duminică, 21 iulie 2013

Alei de gânduri

Călător prin astă lume, cu desaga-mi găurită,
Poposesc, în ceas de seară, într-o lume adormită.
Strâng din dinți și bat la porți, mai și strig la ferestre,
Mă încumet să mai sper că minunile celeste
Sunt și-acilea, printre oameni, pe sub chipurile de piatră,
Unde voi găsi lumină și căldură de la vatră.

Am cam obosit și-s nul, transparent și indecis,
Mi-am cam presărat iluzii, peste sufletul încins.
Acu vreau să mă așez, vreau să gust, în mare tihnă,
Simpla asta așezare, unde voi găsi odihnă,
Și voi răsfoi minute, cum din simpla ei splendoare,
Călător mă voi numi. Când spre lună, când spre soare.

Țin desaga lângă mine, o păstrez cât mai aproape,
Mă strecor pe lângă ea, ca doar ea să mă îndoape,
Cu netrebnice-amintiri, ce au fost trăiri, odată,
Cu iluzii-nmărmurite, așa cum bine știi, se poartă.
Mâ întind, pe patul moale, și privesc povestea lunii,
O admir, de la distanță, cum o fac, cu mine, unii.

Vrei să știi povestea ei? Vrei să știi ce-am în desagă?
Am un dor neprețuit, am o inimă beteagă.
Țin la ea, o prețuiesc, cum n-am mai ținut la nimeni,
Vreau s-o-nvăț cum să respire, printre aste buruieni,
Vreau s-o fac neguțătoare, să-și negocieze harul.
O fi ea un dar divin, dar ce oare este darul?

Uite-o cât este de mică, roșie și pricăjită!
Doar  privește-o și te miră. Să nu fie ea slujită?
Să nu aibe închinători, ce o poartă prin icoane?!
Să nu fie ea cinstită de zeci de batalioane?
Poate nu de zeci, doar una. De o inimă haină,
Ce o fi și ea pierdută, în drumul ei către lumină.

Mă port ca un călător, cu desaga-mi găurită,
Mă închin pe la ferestre, trag de lumea cea grăbită,
O privesc cu mult nesaț, și mă ofilesc de dor.
Mi-aș dori, ca înc-o dată, să mai deviez din zbor,
Să mă cuibăresc printre neghiobi, să pricep nepriceputul...
Dă-mi, Doamne, și mie-o minte și arată-mi începutul!

Totul mi-e necunoscut! Cum privesc în depărtare,
Mă miram cum de și luna, e un mic mărunt, dar mare...
Ziua fuge de lumină, se ascunde pe coclauri,
Își asmută universul, cel care-i oferă lauri.
Se ascunde ea, de soare, alergând după pământ;
Oare nu o obosi, prin eter tot alergând?

 


2 comentarii:

  1. Daca poetul este "un inginer al sufletului", dupa cum propovaduia insusi radicalul si implacabilul Stalin, atunci tu excelezi cu desavarsire in aceasta "profesie".

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, Merci mult! :)
    Nu știu ce spunea Stalin, dar poetul, adică cel care într-adevăr scrie poezii de calitate (nu ca mine), își pune trăirile în fiecare cuvânt, pentru că doar astfel sufletul lui poate fi viu.
    El este un romantic, un visător, un pasional, dar și un mare neghiob.

    RăspundețiȘtergere