Era o vreme cand la poarta, se scuturau copacii goi,
Cand printre crengile lor moarte, sareau cuvinte despre noi.
Imi amintesc cum amintirea, se razvratea, cerandu-si partea,
Cum doru-mi impletea menirea, eu prin sudori scriindu-mi cartea.
Cu lacrimi, dor si staruinta, tin sa renasc tot pentru noi,
S-aud cuvinte de credinta, sa nu mai plang copacii goi..
Un timp trecut-a mantuirea, iar viata mea scria aceeasi soarta:
Un pusti nebun ce-si canta firea, asemeni crengilor din poarta.
Privirea ta era odata, un sfant lacas, cu lacrimi sfinte,
Iar buzele-ti sopteau cum viata reinvia doar prin cuvinte,
Sarutu-ti cald, suav si dulce, dadea o noua lege, firii,
Dar acum plang acele clipe si-nvat din moartea nemuririi..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu