Mă uit la tine, printr-o perdea sticloasă și nu-mi dau seama dacă a trecut doar un ieri sau o veșnicie.
În timp ce cotcodăcesc la lună, încerc să număr stelele și să le iau drept secunde, să le opresc undeva, într-un ceasornic care să ticăie doar pentru mine, că poate doar așa nu mă voi mai pierde într-o eternitate tăcută. Cu ele, poate voi face carieră, - din ale mele sentimente -, poate voi fi și plătit pentru asta, cu mai mult sau mai puțin din minimul pe economie, adică doar cu ceea ce mi se cuvine.
Și n-am să stau să mai număr ncunoscutul, n-am să mai pâlpâi lumina și nici nopțile nu am să le mai bâjbâi, căutând înțeleseri, că oricum, toate-s abstracte și toate-s la fel.
Poate că o fi existat și un vis, care, odată, fu al meu. Dar nu mai țiu minte.
În timp ce continui să mă rățoiesc la lună, am să încerc să strig și de pe malul celălalt, dar nu ca să mă audă cineva, ci ca să mă aud eu, să-mi aud eul cum nădușește în ecouri.
Acum nu știu ce e mai greu: să renunți sau să încerci și mai mult? Să te străduiești, urlând, din toți rărunchii, la tine și doar la tine și la nimeni alticineva, pentru că te lași ancorat în păreri de rău și erori și fapte nesăbuite și cuvinte neonorate și gânduri fumigene și pași pierduți în tăceri și în frici, apoi te lași pescuit în mrejele cele mai cultivate, astfel încât să nu mai poți evada.
Iar în cele din urmă, stai și te întrebi: „oare cine m-o mai aude acum? M-o mai auzi cineva? Oricine?!”
Mă simt atât de ... nespus, de necunoscut, de netâlcuit.
Frumusețea nu-și mai găsește cadența, liniștea nu se mai aude în toată zarva asta, iar șoaptele, toate șoaptele s-au pierdut, nu-și regăsesc confortul în aste adevăruri; parcă aș valsa de unul singur, într-un colț al tânguirii.
Nu e deloc ușor să mă prefac, așa că voi continua să privesc prin acea perdea sticloasă.
Până o răsări soarele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu