marți, 2 iulie 2013

De ce, Doamne?

Doamne, de ce TU ne-ai creat ființe? De ce iubim atât de pătimaș?
De ce prin zecile de suferințe, găsim mereu inimi-lăcaș?
De ce din lacrimi revărsăm, puhoaie de minuni abstracte?
De ce iubim? De ce visăm? De ce am merge mai departe?

De ce mai caut inimi calde, deși-s doar trupuri răscolite?
De ce mă-ntreb dacă viața, se-ntinde spre zări infinite,
Deși am invățat și știu, că doar când doare, pot să plăng?!
Oriunde-aș merge, simt iubire; zâmbesc timid, cu-același gând.

De ce nu sunt mai înțelept, să pot să pier, când nu mai pot,
Să mă opresc din alergare, iar lacrimii să-i pun un dop?
Și totuși, Doamne, printre lacrimi, mă-ndrept spre alt necunoscut:
De ce ai zămislit ființe, fără pic de apărare, fără coif și fără scut?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu