Pare-mi-se ca am ajuns sa ma simt, cum nu am crezut ca voi ajunge vreodata; ma simt pe jumatate mort, epuizat, buimac. Simt ca orice as incerca, oricat de mult as vrea sa trec peste starea asta, nimic nu mi-o poate alunga. NIMIC!!! Intr-un fel, am ajuns sa ii inteleg, sa ii simt pe depresivi, pe cei care sfarsesc curmandu-si zilele, iar cand spun ca se simt goliti fara cineva/ceva anume, ca viata lor nu are nici un orizont, nici un sens, ei bine, ma uit spre inainte si nu vad decat o ceata imensa, lucruri fara sens, fara cale de iesire, o viata fara zambete, fara afectiune, fara acea licarire intrinseca ce mi-ar putea reda increderea de sine. Nu am nici un gand suicidal; don't worry! Inca nu am renuntat la a descoperi (sau redescoperi) eul sau fiinta care m-ar putea readuce in acea stare de plentitudine, de beatitudine.
In mod normal as spune ca lipsa "ei" ma face sa ma simt asa, dar ar fi doar pe jumatate adevarat. De ce? Pentru simplul fapt ca, desi doar omul sfinteste locul, desi omul este cel care te invie si te doboara, mai sunt si alte lucruri (nevoi) care duc la completarea sau intregirea fiintei (un job, un spatiu personal si intim, un teritoriu pentru evadarea din cotidian). Nu stiu cat am sa o mai duc, fara sa clachez! Iesind din spatiul meu, dau peste oamenii pe care ii privesc cu atentie, ii studiez meditativ si ii etichetez, din punct de vedere social. Ce inseamna un om, care sa aiba (cel putin) un vis implinit?! Fie ca se numeste un partener de viata, fie ca este un vorba despre "cel mai bun prieten", fie ca este vorba despre un "obiect" (casa, masina, etc), fie ca vorbim despre un job, mai bine sau mai putin bine platit, nu pot sa nu plec capul si sa ma intristez; decad asa in fiecare zi.
Stiu si sunt constient de faptul ca exista multe sfaturi care ma ajute sa redevin omul cu visul transformat in realitate, dar de multe ori nu am curaj de nimic! Nu am curaj sa ies din casa, nu am curajul sa-mi ridic privirea, nu am curajul de a ma deplasa catre un punct fix, stabil, nu am curajul de a iesi din ordinarul meu, nu am curajul de a-mi pune ordine in ganduri, iar uneori nici nu am curajul de a ma privi, fara sa ajung sa ma invinovatesc. Figurativ vorbind, evident... De iesit, ies foarte des din casa, dar mai mereu ma indrept catre nicaieri. Privirea imi este tot timpul indreptate catre inainte, dar mare lucru nu vad. Poate cel mai nasol este legat de faptul ca pe oricine as privi sau m-ar privi, cu oricine as interactiona, ma simt de parca as fi invinovatit de catre acea persoana, ii simt privirea cum ma spinteca, judecandu-ma. Lipsit de curaj, de viata, de idei pozitive, simt ca ma sting incet si ma pierd in mediocritatea in care ma aflu. De multe ori mi-e sila sa ies in oras, sa vad oameni care au ceea ce eu nu am... Poate candva impartaseam un sfert din bucuriile lor si ma minunam de majestuozitatea unor simple lucruri sau trairi, dar acum tot ce simt este tristete! Ma intristeaza sa vad un cuplu fericit, indragostit, ma intristeaza sa vad familii, care chiar daca au probleme, nu uita sa se comporte ca o familie si sa isi impartaseasca fiecare amanunt din viata lor (iar aici nu ma refer la secrete, ci la acele amanunte care ii fac sa se simta precum o familie). Ma intristeaza sa vad pustani de bani gata, cu toate poftele puse pe masa, sau pustani simpli, care se bucura de simplitatea lor si...ma intristeaza sa vad oameni care merg la munci, vorbesc cu patos sau sila despre ele.
Imi placeau foarte mult filmele de dragoste, comediile romantice (fie ele si clisee), dar acum nici pe acestea nu le mai suport, nu mai am rabdare sa ma uit la ele, dar defapt, nu mai am rabdare pentru nimic.
Treptat, renunt la vise, renunt la idealuri, renunt la fericirea mea, dar nu pentru ca asa vreau, ci pentru ca nu ma mai simt in stare sa indraznesc! :( Nu stiu ce e cu mine, nu stiu ce sa fac sau sa nu fac; chiar nu stiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu