De ce eșuăm în relațiile interumane?!
Zi de zi avem parte de diferite provocări, în ceea ce privește comunicarea și disponibilitatea noastră la crea legături, cu cei din jur. Fie că e vorba de relații de tip romantic, acolo tratativele parcă se duc la cel mai ridicat nivel, astfel încât, de cele mai multe ori eșuează, fie că e vorba de relațiile simple, între oameni care se văd „o dată-n viață”, fie relațiile de la locul de muncă, etc.
De ce eșuăm? Simplu. Pentru că nu acordăm șanse. Pentru că ne vedem superiori (unii cu mult superiori), celor cu care ne e dat să interacționăm.
În noi, într-un loc ascund al gândirii noastre (gândire mânată de la spate de îndoieli), avm impresia că e mai bine să nu acordăm șanse, că e mai bine să fim sceptici sau că e mai simplu să generalizăm; toți și toate-s la fel.
Ei bine, toți și toate-s la fel, dar într-un mod diferit. Fiecare om are culoarea lui propriu, fiecare suflet strălucește altfel, fiecare privirea are o lumină aparte, doar că, noi, orbiți de metehnele trecutului, ne ghidușim în fața unui perete, nu prea înalt și nici prea dur el, dar un perete de care nu îndrăznim a trece.
Nu că ar fi mult și greu de escaladat, dar e mai simplu să alegem calea cea mai ușoară: să nu facem nimic sau...să fugim.
Gândurile ne sunt priponite în idei care ne trag înapoi, suntem prizonierii unui regres emoțional și dacă am luat-o pe partea involutivă, lumea și omul, în mod deosebit, devine mare, crește, pare mai puternic decât suntem noi, pare intangibil; pare o stană de piatră.
Doar că, același om, pe care noi îl vedem și simțim drept pagubă, nu este nici mai presus, nici mai prejos de noi.
E un om cu suflet, poate rătăcit, cu nevoie de noi, e un om cu aspirații, poate mai înalte decât ale noastre,
e un om colorat în zeci și zeci de înscrisuri, poate că nu prea doxat, dar cu intenții bune, onorabile, poate că nu e un orator desăvârșit, dar privirea lui ține loc cuvintelor.
Nu. Astfel de oameni nu au ce căuta în preajma noastră. Astfel de oameni sunt dihănii de care trebuie să ne ferim, ca necuratul de tămâie. Astfel de oameni nu merită șanse, că deh, suntem mai presus de ei, ce naiba!
Să nu care-cumva să ne fie bine!
Trăim, cu neîncredere, într-o mare de oameni, generalizând și acuzând, fugind, ascunzându-ne, doar că de oameni dăm în fiece zi, peste tot: pe stradă, la supermarket, mall, în instituții, la locul de „prestări servicii” (sau munci).
Dar cea mai cea neîncredere se găsește în relația de cuplu. Aste eșecuri sunt cele mai dureroase!
Ele nu eșuează pentru că partenerul este înt-un fel sau altul, ci pentru că NOI suntem într-un fel sau un altul. Totul pornește de aici, din interiorul nostru.
Așadar, suntem sclavii propriei gândiri!
„Oamenii nu iubesc pe alții pentru ceea ce sunt, ci, mai degrabă, îi iubesc pentru ceea ce-și imaginează că sunt.”
- Goethe -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu