vineri, 31 ianuarie 2014

2 I

Citesc despre îndrăznelile unora de a scrie despre ceea ce simt, despre ceea ce sunt ei sau despre ceea ce nu sunt, citesc tot felul de...expresii uzate, fără fund, fără credință, expresii goale care mă lasă rece. Dar citesc. Lumea e multă, ideile, deși aceleași, au oarece unicitate.
Am ajuns să citesc, așa cum nu am făcut-o niciodată și constat că am pierdut timp, fără să-mi îmbogățesc sufletul, pentru că asta înseamnă citit: un suflet puternic. E drept, mintea e cea care se îmbogățește, dar sufletul se îmbracă într-un impermeabil ce-l ferește de stricăciunile suferinței, îl ferește de slăbiciuni și toate cele.

Dar nu vreau să mă laud că mi-am făcut program de citit. Vreau, doar, să plutesc extaziat, pentru că, astfel, ideile mele prind contur, au noimă, au suprafață, au tărie față de mine, nu față de alții.
Ideile mele sunt credințele mele!

Lumea vorbește despre suferință, iar asta pentru că toată lumea suferă, dar par niște suferințe false, alintate, de fațadă. Fiecare vrea să arate că el e cel care suferă mai mult, că el e cel care merită atenție, că el e unicul suferind al universului. Pe de o parte, e de adevărat, pentru că fiecare dintre noi suferim cu sens unic, dar dependent de alții.Suferim, ca și cum ne-ar plăcea să suferim, că deh, doar așa ajungem să fim în centrul atenției.
Am în minte o fată, care mereu, face ce face și ține să iasă în evidență cu astfel de destăinuiri suferinde. Ajunge să fie extrem de enervant!
Poate dacă ar sta și ar medita la ceea ce-și dorește, poate dacă ar căuta răspunsul în sinea ei și nu prin postări care să vrea să atragă simpatia sau mila, cu siguranță ea ar fi mai liniștită, sufletul ei ar căpăta o altă culoare, o altă dimensiune, o altă înșelegere.
Nu zic. Și eu mai postez chestii de genul, pentru că am zile în care mă găsesc trist, cu zeci de întrebări și nelămuriri la adresa iubirii. De ce iubirea doare? De ce oamenii nu știu să iubească? Oare eu știu să iubesc? De ce sufăr? De ce? De ce? ...și iar DE CE?
Și știu de ce.. Pentru că fiecare întrebare se adresează din exterior, exteriorului. Nu mă înteb cu inima, nu caut răspunsurile în SINEA mea, dar răspunsurile ce-mi vin din afară nu mă mulțumesc. NU-mi plac! Pur și simplu. Ele nu sunt compatibile cu ceea ce simt.

Ei bine, suferințele noastre, întrebările noastre sunt cele care ne înfundă sau ne afundă și mai mult în negura gândurilor.
De multe ori am realizat că, acele raspunsuri pe care le căutăm, vin pe nepusă masă. Ele nu apar atunci când țipăm ne dăm cu capetele de pereți sau ne tăiem venele, ci apar atunci când e liniște, când e lumină înlăuntrul nostru. Liniștea, pacea, starea de meditare, relaxarea.. Ele sunt medicamentele care vindecă. Pace nu vom găsi, decât în teritoriile liniștite, Căldură nu vom găsi decât în locurile însorite. Lumină nu vom găsi decât atunci când vom deschide ochii.
Iubirea este cea care ne călăuzește. Unii spun că iubirea este sinonimă cu suferința. Alții spun că iubirea este fericire deplină. Ce să spun?! Poate că sunt în acord și cu unii și cu alții. Sau poate că iubirea este dată de adâncimea cunoașterii de sine.

Nu mai vreau să mă întreb de ce sufăr. Vreau să mă întreb: de ce iubesc? Ce anume (cred că) iubesc? De ce o doresc cu atâta ardoare? Iubirea e caldă, iubirea e veselă iubirea e o fluturească, iubirea gâdilă tot corpul, iar fiecare tremurici este un suspin afirmativ, de nelăpadat.

Doamne, ce frumos e sentimentul pe care-l am atunci când o femeie îmi stă tolănită pe piept și se ascunde printre brațele mele! Toată căldura ei trece prin mine, mă cuprinde, așa cum o cuprind pe ea cu brațele. Acel sentiment mă leapădă de orice gând, lumea exterioară este iexistentă; nimeni și nimic nu mă mai interesează!
Îmi așez obrazul pe al ei păr și, zâmbitor, închid ochii, o strâng și mai tare în brațe și simt că aș vrea să îi spun ceva frumos, aș vrea să îi spun ce simt, dar tot ce găsesc este un: „ce bine e!” Nimeni și nimic nu mai contează. Nu contează ce zi e, nu contează că e zi sau noapte, nu contează că am multe de făcut, dar nici măcar nu-mi amintesc așa ceva. Nu mai contează nici că parcă mai ieri sufeream, întrebându-mă „de ce?”, pentru că azi aș putea să mă întreb același lucru.
Tot ce contează e că în sufletul meu e liniște, e lumină și, așa cum îmi place să spun, e zâmbet; zâmbete calde și îmbrățișări fierbinți.

Da. Prefer să mă întreb de ce iubesc sau de ce vreau să iubesc, decât să mă întreb de ce sufăr, pentru că știu că sufăr, pentru că nu am pe cine să iubesc. Dar iubesc! Iubesc femeia, iubesc omul, iubesc iubirea, iubesc lumina în aceeași măsură cu care iubesc și întunericul. Iubesc, pentru că inima aude doar cântece și se pierde în refrene

Privesc, zâmbesc și tac. Și iar zâmbesc.
Uite ce bine e! În tăcere am reușit să găsesc răspunsuri.

De multe ori picur când văd oameni care se iubesc, oameni care-și zâmbesc sincer, oameni care-și vorbesc din inimă și care se sorbesc din priviri.
Înțelegând ce este suferința, poți înțelege durerea celuilalt,  o poți îmbrățișa, o poți trasnforma.
Înțelegând ce este cel de lângă tine, îl poți primi în cămara ta, pentru că, defapt, el ești chiar tu. El suferă, dar odată cu el suferi și tu. El se bucură, iar bucuria lui este și a ta.
Iubind, înțelegi ce înseamnă „suflet pereche”, „jumătatea mea”.

Iubirea e o artă; arta de a te găsi pe tine în toată nebunia de peste zi.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu