca, oricat de mult as vrea sa trec peste starea asta, nimic nu mi-o poate alunga. NIMIC!!! Intr-un fel, am ajuns sa ii inteleg, sa ii simt pe depresivi, pe cei care sfarsesc curmandu-si zilele, iar cand spun ca se simt goliti fara cineva/ceva anume, ca viata lor nu are nici un orizont, nici un sens, ei bine, ma uit spre inainte si nu vad decat o ceata imensa, lucruri fara sens, fara cale de iesire, o viata fara zambete, fara afectiune, fara acea licarire intrinseca ce mi-ar putea reda increderea de sine. Nu am nici un gand suicidal; don't worry! Inca nu am renuntat la a descoperi (sau redescoperi) eul sau fiinta care m-ar putea readuce in acea stare de plentitudine, de beatitudine.


In mod normal as spune ca lipsa "ei" ma face sa ma simt asa, dar ar fi doar pe jumatate adevarat. De ce? Pentru simplul fapt ca, desi doar omul sfinteste locul, desi omul este cel care te invie si te doboara, mai sunt si alte lucruri (nevoi) care duc la completarea sau intregirea fiintei (un job, un spatiu personal si intim, un teritoriu pentru evadarea din cotidian). Nu stiu cat am sa o mai duc, fara sa clachez! Iesind din spatiul meu, dau peste oamenii pe care ii privesc cu atentie, ii studiez meditativ si ii etichetez, din punct de vedere social. Ce inseamna un om, care sa aiba (cel putin) un vis implinit?! Fie ca se numeste un partener de viata, fie ca este un vorba despre "cel mai bun prieten", fie ca este vorba despre un "obiect" (casa, masina, etc), fie ca vorbim despre un job, mai bine sau mai putin bine platit, nu pot sa nu plec capul si sa ma intristez; decad asa in fiecare zi. 


Stiu si sunt constient de faptul ca exista multe sfaturi care ma ajute sa redevin omul cu visul transformat in realitate, dar de multe ori nu am curaj de nimic! Nu am curaj sa ies din casa, nu am curajul sa-mi ridic privirea, nu am curajul de a ma deplasa catre un punct fix, stabil, nu am curajul de a iesi din ordinarul meu, nu am curajul de a-mi pune ordine in ganduri, iar uneori nici nu am curajul de a ma privi, fara sa ajung sa ma invinovatesc. Figurativ vorbind, evident... De iesit, ies foarte des din casa, dar mai mereu ma indrept catre nicaieri. Privirea imi este tot timpul indreptate catre inainte, dar mare lucru nu vad. Poate cel mai nasol este legat de faptul ca pe oricine as privi sau m-ar privi, cu oricine as interactiona, ma simt de parca as fi invinovatit de catre acea persoana, ii simt privirea cum ma spinteca, judecandu-ma. Lipsit de curaj, de viata, de idei pozitive, simt ca ma sting incet si ma pierd in mediocritatea in care ma aflu. De multe ori mi-e sila sa ies in oras, sa vad oameni care au ceea ce eu nu am... Poate candva impartaseam un sfert din bucuriile lor si ma minunam de majestuozitatea unor simple lucruri sau trairi, dar acum tot ce simt este tristete! Ma intristeaza sa vad un cuplu fericit, indragostit, ma intristeaza sa vad familii, care chiar daca au probleme, nu uita sa se comporte ca o familie si sa isi impartaseasca fiecare amanunt din viata lor (iar aici nu ma refer la secrete, ci la acele amanunte care ii fac sa se simta precum o familie). Ma intristeaza sa vad pustani de bani gata, cu toate poftele puse pe masa, sau pustani simpli, care se bucura de simplitatea lor si...ma intristeaza sa vad oameni care merg la munci, vorbesc cu patos sau sila despre ele.
Imi placeau foarte mult filmele de dragoste, comediile romantice (fie ele si clisee), dar acum nici pe acestea nu le mai suport, nu mai am rabdare sa ma uit la ele, dar defapt, nu mai am rabdare pentru nimic. 


Treptat, renunt la vise, renunt la idealuri, renunt la fericirea mea, dar nu pentru ca asa vreau, ci pentru ca nu ma mai simt in stare sa indraznesc! :( Nu stiu ce e cu mine, nu stiu ce sa fac sau sa nu fac; chiar nu stiu.

Read ME !!!

Omul obisnuieste ca, in perioadele sarbatorilor Pascale sau ale Craciunului, sa trimita cat mai multe mesaje "cute" tuturor celor care se afla pe "lista". Facebook-ul, telefonul, messenger-ul.. Toate sunt impopotonate cu astfel de mesaje! Nu-i nimic rau in asta. Ba mai mult, aceasta postare s-a vrut a fi un astfel de mesaj, pentru toata lumea care ma cunoaste si lumea care nu ma cunoaste, dar am renuntat la ideea asta. De ce? Mi-a atras atentia o poza (pe care, de altfel, am si incarcat-o pe fb), cu un mesaj care spunea asa "My attitude is based on how you treat me!" Evident, inceputul e de partea mea, adica eu sunt cel care face primul pas, catre o atitudine pozitiva, iar raspunsul este cel care face toti banii!

Ei bine, nu am sa ma lungesc cu vorba si am sa incerc, intr-o oarecare masura, sa ma simt la fel de minunat ca si pana acum. Inca sunt de parere ca "Life is beautiful, because YOU are beautiful!" Celor care ma ignora nu pot sa le dau si eu ignore (deocamdata), pentru ca inca sunt capabil de a ma folosi de "o a doua sansa", pana scap de ele. :P Eu voi continua sa zambesc, iar tu...vei continua sa crezi ca sunt sarit de pe fix, nu? :)) Nu-i nimic! Eu voi fi in continuare omul care...zambi larg, like crazy people, voi vorbi doar atunci cand voi considera ca va trebui sa deschid gura, dar asta nu inseamna ca voi inceta a mai glumi si/sau tachina lumea. No way! :))

Gata! Fac o pauza si inchei cuuu... Sarbatori fericite, tuturor celor implicati in viata asta, reala sau ireala, sa va bucurati, in fiecare clipa, de stropul de nebunie pe care il detineti, implicit de prezenta mea si sa speram ca toata lumina interioara sa metamorfozeze farama de "DA", care inca sta ascunsa, undeva in noi. Pesemne stii ca cele mai mici lucruri ne fac sa ne simtim oameni mari, nu? Ei bine, mesajele sunt printre acele lucruri. Nu-l ignora pe cel care...vrea sa te aiba aproape! "I'm the best, when you're around; I'm simply the best!" Este posibil ca de zambetul tau, de atentia ta, sa se lege fericirea unei persoane, asa ca nu-l face sa fie trist; nu acum!

Tot timpul putem fi mai buni si nu doar acum, in prag de sarbatoare. Oare ne simtim mai bine atunci cand decidem sa ignoram fericirea? Just try it!

Pascalie fara excese, iti doresc! (poate doar cu exces de iubire) :)

P.S. Urasc like-urile de pe Facebook! :D

Dincolo de cuvinte

Dincolo de cuvinte

Imi sorb incet, prin pori de seara,

Un scurt apus, ce sta sa cada;

Luminile ce-l inconjoara,

Palesc incet, pierind in strada.

Acel apus, prin lucruri sfinte,

Ma face, culmea, sa respir,

Si-n timp ce caut prin cuvinte,

Incerc din el sa ma inspir.

Respir incet, inot in valuri,

Ma-ndrept spre usa, ca sa fug,

M-ascund de-a' mele idealuri

Si ma inalt, umil, pe rug...

Ca mai mereu, ma frang de dor,

'Mi-ncred fiinta-n cele sfinte,

Si-as vrea sa caut ajutor,

Dar ma ascund in seci cuvinte.

As vrea sa plang, dar nu-mi curg lacrimi,

As vrea sa strig, dar glasu-mi tuna,

Ma-nec, visand, cazut in patimi,

La lumea care-mi pare buna.

Voiam sa-nvat, doar lucruri simple,

Prin care sa renasc, sa sper,

Voiam sa scriu poeme sfinte,

Prin lumea lor, sa zbor spre cer.

Voiam sa te transform in soare,

Sa-nveti abisul cu lumina,

Sa fii magia iubitoare,

Minunea calda si divina.

Despre...noi?! Prizonierii cui suntem?

In mod normal as spune ca primavara si-a intrat, pe deplin, in drepturi, unde o zi este mai superba decat anterioara, dar e posibil sa gresesc, pentru ca primavara isi da mana cu vara si pe neobservate vom asista la acea vreme foarte calduroasa, de care, unora, ne-a fost atat de doar, iar altora...le este sila.

Intr-adevar, este o vreme destul de frumoasa, cu grade generoase, intre 15-20, un soare primitor, o adiere blanda, a vantului, -care nu demult era una destul de salbatica-; chiar am asteptat o asemenea vreme, din mai multe motive, iar cel mai important este...dorinta nebuna de a face cat mai multa miscare, in aer liber! Miscare, studiu, studiul miscarii...

Consider ca cea mai buna, cea mai eficienta metoda de a te educa, o reprezinta aprofundarea calitatii superioare, care ne face sa ne simtim noi insine, in perspectiva dobandirii unei relatii viabile, intre calitate si cantitate. Calitatea vietii este data de cantitatea cunostintelor realitatii noastre. Orice om urmeaza acei pasi, educationali, care ajuta la formarea noastra, ca oameni ai societatii. Pornim de la gradinita, scoala primara, gimnaziala, liceul, facultatea... Probabil v-ati dat seama ca fiecare dintre cele enumerate anterior, sunt nivelurile educative indezirabile, adica niciodata nu am avut vreo dorinta nemarginita de a parasi comoditatea, pentru...suprasolicitatea nivelului "brainiac". Ce-i drept, unii au invatat sa invete, astfel incat toate aceste etape sunt simple formalitati, dar cei mai multi dintre noi nu fac nimic altceva decat sa se planga! "vai, iar ne da asta lucrare"; "off, maine am teza si nu am citit nimic"; "peste cateva zile am bac-ul, iar eu sunt in plop, iar plopul e in aer"; "sesiune, stresiune; ce mama naibii mai e si asta?" :)) Exemplele pot continua. Niciodata nu am auzit pe cineva sa fie incantat ca se apropie un nou an scolar, universitar, ca se apropie o teza, sesiunea, o lucrare de licenta, etc.

"Bucuriile" de mai sus reprezinta nivelul nostru de implicare in viata noastra educativa; reprezinta planul de dezvoltare a eului. Multi au terminat o scoala, o facultate, dar au facut-o asa cum e zicala aia, din popor "ai trecut prin scala, ca gasca prin apa." Omul, elevul, studentul, invatacelul, in general, este interesat doar de note si prea putin de informatia care l-ar putea transforma sau cizela. Daca fiecare dintre noi si-ar urma visul, l-ar aprofunda, l-ar transforma intr-o alta etapa decat cea de simpla "incercare", ar vedea, poate, ca un vis nu este neaparat o dorinta inabusita, ci poate fi mult mai mult de atat.

Stiu, inceputul e mai greu. Unii au vise marete (ca si mine, dealtfel), iar asta inseamna ca exista o mare piatra ce trebuie miscata, pentru a face loc relizabilului. Acel bolovan, care sta in fata noastra, nu este neaparat o forta bruta de nemutat. Acel bolovan poate avea o greutate acceptabila pentru noi, astfel incat, cu putin efort, sa il putem da la o parte sau, chiar mai bine de atat, bolovanul ne poate lasa impresia de greutate indiscutabila, desi, daca l-am atinge putin, am vedea, am simti ca este doar o simpla iluzie de carton.

Orice vis poate deveni realitate, daca realitatea insasi nu este doar un simplu vis.

Omul, in general, duce o viata simpla, dar complexitatea simplitatii este data de nesiguranta, neincrederea in fortele proprii.

Cum se poate construi un om de calitate? De la inceputul existentei sale, fiinta umana, este inzestrata cu un concept, cu un instrument calitativ, superior celorlalte fiinte, cu care crea, dar si distruge, in acelasi timp. Creierul, caci despre el vorbim, este bunul nostru cel mai de pret. Gandim, ne imaginam, creem posibilitati mintale, ne dezvoltam prin acumularea de experiente; cu alte cuvinte, il punem la treaba cat se poate de serios. O carte citita, inseamna o experienta in plus, o cunostinta adaugita la ceea ce exista, pana la acea vreme, un nou nivel al posibilitatilor. O carte citita intamplator, despre intamplari intamplatoare, nu reprezinta mare lucru, pentru ca avem tendinta de a citi fara sa intelegem exact ceea ce vrea sa ne spuna (materiile din scoala). Acea carte, atat de nefolositoare, inseamna pierdere de timp, acumulare de nervi, transformandu-ne in cruciati impotriva propriilor noastre temeri. Practic, omul nu invata ceea ce ar fi trebuit sa invete, indrumat fiind de propriile ganduri, idei, pasiuni, ci omul invata pentru ca este obligat sa invete lucruri pe care nu are sa le mai intalneasca vreodata.

Pasiunea trebuie transformata in invatare! Parintii, profesorii si alti indrumatori de duzina, nu sunt decat niste mari idioti! Te imping de la spate sa faci lucurile pe care le vor ei, si nu lucrurile pe care ai vrea tu sa le faci. Scoala nu reprezinta formarea de oameni, asa cum ar trebui sa fie ea, ci mai mult este o modalitate de reprimare a calitatii pe care o detii. Daca se intampla sa ai rezultate mai putin bune la...romana sau matematica, dar ai rezultate bune la istorie, franceza sau desen, lumea zice ca esti prost. Daca ai rezultate bune, pe linie, atunci esti un elev/student bun. Asa sa fie? Acestia din urma, soarecii de biblioteca, sunt creatii ale propriilor temeri. Ei nu invata pentru ca simt nevoia sa faca asta, ci o fac, pentru ca vaneaza note cat mai bune, iar astfel sunt vazuti bine in societate, sunt urcati pe un piedestal (pe care nu ar trebui sa fie urcati), desi gandirea lor nu este una proprie, ci mai degraba este una fabricata. Acesti xeroxanti documentati, se supun mai mereu unor reguli venite din afara, devenind astfel prizonierii nefericirii lor. Sunt tot timpul inchisi in sine, au o gandire nu prea evoluata, o atitudine nu prea deschisa, raportat la gandirile libertine. Este ca si cum ai sta inchis intr-o casa, unde nu poti merge decat a bucatarie, ca sa mananci, la baie, si in camera in care iti faci veacul. Te uiti pe geam, vezi ce este acolo, dar nu poti simti ceea ce vezi, astfel incat fiinta ta te indruma sa fii in dezacord cu ceea ce vezi.

Frumos ar fi ca institutiile de invatamant, incepand de la liceu, sa dea, elevilor, posibilitatea de a-si alege materiile pe care sa le studieze. E drept ca multi sunt nehotarati, in privinta a ceea ce ar vrea sa invete, dar altii stiu deja ce ar vrea sa faca cu viata lor. Ma-ndoiesc, totusi, ca incepand cu clasa I si terminand a VIII-a, nu ar fi avut timp sa isi dea seama de ceea ce ar vrea sa invete. Eu am fost mai mereu atras de sport, limbi straine si limba romana, iar mai nou (clasa a X-a), de psihologie. Avand in vedere ca si acum, acele vechi placeri inca mai exista in mine, sunt setat pe ideea de a-mi urma convingerile... Psihologia este la nivel de dezvoltare personala, trecand printr-un nivel contemplativo-meditativ, catre observarea evolutiei eului si transcrierea lui, in idei observationiste.

Vreau sa mai spun doar ca omul traieste doua realitati:

- realitatea proprie si

- realitatea indusa.

Cand cele doua coincid, atunci toate sunt bune si frumoase, dar cand cele doua se bat cap in cap, e de jale. Cele doua realitati pot fi apropiate (dar nu si similare), atunci cand se merge pe aelasi drum, catre aceeasi destinatie. De ce nu sunt similare? Pentru ca intotdeauna, o realitate este mai avansata decat celalalta, din punct de vedere calitativ: mai multe informatii, mai multe alternative, mai multe experiente.

Realitatea proprie reprezinta totalitatea experientelor traite, totalitatea cunostintelor acumultate, iar cel mai important, realitatea proprie este drumul dezirabil si indubitabil de a fi urmat.

Realitatea indusa reprezinta alternativa realitatii proprii, cu un surplus de informatii, de experiente, cunostinte, de care dispune o gandire exterioara. Cei mai multi dintre noi intram in conflict cu aceasta realitate, atunci cand ni se cer lucruri straine de noi, lucruri pe care nu le vedem exponentiale in dezvoltarea noastra ca indivizi.

Omul, cat traieste, invata, dar este important ca ceea ce invata sa coincida cu realitatea lui, cu dorinta de a deveni un avansat, un maestru al trairilor proprii; un expert al eului nealterat.

Ce este femeia?

Incep prin a spune ca nu sunt misogin! :) Orice actiune, orice fraza, trebuie tratata ca atare si...citita printre randuri.

Mi-aduc aminte de o postare anterioara, in care spuneam ca "femeia este divinitatea din noi insine", apoi am avut cateva schimburi de "idei" cu un baiat, care nu intelegea ce am vrut sa spun prin aceste cuvinte. Ei bine, e simplu! Eu, ca baiat, vad in femeie o salvare, un sprijin care ma face sa trec puntea acestei vieti mai usor. Aici este simplitatea si frumusetea acestei trancaneli de care aminteam, dar dand tarcoala si complexitatii acelei fraze, poposesc pe taramuri selenare, demne de Hitchcock.

Acum nu pot decat sa vorbesc din punctul de vedere al barbatului, pentru ca altfel mi-ar fi oarecum dificil.

Femeia este fiinta pe care o visam, zi de zi, fiinta la care aspiram, fiinta a caror forme poetice ne fac sa salivam (metaforic), fiinta a carei prezenta este necontenita si de neconceput in viata noastra. Prima data am dat ochii cu femeia-mama, acea fiinta care mai mereu ne-a fost alaturi, atunci cand am avut nevoie de ea: a avut grija sa ne nasca, sa ne aduca pe aceasta lume safe and sound, cum ar zice americanu' nostru. Apoi, dupa acele 9 luni in care am zacut capsati in marsupiul mamei, ei i-a mai trebuit inca 1 an si ceva pana sa ne puna pe picioare, apoi inca un an de rabdare, pana ne-am gandit si noi sa scoatem primele cuvinte, plus inca alti 4-5 ani in care a trebuit sa ne invete care e treaba cu cei 7 ani de acasa. Sa nu mai amintesc de urmatorii ani, pana la...14, sa spunem, in care am fost tinuti in lesa, spre binele nostru. Odata cu cucerirea statutului de "buletionos", ne-am transformat brusc in libertini, cu pecetea "belele" in frunte. Libertatea deplina a fost cucerita abia dupa 16-17 ani de lesa, momente in care lumea nu avea decat un singur stapan: noi insine.

Mama a stat in umbra; nu ne-a uitat. Poate am mai primit cate o palma dupa ceafa, poate un par in spinare, ca semn al suveranitatii, pentru o continua obedienta (a nu se uita de unde am plecat).

Ea este mama!

Obiectul la care am fugit atunci cand:

- am cazut de atatea ori din copac, insemnati cu vanatai, cucuie, maini/picioare rupte;

- am luat bataie, de la straini, pentru prima data;

- ne-a cazut primul dinte sau cand am avut dureri de orice fel;

- am avut nevoie de: mancare, bautura, imbracaminte, rechizite ptr scoala;

- am avut nevoie sa ne ajute la teme sau sa ne explice teoria relativitatii si de ce Einstein este atat de...mustacios;

- ne-am certat cu cel mai bun prieten;

- am bagat degetul in priza si nu stiam ce se intampla cu mine; :))
- am cazut de pe casa, etc

Nu am gresit cand am spus ca a fost doar un obiect, pentru ca de multe ori nu am stiut sa-i rasplatim sau sa-i multumim acelei persoane pe care o numim "mama". E drept, copii fiind, semnul nostru de multumire este dat de afectiune; aratam ce simtim pentru parinti, in general, dar de multe ori, de extrem de multe ori, ajungem sa ii invinuim pentru ca ne ingradesc libertatea de exprimare. O fi gresit? Nu o fi? candva vom ajunge si noi parinti si vom intelege cum sta treaba cu aceasta...."Dreptate absoluta."

Femeia-mama... Nu ai cum sa nu respecti si sa iubesti o asemenea somitate! O fi gresit ea, de multe ori, ne-o fi impus multe reguli, ne-o fi pus multe restrictii, dar in spatele tuturor acestor nedumeriri adolescentine a stat dorinta ei de a vedea, in noi, niste oameni de calitate. Ea este o parte a "divinitatii din noi insine!"

Femeia-prietena/colega.

Acest tip de femeie o intalnim cel mai des: la munca, la scoala, pe strada, la usa de alaturi. Ea este femeia in care nu vedem sau nu vrem sa vedem sexualitatea. E clar: ne intelegem cu ea, o respectam, ca om, o respectam pentru ceea ce este, o acceptam ca prietena in viata noastra, iar de multe ori o cautam pentru sfaturi sau poate doar pentru cuvinte care sa ne ridice moralul,pentru o iesire la...plimbare, alergat, basket, bicicleta, dar ea nu este femeia potrivita pentru a experimenta sexualitatea.

In jurul meu exista numai fete, dar nu e vina mea, atata timp cat mai mult de jumatate din populatia globului este cucerita de catre fete. Ma uit la acele fiinte din jurul meu si ma intreb: chiar nu ar putea exista nimic, care sa dea nastere unei reactii chimice? Au si ele o pereche de sani, un fund, un rocking body, dar ceva lipseste. De multe ori, doar gandul asta, de a ma vedea impreuna cu o buna prietena, mi s-a parut cat se poate de ciudat; de foarte multe ori. O data sau de doua ori chiar am incercat sa "ducem relatia la nivelul urmator", dar dupa numai cateva zile mi-am dat seama ca acela era nivelul maxim, in acele momente; mai mult de atat nu avea sa existe, nu poate sa existe. E...ciudat! Ultima data cand am incercat asta, incercarea noastra s-a sondat cu o ruptura totala. Nici pana in ziua de azi nu am mai schimbat, un amarat de cuvintel... Si au trecut 4 ani de atunci. Foarte ciudata treaba! e posibil ca unora sa le mearga, dar mie nu mi-a mers.

Femeia-necunoscuta (stradala).

Zi de zi intalnim pe strada, in tramvai, in club, la piata, pe stadion, la facultate, fete pe care le admiram. Vrand-nevrand intoarcem capul dupa toate bunaciunile existente!!! Ce-i frumos si lui Doamne-Doamne ii place, nu? Asa ca, de ce sa ignoram asemenea arte ambulante? Bine, e lipsa de respect sa intorci capul dupa o fata, atunci cand esti cu...prietena, iubita, sotia. Nu ca ar fi un lucru interzis, dar e lipsa totala de respect, fata de persoana de langa tine. Ti-o fi spunand ea ca nu o deranjeaza, ca esti liber sa faci asta, daca asa simti, dar in sufletul ei sta scris cu totul altceva si...chiar o doare, cand te vede facand ceea ce faci.

Acest tip de femeie afiseaza doar exteriorul, pe care il admiram cu atata ardoare, ii savuram fiecare miscare, ii ingurcitam fiecare ondulare a corpului, dar doar atat. Ramanem cu vazutul. E posibil sa incercam sa nu ramanem doar cu vazutul, iar atunci we make a move. Incet-incet, necunoscutul devine cunoscut, interiorul iese din ce in ce mai mult la iveala si este posibil ca ceea ce vedem sa nu ne incante complet, ceea ce inseamna ca acel necunoscut sexy, a devenit un plictisitor comun. Sau poate ne vom alege cu "femeia-iubita"; cine stie?! :P

Femeia-imaginara.

Este tipul de femeie care ne este bagat pe gat: televizor, reviste, site-uri. Photoshopatele... Doamne, ce frumoase sunt femeile astea! Cat pot fi de perfecte! :X Aceasta este iluzia cu care ne hranim zi de zi, noi astia, mai idioti, care ne dorim in viata noastra doar...fotomodele inexistente. Sanii perfecti, fund apetisant, abdomen plat, chip angelic, corp de clepsidra. Aceste simple imagini ne distorsioneaza realitatea, ne induce o stare de perfect ireal.

Mai mereu am incercat sa fac o corelatie intre ceea ce mi se da si ceea ce primesc. Am incercat sa vad imperfectiunile perfectelor si perfectiunile comunelor.

Am ajuns la concluzia ca:

- sanii exagerat de mari sau mari nu sunt cel mai de pret bun al femeii. Nici cei mici nu sunt un capat de tara;

- fundul ala atat de des benoclat, este atragator doar in functie de hainele purtate. Ce-i drept, fundul aplatizat nu este deloc atragator! :D Lipsa evidenta a muschilor de pe fese si excesul de grasime, nu are cum sa fie o compozitie reusita, atragatoare.

- corpul de clepsidra. Aici, doar opusurile pot fi comentate: adica corpul exagerat de slab sau de...gras. Cel slab, este alcatuit doar din piele si os si nimic mai mult, iar cel gras este acoperit cu grasime, un invelis deloc atragator. Cele mai multe fete existente sunt cat se poate de normale, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte.

- abdomenul plat. Daca fata merge la sala, este normal sa aibe abdomenul plat, dar daca nu merge, nu e nici un bai.

- chipul angelic. Aici sunt de parere ca acest angelic este dat de personalitatea fiecaruia, de comportament, de trasaturi. Un om cand iti zambeste cu sufletul, cu inima, este cat se poate de frumos, de atragator. Fizic ne poate trezi repulsii, dar psihic, ne aduce o oarecare liniste, siguranta, incredere.

Femeia-iubita

(revin cu ideile despre ea :P )

Waiting on the other side

De fiecare data mi-e greu sa incep, dar nu pentru ca nu imi gasesc cuvintele sau pentru ca nu am o idee clara, despre ceea ce vreau sa scriu, ci pentru ca incerc sa fac, din arta, o academie. Caut cuvinte pompoase, expresii de calitate, desi nu e cazul... Poate ca acea perfectiune este urmarea unei simplitati calitative si nu a unei complexitati cantitative. Oricum, asta conteaza mai putin, acum.

Stiu ca de fiecare data, in scrierile mele, incerc sa gasesc raspunsuri, la intrebari care nu ar trebui sa existe sau care nu isi au rostul; incerc sa fac, din tantar, armasar. Scriind despre iubire, meditand la iubirea perfecta, traind din "iubirile" altora, incerc sa realizez lucruri pe care le-am deslusit deja, incerc sa caut un altfel de raspuns la intrebarile carora am obtinut deja un raspuns, incerc sa ma auto-conving ca un anumit lucru poate avea mai multe adevaruri. Dar de ce? De ce nu accept lucrurile asa cum sunt? De ce ma complic? De ce imi complic existenta? De ce imi refuz fericirea? Nu de putine ori, poate chiar si ca tine, cititorul acestor randuri, mi-am zis, mi-am intiparit ideea de om comun -fetele=materialiste; baietii=idioti-. Poate si din cauza experientelor traite am ajuns sa gandesc asa, dar asta nu inseamna ca acest "adevar" este adevarul adevarat! Cu siguranta exista persoane care nu se regasesc in acele tipare, dar fie din prostie, nestiinta, ipocrizie, nu vrem sa acceptam lucrurile asa cum sunt, ci incercam sa le punem masca pe care o vrem noi, pe care o vedem, adica acea masca ce nu face decat numai sa ne respinga realitatea, acea realitate indesata cu "idealuri" false.

Neputand sa dorm asta-noapte, stand si uitandu-ma pe pereti, incercam sa imi fortez gandirea spre subiectul care ma ridica si ma coboara in acelasi timp: iubirea. In filme totul este perfect: si fata si baiatul, si muzica si dansul, si decorul si scenariul, dar acest PERFECT este redus la o realitate iluzorie, redata de scenarii. In viata reala scenariul este unul spontan, actorii sunt cat se poate de ordinari, iar sentimentele, ei bine, sentimentele sunt cat se poate de putin regizate! Sentimentele sunt cele care ne ridica si ne coboara, in acelasi timp. Sentimentele sunt cele care ne nasc, ne omoara si ne readuc la viata, ori de cate ori apelam la ele. Sentimentele sunt cele care scriu scenariul existenteti noastre (uneori patetice), dandu-le acea aroma dulce-amaruie. Si tot sentimentele sunt cele care ne construiesc fiinta.

De cate ori nu te-ai trezit lipsit de vlaga, lipsit de inspiratie, cu gandirea incetosata, bulversat de viitorul apropiat al zilei pe care urma sa o incepi, uitandu-te in oglinda, fara chef, fara suflu, fara speranta? O banala dimineata, din multele dimineti ce au fost puse fortat in calendar. De cate ori nu te-ai uitat pe fereastra, de la etajul 4 al blocului in care locuiesti, admirand pustietatea aglomerata a orasului, cu intrebari, siroindu-ti prin minte? De cate ori, doar lumina absurd de calda a soarealui, a tinut loc de...lumina calda si sincera, presarata in ochii persoanei iubite? De cate ori, acea persoana iubita, nu a fost decat o idee aruncata intr-un vlastar, pe un camp imens?! De cate ori nu ne-am dorit ca acea persoana pe care o visam (reala sau fictiva) sa devina realitate, in viata noastra? Fie ca suntem indragostiti de o fiinta care ne refuza, fie ca suntem indragostiti de o iluzie (iar aici exista o buba care trebuie tratata), diminetile apar pe nepusa masa, (insorite sau nu) si...suntem ghilotinati de ideea uni noi zile de osanda.

E trist. E trist ca suntem lipsiti de curaj. A avea curaj inseamna a accepta ideea ca oamenii traiesc prin noi, iar atata vreme cat le permitem sa existe, noi suntem condamnati sa murim. Sau poate ca suntem morti deja... Poate ca "a muri" inseamna sfarsitul existentei noastre fizice, dar cu sufletul cum ramane? Sufletul, fiinta noastra, sentimentele noastre nu pot muri si ele? Atata vreme cat le refuzam, e clar ca ele sunt intr-o moarte clinica. Da. Am ajuns sa traiesc ca un om mort. Zi de zi imi refuz extrem de multe lucruri vii, pentru ca sunt stapanit de ...frica?! Zace in mine o teama nedefinita, o teama fara margini care ma face sa ma ascund, nu numai de ceilalti, dar ma face sa ma ascund si de mine insumi. In ultimele zile am realizat, defapt, am constatat ca nu pot privi in ochii unei persoane de langa mine, fara sa ma simt oarecum "atacat" de propriile-mi frici. Desi am incercat sa reconectez unele apropieri fizice, am avut oarecare retineri si ma simteam oarecum vulnerabil. Singurele contacte fizice pe care le-am experimentat, fara sa fiu stanjenit in vreun fel, au fost cele cu strumfii de la gradinita; imbratisarile lor, atingerile, privirile inocente si pline de viata, cuvintele pe jumatate comprehensibile, ideile si jocurile de copil, stangaciile lor, ma fac sa ma simt, asa cum ma simt, si anume trist. Trist, dar nu pentru ca ei, prin definitia lor de "copii", ar avea puterea de a ma face sa ma simt asa, ci pentru ca la granita dintre copil si adult, se intinde o mare imensa de intrebari fara raspuns. Cei mari ma fac sa ma simt prost, ma fac sa ma simt mic si neinsemnat, dar nu din vina lor, ca m-ar acuza de ceva, ci doar din vina mea, pentru ca nu sunt acel cineva pe care mi l-as dori, acel cineva care ar rupe norii, acel cineva care ar fi cel mai grozav de pe pamant, in limita existentei mele.

Desi inca mai cred in mine, ca voi reusi sa fiu asa cum imi doresc sa fiu, desi inca ma mai agat de speranta, ca de un ultim snur ce mi-a fost aruncat, drept colac de salvare, ei bine, mi-e teama. Am ceva temeri in mine... Probabil ai zice ca imi trebuie consiliere si probabil asa e, dar ceea ce simt ca imi lipseste, pentru a-mi recapata curajul de a ma rearunca in marea involburata a vietii, este...acel suflet care imi readuca zambetul pe buze. Fizic zambesc, dar spiritual am uitat ce inseamna sa zambesti. Deja imi imaginez voci care ar spune: "poate ar fi cazul sa iesi mai des, sa cunosti lume, sa nu iti mai plangi de mila, precum o fata mare..." Sfaturi sunt capabil sa imi arunc si eu, dar nu sunt capabil sa le urmez!

Deja mi-am facut un program de "lucru", in lipsa unui job adevarat si intentionez sa il urmez cu strictete: miscare cat mai multa, pentru a-mi recapata forma fizica, citit/studiat cat mai mult, ca sa imi imbogatesc vocabularul si, de ce nu, cultura generala si ultima idee, dar nu cea din urma, este ideea care ar putea inseamna viitorul meu. Apoi, nu mai ramane decat gasirea iubirii celei indelung cautate, indelung asteptate, etc, etc, etc... Inca mai cred ca o persoana, o fiinta care mi-ar putea fi alaturi, mi-ar face existenta mult mai usoara si viata mult mai senina. Inca mai cred...

Acelasi eu

Launtric amor, din vise desarte, simtiri indoite de vechi sentimente,

Cuvinte suave, din cer izvorate si chipuri retrase din patimi recente.

Luminile calde palesc in nestire, iar trupu-mi se-aseaza pe-acelasi altar,

Ma-nchin la minuni si sper sa revina, fiintele calde, pierdute-n hotar.

Minunile-s seci, privirile-s sterse, credinta e moarta, pierduta in zare,

Iar vremea adesea se-ncrunta la mine; ma simt ratacit, in lipsa de soare.

Mi-e frica sa plang, sa vars scumpe lacrimi, ma tin de un strop, mi-e teama sa cad,

Privesc in neant, spre abisul rece, spre drumul ranced, ce duce spre iad.

Am fost un mic rege, cu teluri inalte, am prins idealuri, in mrejele mele,

Acum sunt cenusa, o umbra aparte, un zbor infinit prin prafuri de stele...

Privesc cu stiinta, spre lumea din vale, ma-ntreb, retinut, de ce am trait?

Unde-a fost viata, din mainile mele? Unde-am fost eu? De ce m-am grabit???

De ce-am dat lumii, fiinta din mine? De ce-am izgonit, minuni, idealuri?

De ce am ales sa traiesc fara noima, ascuns, suferind in propriile-mi valuri?

De-ar fi sa stiu, sa-nteleg ce am fost, purtat de nimicuri spre dulci nicaieri,

De-ar fi sa aleg o alta-nchisoare, probabil as sta in aceeasi de ieri...

Regretele mele se-nalta spre ceruri, spre locul in care un inger am fost;

Pe vremuri aveam, un trup, o fiinta, o scara inalta si-un umil adapost.

Aveam o cununa placata in aur, un scop ingradit de ganduri senine,

Eram un mic inger, un pui de cristal; eram adierea adorata de tine!

Acum nu mai esti, trecut-a si timpul. Acum te-ai ascuns sau ai disparut.

Trecut-a viata, pierduta in mine; pierdute-mi sunt toate, undeva in trecut...

Launtric amor, voi, vise desarte, de ce m-ati rapus? De ce vreti sa cad?

De ce, in nestire, ma vreti lacrimand, ma-mpingeti incet pe drumul spre iad?!

De ce nu e bine să mâncăm după ora 7 seara?

Stresul de zi cu zi, tipic societăţilor moderne, dieta importata de peste ocean, bogată în alcool, prăjeli şi alimente de tip fast food au numai efecte negative asupra sănătăţii, şi în special asupra funcţionării ficatului. Pentru a ne "spăla" de toate "relele" de peste zi, specialiştii recomandă să nu mai punem nimic în gură după ora 19.

Medicina tradiţională chineză a fost întotdeauna o sursă inepuizabilă de terapii şi obiceiuri care îşi găsesc funcţionalitatea chiar şi în zilele noastre. Chinezii nu mănâncă nimic seara, după o anumită oră, iar explicaţia rezidă tot în vechile tratate de medicină. Tradiţia lor spune că energia sau qi circulă în corpul nostru prin 12 canale principale, care mai sunt cunoscute drept meridiane. Fiecărui meridian îi corespunde un interval de 2 ore, timp în care energia în canalul respectiv atinge cota maximă.

Potrivit vechilor învăţături chinezeşti, digestia este controlată de elementul Pământ. Organele care aparţin acestui element sunt stomacul şi splina. Pragul maxim de energie în meridianul stomacului este atins între orele 7 şi 9 dimineaţa, iar în canalul splinei, energia atinge cota maximă între orele 9 şi 11. Prin urmare, cel mai bine este să mâncăm între orele 7 şi 11 dimineaţa, întrucât energia alocată digestiei este maximă în acest interval.

12 ore mai târziu, energia din aceste meridiane atinge cel mai scăzut nivel, drept pentru care învăţaţii chinezi ne sfătuiesc să nu mai mâncăm după ora 19. Dacă totuşi ne este foame, ideal ar fi să alegem alimente uşor de digerat, precum fructe, legume sau sucuri proaspete.

Digestia este în mod normal mai lentă seara, din pricina resurselor scăzute de energie. Dacă ne lăcomim la mese bogate în această parte a zilei, alimentele staţionează mai mult în stomac şi tind să fermenteze, ceea ce duce la formarea de gaze, creează senzaţie de balonare şi disconfort. Pentru a face faţă efortului, organismul sustrage energia de la alte organe, pentru a susţine digestia.

Peste noapte, între orele 23 şi 3 dimineaţa, canalele vezicii biliare şi cel al ficatul ating pragul maxim de energie. Aceste organe au rolul de a curăţa sângele şi de a ne asigura, în felul acesta un somn odihnitor. Însă, când mâncăm la ore târzii, energia lor nu mai este centralizată asupra purificării organismului, consecinţele fiind indigestia, insomnia şi senzaţia de oboseală dimineaţa. Mai mult decât atât, pentru că toxinele nu au fost eliminate complet din organism, se stochează la nivelul articulaţiilor, expunându-ne riscului de artrită.

Ce putem face pentru a revigora un ficat obosit? În primul rând, să renunţăm la mesele copioase după oră 19. Apoi, chinezii recomandă ceaiurile de păpădie, urzici, mentă, tătăneasă care curăţă şi regenerează ficatul. Însă nu uitaţi: odată ce încetaţi a mai mânca noaptea, ficatul îşi poate folosi energia pentru funcţia lui nemaifiindu-i "furată" de digestie, iar organismul are puterea de a se reface. Veţi observa că o mulţime de simptome neplăcute vor dispărea, inclusiv cele care nu par să aibă vreo legătură cu digestia, precum durerile, inclusiv cele ale încheieturilor. În plus, veţi vedea cât de simplu este, în felul acesta, să eliminaţi kilogramele în plus.

Mai departe

Dansez prin ploaie, cum fac nucii, prin dansul meu sa prind o stea,

Ce prin suava-i licarire, sa-nalte-n zbor inima mea.

Inconjurat mereu de chipuri calde, pictate cu priviri senine,

Inconstient valsez cu vise, cu licariri si doruri pline...

Ma las purtat de-a ta fiinta, spre templul lumii de cristal,

Sfios, ca un copil, te iau de mana, printesa mea, la primul bal.

Mai scriu o fila din poveste, mai depan ganduri, fara mila,

Si-ajung sa scriu, din nou, orbeste, cuvinte despre-o zi senila.

Pornit-am cu dansul prin ploaie, cu nucii, cu-a ta fiinta,

Purtat fiind de licari, am cam uitat de-a mea sentinta...

Ce zile simple mai erau, cand cerul si a mea privire,

O lupta crancena purtau, sa-nalte viata in nestire!

Nu c-ar fi rau sa poarte lupte, sa spulbere visele desarte,

Ca doar prin ele mai traim; "aici","acum" sunt cam departe.

Un singur gand si-un singur dor, strafulgera imagini seci:

Ma las de toate, ma dezic, de tot ce-nseamna chipuri reci.

Acum dansez, gonesc pe ritmuri, asemeni unui chip pios,

Imi caut lumea in nestire, dar am priviri tintite-n jos.

Nu ma stresez sa numar viata, nu ma arunc in doruri moarte,

Caci orice-ar fi, nu e final; mai sunt lumini, chiar de-s departe!

Ce-i drept, imi curm fiinta-n cautare, ma chinui sa gasesc o fatza,

Incerc sa scap de suferinta, negandu-mi drepturile la viata.

Lumina asta ce o caut, e-o umbra deasa, calatoare,

Acum ea vine, ma saruta, apoi ca prin minune imi dispare...

Uimit de darurile vietii, de norii care stau sa vina,

Un ochi danseaza in nestire, iar altul plange si suspina.

Nu e nimic! Nu mai cobesc, nu mai visez la ingeri goi,

Nu mai incerc sa caut sensuri, despre tine, despre noi!

Sunt amortit, luat de valuri si dus pe-o insula pustie,

Incerc sa uit de-acea "fiinta", sa-nchid naluca-ntr-o cutie.

Sunt fericit ca stiu de mine, ca stiu sa numar pan' la zece,

Durerea asta cum veni, la fel durerea imi va trece.

Optiuni de... viata, in direct.

Uitandu-ma putin peste postarile din urma, imi ziceam in sinea mea ca mi-ar fi placut sa existe cititori carora sa se la placa ceea ce scriu sau sa ii intereseze cat de cat, astfel incat sa "depuna" petitii pentru a ma citit regulat. Unul dintre...nenumaratele visuri care imi naruiesc fiinta este/a fost acel de a scrie pentru o revista/ziar. Mi-ar fi placut sa stau in fata pc-ului si sa scriu tot ceea ce debitez, din observatii facute, binenteles.. Mi-ar fi placut sa pot face investigatii cu privire la X sau Y, astfel incat sa pot scrie despre acel lucru, despre acea persoana, despre acea idee. Imi dau seama ca nu senzationalul este cel care ma scoate din casa, imi dau seama ca nici inteligenta excesiva sau cultura generala iesita din comun sa fie componente lucrative care sa ma faca sa fiu deosebit, dar la fel de bine imi dau seama ca sunt un pasionat necunoscutului, al gandirii/meditatiei prelungite.

Vreau sa ma apuc sa scriu, dar ce sa scriu? Despre ce sa scriu? Intrand pe mess sau pe facebook, vad diverse statusuri, care indeamna la o activitate a gandirii. Unii nu se mai satura din a da sfaturi -ceea ce devine exagerat si extrem de stresant-, altii isi expun suferintele sau placerile -trairi de moment-, altii...(categoria cea mai nasoala si neinteleasa, din punctul meu de vedere) "spun" tot ce fac in acel moment: scriu; citesc; TV; ma scarpin in cap; la buda; cu gaina la coafor; stau rezemat de o frunza; s.a.m.d. Anyway, nu despre asta era ideea. Fiecare e liber sa faca ce vrea, sa spuna ce vrea, sa afiseze ce vrea, ca doar suntem liberi la exprimare, suntem mari, suntem maturi, suntem inteligenti si suntem vaccinati. Ideea era alta: ceea ce vad, ma inspira! De cele mai multe ori imi vine sa scriu despre iubire, despre sentimente, despre trairi. Alteori vreau sa scriu doar despre o idee care se refera la..., dar este o idee pe care o analizez, o procesez si o afisez in stil propriu. Cu totii facem asta. Cu totii gandim (mai mult sau mai putin).

As fi vrut sa pot spune ca sunt o persoana inteligenta, super-doxata, extrem de stapana pe fortele proprii, hotarata, iar enumerarea poate continua pana in punctul incetosat, dar recunosc ca nu sunt cat se poate de departe de acele enumerari din randurile de mai sus. Sunt un om simplu, cu idei simple, cu dorinte simple si cat se poate de comune, dar partea complicata vine tocmai atunci cand construiesc o lume complexa, din simplitate. Nu fac din tantar, armasar, dar uneori exagerez cu multe lucruri si am mult prea multe temeri. Poate mi-ar fi mult mai usor daca as accepta si as intelege simplitatea, dar perfectiunea este cea care ma ghideaza catre...departe.

Nu pot sa trec pe langa trairile de moment, care imi stau in coasta. Ma uitam la statusurile unor omuleti si ma intrebam: oare de ce se intampla asta? Oare de ce ne place sa suferim, auto-torturandu-ne??? Suntem niste masochisti notorii, care afisam niste masti simple, doar pentru ce cel de langa noi sa isi dea seama de ceea ce se ascunde cu adevarat in sufletul nostru. Cersim iubire, dar cand exista o persoana dispusa sa ne-o daruiasca, ii intindem spatele, pur si simplu. Ne plangem de mila, pentru ca un cutare lucru nu ne iese, dar defapt nu prea ne dam silinta acel "cutare" sa mearga pe un drum drept, catre o finalitate corecta, ci pur si simplu ne place sa ne plangem de mila, sa stam cu mainile in san si sa asteptam sa se modifice pozitia soarelui, ca poate asa ziua de maine va aduce o rezolvare fara efort. Vrem sa slabim, dar tot efortul pe care il facem este sa cautam retete de slabit si evitam pe cat posibilul mersul la sala, alergatul prin parc sau plimbarile. Vrem sa avem bani, dar ne multumim cu job-ul de rahat care ne aduce un minim existential, desi capacitatea noastra de efort, mentala si fizica, ne-ar putea aduce ceva mult, mult mai bun! Vrem o relatie, o iubire sincera si de durata, dar o asteptam sa cada de undeva din cer (cazul meu).

Stand cu mainile in san, nu vom schimba rotatia pamantului, nu vom mari ziua, nu vom incalzi vremea doar privind la soare; nu vom castiga la lotto daca nu vom juca! Unde sunt acele riscuri, pe care e bine sa ni le asumam, ca sa nu sfarsim in suficienta zilnica? Unde este acel curaj de a privi dincolo de noi, pentru a actiona? Unde este plusul de imaginatie, care sa ne faca sa indraznim? Unde este dorinta din vis?

Nu as prea indrazni sa ma intruchipez in persoana altuia, dar nu pentru ca nu as intelege acea persoana, ci pentru ca nu prea vreau sa fiu in pielea acelei persoane. Ma uit la cutare si ma intreb: daca el nu este fericit in acea relatie, de ce continua? Daca ea nu este multumit cu acel job, de ce nu indrazneste sa aspire la ceva mai inalt? Daca eu nu sunt multumit cu viata mea, cu realizarile mele de moment, de ce nu schimb foaia? Pentru ceilalti nu as putea raspunde, asa ca nu imi ramane decat sa raspund pentru mine insumi. Incerc sa iau totul, bucata cu bucata, incerc sa studiez si sa analizez totul, cu de-amanuntul, tocmai pentru a-mi da seama de importanta, de corectitudinea, de valoarea, de necesitatea lucrurilor, oamenilor, ideilor care graviteaza in jurul meu. Imi dau seama ca fiecare lucrusor are o oarecare importanta, pentru un anumit colt al fiintei mele, dar tot nu sunt multumit, asa ca tot ceea ce fac este sa caut acea organizare care sa ma ajute sa clasific importanta, in functie de nevoi!

Cutarescu are o anumita importanta, in viata mea, dar nu este o importanta vitala. Celalalt Cutarescu, apare si el in planurile mele, dar parca a trecut un timp de cand nu m-a mai bagat in seama, asa ca este bine sa ii modific statutul si asa mai departe, pana ajung sa imi dau seama, sa inteleg de cine am nevoie cu adevarat si de cine ma folosesc, pentru a-mi intregi fiinta (a ma folosi, nu in sensul de a nu-mi pasa de acea pers/acel lucru, ci in sensul de a cauta compania ei, pentru a-mi limita durerile, neajunsurile intrinseci). Ca exemplu, as putea spune ca...in seara asta simt nevoia sa ies, sa ma plimb, sa alerg, sa beau ceva, sa vorbesc cu cineva, dar nu am un prieten destul de apropiat pentru a face aceste lucruri, asa ca imi consult "agenda" sa vad cine este disponibil, cine vrea sa faca cu mine acele lucruri. E posibil ca azi sa vreau sa ies cu el, dar maine sa ies cu altcineva si invers: el/ea sa vrea sa iasa azi cu mine, iar maine sa iasa cu altcineva. Prietenii sunt prieteni doar atunci cand ai ceva in schimb sa le oferi. Cand nu ai ce sa le oferi, te uita, saracii, ca si asa au multe pe cap... Dar nu ii condamn. Cine mai pune pret pe prietenie, in ziua de azi?! De multe ori, daca nu ai bani, nu ai nici prieteni, dar exista si exceptii, binenteles.

Statusul cuiva mi s-a parut, pe cat de amuzant, pe atat de real: "Ai bani? Love story. NU ai bani? I'm sorry!" Oare cat de adevarat sa fie? Deocamdata, banii nu ma dau afara din casa, asa ca nu incerc marea cu degetul, dar se observa. Se observa cand cineva se uita la tine de parca ai avea raie. Banii conteaza si nu prea, pentru mine, adica..., daca se intampla sa ies cu o fata si domniei sale nu ii prea face placere sa incerce ceea ce ii ofer si o vad cum isi da ochii peste cap, intr-un moment sau altul, sunt momente mixte care ma incearca: fie mi-e sila de ea, fie mi-e mila. Dar nu e vina ei! E doar vina mea, ca nu am avut ocazia sa ma nasc intr-o familie instarita si nici nu am avut norocul ca matusa Tamara sa imi lase si mie ceva mostenire, iar tot ceea ce imi ramane este sa pun caramida peste caraminda, ca sa imi construiesc propriul palat. Exact! Nu ne putem trezi cu palatul peste noapte, asa ca e indicat sa muncim zile si nopti, ani de zile pentru a ne atinge telul. Baza unui palat majestuos incepe cu un vis, apoi visul se transforma in dorinta, iar nu dupa mult timp, dorinta incepe sa prinda curaj, incepe sa faca contur si sa se transforme in stare de fapt. E posibil ca la inceput sa mai cada cate o caramida, doua, dar nu e bai. E posibil ca concentratia din acel material sa nu fi fost indeajuns de amestecata sau poate sa fi folosit mai putin materiale decat cele indicate. Trainicia palatului se cunoaste odata cu fundatia.. Daca se intampla ca fundatiei sa ii lipseasca adevaratul "ingredient", atunci s-a dus dracului si palatul meu! Totul porneste de la un vis, dar acel vis trebuie sa fie original si nu impus.

Oare este cazul sa mai plang sau sa mai cersesc iubire? Sau poate sa mai incerc sa gust din amaraciunea timpului trecut? Cine nu te cauta, nu te vrea! Visul in care nu crezi, nu ti se potriveste! Daca haina pe care o porti este prea mica sau prea mare, incearca sa gasesti o masura potrivita! Motivul principal al existentei tale este...tu insuti. Nu pot trai prin ochii celuilalt, nu pot visa visului altuia, nu pot iubi un bolovan, nu pot vorbi cu un stalp de telegraf, nu-mi pot lega de brate doua frunze, in speranta ca voi zbura, nu pot chema langa inima mea o persoana care nu ma vrea.

Cunoasterea nu se refera la cantitate, ci la calitate! Visul ajuta, dar e nevoie de realitate pentru a-l infaptui... Realitate, credinta, pasiune, nebunie si oameni cu care sa pornesti la drum. E posibil sa reusesti si singur sa construiesti acel palat, dar va fi infinit mai greu (nu imposibil), va dura infinit mai mult si te va epuiza inainte sa realizezi ca defapt visul tau era de a avea pe cineva cu care sa-ti urmezi visul, cineva care sa te ajute, sa te sustina, sa te traga de maneca, atunci cand e cazul; cineva care...sa vrea sa imbatraneasca alaturi de tine, dar nu pentru acel vis, ci doar pentru...realitatea din tine!