Despre oameni...

Despre noi, pot spune multe, dar la fel de bine nu aș fi în stare să spun mare lucru.
Omul, în general, este o sumă de idei și sentimente, un amalgam de acțiuni și dorințe, o înșiruire nesfârșită de visuri ireale, poticnite sub un acoperiș cârpit, prin care se strecoară câteva raze rătăcite, ale unui soare binevoitor.

Când mă gândesc la oameni, prima idee este să legată de zâmbet. Mă opresc. Stau. Aștept. Îmi fixez privirea spre ochii omului din fața mea, apoi îmi priponesc cercetarea câtre expresia ce va să vină, pentru că ea va veni, vrând-nevrând.

Ochii îmi zâmbesc. Când sihastru, când crispat, când senin, când constipat, când sincer, când arogant dar zâmbesc.
De ce îmi plac oamenii care zâmbesc? Dar cui nu-i plac?!
Acești oameni arată încredere, arată apropiere, deschidere. Fac ce fac și te îmbrățișează cu privirea. Nu ai cum să nu-i iubești sau măcar să îi apreciezi și să te deschizi, la rându-te! Nu ai cum...

M-am oprit, preț de câteva clipe, asupra unei amintiri, amintire în care exista un omuleț pe care nu-l prea aveam la inimă; pe scurt: îmi era foarte antipatic. Apoi m-am oprit și m-am întrebat: ce anume îl face, pe acel nefericit, să fie un paria?! De ce nu-l am la inimă? Poate pentru că e urât? Sau prost? Hmm.. Nu mi s-au părut motive suficiente, așa că am încercat să mă pun în locul lui, încercând, într-un fel, să pricep de ce îl văd așa. Ei bine, am văzut care erau acele motive, dar...nu prea își aveau rostul, nu aveau acoperire, ba chiar mi se păreau destul de puerile, așa că m-am retras, mi-am retras antipatia, fiindu-mi rușine de mine. Am stat, ca un idiot, și l-am judecat aiurea! Eu?! Cel care aveam pretenția de a mă auto-proclama un mare cititor al rasei umane?! Aveam impresia că dreptatea îmi aparține, dar uite că nu a fost chiar așa.
Era doar un aer de superioritate aparentă.

Cu toții avem parte de antipatici, iar unii chiar au „o față care cere pumni” (iar asta din cauza comportamentului lor, față de noi, ierarhii și eroii neamului).
Dar ce nu știm (sau nu vrem să știm) este faptul că fiecare ființă are un motiv, un amărât de motiv, care îi desenează personalitatea, chiar și caracterul. Acei oameni sunt slabi, dar nu pentru că așa au fost construiți, ci pentru că s-au resemnat, s-au împăcat cu ideea; ei cred în slăbiciunea lor iremediabilă și de-al naibii, se încăpățânează să facă ceva.

Omul zâmbește. Eu zâmbesc, tu zâmbești... Zâmbim, fie pentru a crea o legătură, fie pentru a arăta că suntem politicoși, (prefăcuți, constipați, dar politicoși), fie pentru a ascunde ceva. Ce anume? Știm cu toții ce.
Dar cum rămâne cu cei care nu ne zâmbesc? Sau nu răspund zâmbetului nostru? Pe ei în ce oală îi băgăm?

Am ajuns să compătimesc, acele statui, care nu exprimă emoție, sau pe acei mojici care ne tratează cu indiferență sau cu o răceală de neînchipuit. Ei nu prea știu să zâmbească și poate că nici nu vor, dar ce știu eu? Au motivele lor să nu o facă.
Uneori mi-e dor, chiar și de aceștia din urmă, pentru că le înțeleg durerea. Mi-e dor de om, pentru că știu că sufletul lui poate fi cald, chiar dacă este neștiutor sau pribeag, dar sufletul acelui om poate fi mantia mea, pentru vreme rea.
Orice om merită o șansă! Orice om merită un umăr pe care să plângă, merită o găleată, unde să-și verse toate păcatele și toate durerile.
Umărul celui de lângă noi, poate fi lăcașul de cult unde să redescoperim sacralitatea, lumina, viața și toate minunile pe care le credeam imposibile!
Un miracol este ceea ce credem că este imposibil de înfăptuit, dar totuși se întâmplă!