Dac-aș fi...

Dac-aș fi o filă ruptă, mâzgâlită și mucegătă, mi-ar face plăcere și o deosebită onoare, dacă ți-ai face ceva timp și pentru mine, pentru a-mi urmări rândurile. Posibil să nu am multe de spus, posibil să nu fiu îndeajuns de inteligibil sau foarte ușor inteligibil, dar nimic nu mi-ar aduce o satisfacție mai mare, decât dacă m-ai primi, preț de câteva clipe, în spațiul tău vizual.

Poate că nu fac parte din cea mai colorată carte pe care și-a fost dat să o vezi, iar coloritul meu este asemeni unei zile de iarnă: de un alb imens, cu câteva zvâcnituri de culoare, dar am nevoie de tine. Am nevoie să mă iei în brațe, să mă pipăi gentil, cât de gentil ai putea, ca să nu mă rupi, pentru că sunt fragilă. Citindu-mă, poate ai simți o dorință care să te străfulgere, dorință care să-ți arate că, deși lenevesc într-un colț întunecat și uitat de lume, totuși am o viață, în mine, am povești de spus, am imagini de arătat, am o identitate aparte.
Cei care m-au aruncat aici, nu au știut să mă prețuiască, nu mi-au înțeles valoarea, lumina, puterea; nu au înțeles că pot suferi, așa cum o fac și ei, atunci când sunt răniți.
Da. Sunt rănită. Am vărsat lacrimi, până am dat de mcegai. Am primit și lacrimi. Da. Lacrimile altora. Le-am păstrat aici, printre pagini și poate le vei găsi. Defapt, cu siguranță le vei găsi, dacă vei avea îndeajuns de multă răbdare, pentru a-mi înțelege suferința.

Acele lacrimi, pe care le-am păstrat, sunt poveștile de viață pe care le am scrise. Cerneala nu s-a uscat și nu se va usca niciodată. Ba din contra, paginile care le vezi goale, defapt nu sunt goale. Sunt pline de viitor, sunt în căutarea noilor povești. Pe una dintre pagini, poate fi și povestea ta, pentru că orice suflet are o poveste de spus, orice suflet a plâns și a râs curat, pur, uman, inocent.
Paginile mele sunt păcatele mele. Scriptura pe care o citești, nu este nimic altceva decât viața mea. Ai da-o la o parte? Ai arunca-o și tu într-un colț întunecat, umed și rece?

Mă bucur că ți-ai făcut timp să mă urmărești. Mi-ai readus un strop de culoare, printre pagini, peste pagini. M-ai făcut să fiu mai lizibilă,descrețindu-mi paginile lipite. Acum, deși arăt cum arăt.... Nu plânge! Nu plânge, pentru că mă simt ca nouă. Simt că m-ai readus la viață. Simt că mai am puterea de a face fericite și alte suflete.
Da. Asta e menirea mea. Vreau să fac fericite cât de multe suflete pot! Aceaasta e viața mea, aceasta este povestea mea, aceasta este...iubirea mea.
Și eu, carte fiind, pot iubi. Și te iubesc! Te iubesc, suflete nobil, pentru meriți iubit.  Cine își face timp pentru o carte aruncată, condamnată să domnească într-o bibliotecă ordinară, unde praful zace ca în catacombe, este un suflet nobil.
Acum zâmbesc, pentru că te-am zărit. Și îți mulțumesc pentru că ai luat acea filă prigonită de neaveniții universului.
Ți-ai făcut timp să te uiți adânc, ai citit printre rânduri și îmi dau seama că ești o ființă înțeleaptă, de o treaptă superioară.

Mi-e milă de cei care m-au aruncat și îmi pare rău că au făcut asta, dar nu îi condamn. Ba, mai mult, le-aș mai da încă o șansă, dacă i-aș reîntâlni. De ce nu? Fiecare merită încă o șansă sau poate că două, trei sau...câte or avea nevoia, doar pentru a pricepe. Chiar dacă au greșit, sunt sigur că le-am greșit și eu, pentru că nu am reușit să mă fac înțeles.

Suflete nobil, dac-aș fi o carte, oare m-ai citi? Ți-ai face timp și pentru mine? Sunt sigur că ești cât se poate de ocupat, dar privește-mă cum îți zâmbesc. Aruncă-ți privirea către lumea mea și intră în ea, preț de câteva clipe, ca să nu-ți răpesc prea mult, din timpul tău prețios.
Relaxează-te. Trage aer în piept. Ia-mă în brațe și...răsfoiește-mă.

Simți o inimă bătând?
Nu. Nu te înșeli!. E inima mea. E vie, dar doar datorită ție!