...și cică se scurge încet, dezlipindu-se de orânduiala de peste alte hotare. Se scurge, de la Dumnezeu, până în străfundul amintirilor de peste zi (sau de peste noapte; depinde cum îi este dat), iar cu toată stăruința ei, tot se mai împiedică de câte un ciot crescut aiurea în drum.
Uneori se scurge, alunecând, că doar ce a dat de îngheț, iar alteori se scurge, aburind, că deh, de nu s-ar topi, nu ar exista și alte file rupte prin jurnale.
Dar de cele mai multe ori se scurge, se prelinge picătura asta de suflet și înaintează printre laurii sau capcanele pașilor pierduți, iar ca o învingătoare ce este, va înainta, fără popas, către o altă picătură de suflet naivă, o picătură ciopârțită de sute de întrebări, de zeci și zeci de nelămuriri sau de infinite povești în care nu s-a regsăit.
Au trecut batalioane de gânduri, s-au perindat stoluri de frământări, au fost vizitate priviri de toate culorile, care mai de care mai de gală, s-au pescuit cuvinte proaspete, dar fără noimă, iar multe ziduri s-au ridicat în cinstea superficialului.
Acum are loc un mare spectacol, iar bilete nu mai sunt! Dar nu erau nici locuri.
Astă picătură de suflet, și-a scris sentimente, zeci, alte zeci, sute și alte sute, îmbrăcate în milioane de stele, iar toate aste stele le-a pictat pe un cer deschis doar pentru ea.
Ce mai contează că a plâns schimonistă într-un colț de rai putred? Sau că s-a destrăbălat pe meleaguri străine? Liniștea a găsit-o aproape de ea, mai exact, în adâncul ei. Cineva a avut grijă de ea...
E un Dumnezeu al sufletului, care se îmbracă în culoarea iubirii; e-o culoare roșie, călduță, zâmbitoare, puternică, în brațele căreia te-ai simți ca într-un leagăn.
Aici, picăturile de suflet nu mai plâng. Dar nici nu ar avea de ce. Par toate atât de puternice, atât de mari, atât de...reale.
Sunt aripi peste tot, încât ai putea zbura oriunde, oricum! Asta e!
Picăturile nu se mai preling și nici nu se mai scurg; acum ele zboară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu