Intr-un moment de plictiseala, m-am pus sa scriu lumina vietii,
Incerc sa scriu versuri prin care, ma nasc in zorii diminetii.
Scriam sclipiri, doar despre tine, cu gandul de' a-ti gasi fiinta,
In incercarea de a ma naste, sa curm beteaga suferinta.
Voiam sa-nalt cuvinte mari, ca niste zmee printre nori,
Sa recladesc palate'n inimi, cu vaste campuri doar de flori.
Tot plictisit si fara vlaga, inchin un strop de nebunie,
Ma plec spre chipul ce adesea, m-a parasit pe'acea campie...
Cad in genunchi, ma plec cu dor, ma-nchin la aripile frante,
Am tresarit, croindu-mi zbor, spre lumi desarte, de cuvinte.
Voiam sa plang, sa strig, sa zbier, sa ma inalt umil spre cer,
Din lacrimi sa-mi cladesc transee, si sa le pun si porti de fier.
Eram pornit sa te slavesc, sa scriu ce simt si ce gandesc...
Aveam un vis in care noi, ne departam de asta lume,
Zaceam imbratisati in valuri, in apa marii, pierduti in spume.
Acum, cand cuget si-ndraznesc, sa ma apropii de trecut,
Prin ochii tai ma mai privesc, dar dau de un necunoscut.
Oglinda ta, cu chipul meu, viata mea, cu chipul tau,
Fiorii s-au cam dus la vale, ingramaditi, pierduti in hau.
Acum mi-e dor, dar nu de tine. Mi-e dor sa pot sa mai iubesc,
Mi-e dor sa am un suflet care sa-mi dea o pofta, sa traiesc.
Mi-e dor de lacrimile calde, de zambetele din priviri,
Mi-e dor de o fiinta vie, sa nu traiesc din amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu