Alei de gânduri

Călător prin astă lume, cu desaga-mi găurită,
Poposesc, în ceas de seară, într-o lume adormită.
Strâng din dinți și bat la porți, mai și strig la ferestre,
Mă încumet să mai sper că minunile celeste
Sunt și-acilea, printre oameni, pe sub chipurile de piatră,
Unde voi găsi lumină și căldură de la vatră.

Am cam obosit și-s nul, transparent și indecis,
Mi-am cam presărat iluzii, peste sufletul încins.
Acu vreau să mă așez, vreau să gust, în mare tihnă,
Simpla asta așezare, unde voi găsi odihnă,
Și voi răsfoi minute, cum din simpla ei splendoare,
Călător mă voi numi. Când spre lună, când spre soare.

Țin desaga lângă mine, o păstrez cât mai aproape,
Mă strecor pe lângă ea, ca doar ea să mă îndoape,
Cu netrebnice-amintiri, ce au fost trăiri, odată,
Cu iluzii-nmărmurite, așa cum bine știi, se poartă.
Mâ întind, pe patul moale, și privesc povestea lunii,
O admir, de la distanță, cum o fac, cu mine, unii.

Vrei să știi povestea ei? Vrei să știi ce-am în desagă?
Am un dor neprețuit, am o inimă beteagă.
Țin la ea, o prețuiesc, cum n-am mai ținut la nimeni,
Vreau s-o-nvăț cum să respire, printre aste buruieni,
Vreau s-o fac neguțătoare, să-și negocieze harul.
O fi ea un dar divin, dar ce oare este darul?

Uite-o cât este de mică, roșie și pricăjită!
Doar  privește-o și te miră. Să nu fie ea slujită?
Să nu aibe închinători, ce o poartă prin icoane?!
Să nu fie ea cinstită de zeci de batalioane?
Poate nu de zeci, doar una. De o inimă haină,
Ce o fi și ea pierdută, în drumul ei către lumină.

Mă port ca un călător, cu desaga-mi găurită,
Mă închin pe la ferestre, trag de lumea cea grăbită,
O privesc cu mult nesaț, și mă ofilesc de dor.
Mi-aș dori, ca înc-o dată, să mai deviez din zbor,
Să mă cuibăresc printre neghiobi, să pricep nepriceputul...
Dă-mi, Doamne, și mie-o minte și arată-mi începutul!

Totul mi-e necunoscut! Cum privesc în depărtare,
Mă miram cum de și luna, e un mic mărunt, dar mare...
Ziua fuge de lumină, se ascunde pe coclauri,
Își asmută universul, cel care-i oferă lauri.
Se ascunde ea, de soare, alergând după pământ;
Oare nu o obosi, prin eter tot alergând?

 

Moartea ultimei speranțe?!

Astăzi, știi, am asistat, la o moarte de decor.
Nu a fost prea multă lume, n-am zărit vreun trecător...
Eu m-am adunat grămadă, și ți-am plâns la căpătâi,
Am fost singurul sau, poate, oi fi fost eu, cel dintâi.
Dar, în fine. Duda-i alta. Clanul morților se-adună,
Se închină la foloase, fac mătănii lungi și-ngână
O izbeliște amară, un trup crud și părăsit,
Acel trup, ce-a fost odată, un mic templu preaslăvit.

Stau, mi-arunc nedumerirea, și-l privesc conștiincios,
Mă crucesc și eu, când știu, că degeaba a fost frumos.
Țoale noi, priviri abstracte, zâmbete necizlate,
Gânduri de o nesimțire pură (nu le vreau detaliate),
Te-au făcut om fără suflet, într-o lume de ghibani,
Te-ai crezut o zburătoare, fără timp și fără ani.
Într-un fel, îmi este milă, cum ai rătăcit o viață,
Cum te-ai lepădat de lume, cu gândirea ta semeață.

Astăzi, știi, am asistat, la acea moarte de decor.
Nu a fost prea multă lume, dar eu m-am simțit dator...
Cum te țin, acum, de mână, cum te-am sărutat fierbinte,
Mi-am trăit întreaga viață: doar prin sfinte legăminte.
Te-am ținut, mereu, în suflet și prin lume, călător,
Am ținut să-ți fiu mai mult decât simplu trecător,
Mi-am trăit, prin lepădare, credințe stereotipe,
Dar tot cred în înălțare, în minuni, chiar de au hibe.

Gândurile îmi dau născare, m-au crescut din muc de praf,
Mi-au cam șlefuit și palme, stând cu fața în cearșaf.
Ce să zic? Am tot crescut. Acum mă știu cam pe de rost.
Dar au fost cam multe zile, când am fost și mic și prost!
M-au răpit clipele-n care, mă hrăneam cu nori pufoși,
Unicornii își luau viață și dansau, pe sus, făloși,
Se plimbau pe cerul lunii, pe alei de curcubee,
Vedeam păsărele verzi, mici steluțe și scânteie.

Acum râd! Dar, oh, ce viață! Ce închipuiri mi-ai dat!
Mi-ai dat șansa să mă plimb, peste tot, în lung și-n lat.
Am făcut un schimb de dor, ți-am vândut și ceva lacrimi,
M-am mai curățit, în gând, am dat lustru, inimii, prin datini,
Iar acum, neputincios, te zăresc într-un coșciug
Mi-e cam silă de ce văd și aș vrea să pot să fug.
Dar mai am de născocit, mai am de tăiat chitanțe;
Sunt aici, la moartea ta. Moartea ultimei speranțe?!

În ai tăi ochi...

...mă regăsesc, îmi recâștig porția de fercire, acea fericire care îmi umple golurile lăsate de vreme, iar ca o victimă ce mă asemuiesc, mă întristez atunci când lipsesc privirile și sufletele calde.
În ochii tăi număr oceane licărinde de lacrimi și forfote însuflețite, oceane ce reușesc să adape gura și glasul inimii mele, inimă pierdută undeva printre munții neîncrederii, a viselor deșarte, a eșecurilor luate de bune.
Privirea ta este cea care mă readuce printre cei vii, printre cei cu adevărat vii și reali, ferindu-mă de demonii care încearcăs să mă sece, zi de zi, centimetru cu centimetru.

În privirea ta se scriu romane, se răscolesc continente; ea cutreieră universul, doar-doar s-o cuibări undeva, lângă un suflet cald, împreună cu care se vor număra anotimpuri, se vor cântări toate picăturile de ploaie, căzute alandala peste nepricepuți, se vor culege toate săgețile razelor soarelui, care vor putea fi depozitate într-un prezent-viitor, menit să construiască lumi.
Privirea ta e literă de lege. Fără ea nu mă pot regăsi, nu pot trăi, nu pot respira, nu-mi pot imagina viața. Sunt dependent de ea.. De privirea ta!
Tot ce îmi doresc, e-n privirea ta!
Când te bucuri, mă bucur și eu. Când suferi, sufăr și eu. Când speri, sper și eu, alături de tine. Uneori, poate le trăiesc mai mult decât le trăiești tu, iar asta pentru simplul fapt că...ești o ființă specială! M-ai învățat să-mi pese...

Acum, când stau de mă scald în a ta privire, mă lepăd de toate necredințele mele, mă spăl de toate supărările care voiau să-mi pună capac, mă purific într-un mod ireal, provocator, divin. Și cresc.
Cresc la sânul tău, redescopăr inocența, sensul și sanctitatea vieții, pentru că viața înseamnă iubire, iar iubirea este viața; mă redescopăr pe mine, omul pierdut în neliniște, întuneric și frig.
Pot să zâmbesc. Știu să zâmbesc. Vreau să zâmbesc. Vreau să zâmbim...împreună! :)
 
De tot ce am nevoie, găsesc în privirea ta!

De ce, Doamne?

Doamne, de ce TU ne-ai creat ființe? De ce iubim atât de pătimaș?
De ce prin zecile de suferințe, găsim mereu inimi-lăcaș?
De ce din lacrimi revărsăm, puhoaie de minuni abstracte?
De ce iubim? De ce visăm? De ce am merge mai departe?

De ce mai caut inimi calde, deși-s doar trupuri răscolite?
De ce mă-ntreb dacă viața, se-ntinde spre zări infinite,
Deși am invățat și știu, că doar când doare, pot să plăng?!
Oriunde-aș merge, simt iubire; zâmbesc timid, cu-același gând.

De ce nu sunt mai înțelept, să pot să pier, când nu mai pot,
Să mă opresc din alergare, iar lacrimii să-i pun un dop?
Și totuși, Doamne, printre lacrimi, mă-ndrept spre alt necunoscut:
De ce ai zămislit ființe, fără pic de apărare, fără coif și fără scut?