Romanul s-a nascut poet, dar cred ca-l doare-n palarie,
Nici nu a-nvatat ca sa vorbeasca, dar se repede ca sa scrie.
Rosteste-n scris cuvinte mari, se pune sa viseze vise,
Incearca sa deschida usi, dar cum-necum, sunt tot inchise.
Copacii-s verzi si cand sunt jos, zdrobiti, pe rand, de vremea rea,
Vor mai trai o perioada, dar cum ramane cu padurea?
Vor trece anii peste ea, priviri marete s' or asterne,
Si doar un lucru va ramane: doar amintirile eterne.
Am dat crezare lumii noi, m-am inaltat doar din cuvinte,
Am zis ca orice s-ar intalmpla, viata merge inainte.
Asa si e, dar crezul meu, s-a ratacit pe la-nceput,
M-am razvratit, cersind minuni,si-am devenit copacul rupt.
Privesc acum, din colt de strada, cum frunzele-mi se pierd in jos,
Ramas-am cu-ale mele vise, sa cresc spre cer, sa fiu vanjos,
Sa port cu mine umbra vremii, sa ma inalt an dupa an,
Dar am ramas uitat de lume si m-am trezit ca sunt orfan.
Cuvintele-mi sunt dor de duca, rostite-n sec, in prag de seara,
Le-astern, pe rand, pe-a mea hartie, pana-ntr-o zi, cat sa dispara.
Am cautat, in EI, comori, mi-am pus credinta la bataie,
Am tot sperat ca, intr-o zi, nu voi mai fi eu neagra oaie.
Romanul s-a nascut poet, cu'a lui durere-n palarie;
De-as fi si eu, la fel ca ei, singur n'as fi, ci cu o mie!
Ma-ntreb si-acum de ce padurea, isi leapada copacii goi,
De ce nu crede pan' la capat? De ce se leapada de noi???
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu