duminică, 29 mai 2011

Iluzii vs Dorinte

La steaua care-a rasarit, e-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit, luminii s-o ajunga.

Iluzia e-un corp ceresc, patruns de neputinta,
Un corp minuscul si perfid, ascuns fara credinta.

Dorintele se nasc alene si prind viata-n timp ce zboara,
Se-ndreapta catre nemurire, se-ascund in umbrele din vise
Devin iluzii alungite in lumile ce se strecoara,
Se nasc si pier ca-ntaia oara, prin legi nescrise.

Iubirea e un strop de ceara, pierdut cumva in intuneric,
Isi cauta de zor caldura, lumina, flacara si-al sau cuprins
Se zbate-n vanturile ametite, purtata pe un camp feeric
Si se strecoara-n subzistenta, catre nimicul ce-a pretins...

La steaua care-a rasarit si calea ei cea lunga,
Si-ar fi dorit si ea s-ajunga, sa-si simta visul implinit,
Sa simta pacea si fiinta, sa simta scopul, sa patrunda
In alte zari, sa se ascunda, in miile de pasi ce-a ruginit.

E-un fel de vers apocaliptic, privit de sus si eclipsat
De o natura efemera, de un parcurs denaturat.
A sa credinta-amagitoare, se-mparte straniu catre nori,
Sfarseste-n soare, se naste iarasi si decade, de mii de ori.

Iluzia, corpul ceresc, minuscul si perfid, strabate
O lume rece, ametita, ravnind la toate
Visand la viata fara margini, la chipurile fara chip,
Minuni angelice si dulci, fara sfarsit!

Imi scot din tolba-un colb asmatic, cu un suras de fiara rece,
Ma uit spre stersa-mi nefiinta, si-mi ingradesc figura-n zare.
Astept sa infloreasca-o floare, s-o pot privi, s-o simt in zece,
Sa infloresc si eu cu ea, sa fim pe-aceeasi unda-ametitoare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu