Amurgul unui mai

Trotuarul este atat de fierbinte, atat de nisipos si destrabalat, iar locul in care am cazut se prelinge intr-un neant subred de vise mucegaite, incat singura senzatie care ma insoteste este cea de singuratate presarata cu nori de dor.

Stau intins. Privesc, in gand, imaginea unui cer albastru, de un senin imaculat, insotit de zambetele infantile ale unei zile de primavera. Si totusi…, trotuarul este destul de tare, poate prea tare si prea dur pentru sensibilitatea de care am nevoie. Deschid ochii incet, privesc cerul acoperit partial de nori (nu stiu daca sunt nori creati de legile atmosferice sau nori creati de starea mea de spirit peiorativa), iar in imaginea “visului” meu reapare ea. Ea, fiinta care mi-a dat viata si m-a ucis, in acelasi timp… “Sunt o mie de ganduri, ce ma duc la tine mereu,/fara tine, e pustiu in sufletul meu[…]” Versurile acestei melodii de dor imi presoara praf in ochi si ma sting incet, sufocat de neputinta acceptarii unui sfarsit abia inceput. Totul e trist. Inceputul acestei zile, soarele, cerul, inceputul de nesperanta insinuata intr-un colt al gandirii incoerente, sufletul insotit de o lovitura imensa si constanta. Totul!

Nu stiu ce s-a intamplat. Nu ma pot trezi, nu pot accepta realitatea; nu inteleg nimic! Oare ce s-a intamplat? Lacrimile nu mai pot fi tinute in frau si vor sa fie eliberate de povara intemnitarii, dar nu… Nu le pot lasa sa scape! NU vreau sa evadeze si ele! Nu vreau sa ma imbratiseze cu acele arome sarate, nu vreau sa… Nu pot! Tot ce vreau acum este un zambet, o raza de speranta, un nou suflet care sa nu mai hoinareasca spre necunoscutul ratacitor al unei nebunii care pare ca vrea sa imi fie tovarasa de suferinta. Vreau doar sa…vad privirea ei, vreau sa ma pierd in oceanul ochilor ei, sa ma scald in ei…. Vreau sa ii pozez zambetul sis a il inramez in sufletul meu cel vechi si invechit de atata tristete, pentru ca stiu ca doar el ma poate readuce la viata. Vreau sa plang de fericire si sa o strang in brate atat de tare, incat rasuflarea ei, geamatul ei divin sa ma asigure ca fiinta ei inca exista! Vreau sa dansez in ploaie cu ea, sa o tin strans de mana, sa o mangai si sa o sarut peste tot, adulmecand clipele divine care opresc timpul in loc… Vreau sa ii simt buzele fierbinti pe buzele mele cersetoare de rasfat, pe pielea mea cea lenesa, pe ochii mei nesatuli. Vreau sa simt mireasma ei cea dulce si sa ma imbat intr-o beatitudine ambientala, infinita. Vreau sa…ma trezesc, pentru ca ea nu mai este! Poate ca nu a existat niciodata, iar in tot acest timp am fost alaptat de o himera perversa si malefic, iar tot ceea ce am facut pana acum, a fost sa ma las prada acelei iluzii nesatule care a indraznit cu nesimtire sa se joace cu inima mea. Vreau sa plang, dar nu pot, pentru ca am impresia ca in mine a mai ramas o farama de barbatie, o urma de demnitate, dar chiar si asa, am auzit ca si baietii plang; o fi bine? O fi rau? Nu stiu.

Continui sa stau intins pe acel asfalt al trotuarului, iar lacrimile se imbulzesc sa ma imbratiseze, sa imi arate ca ele…imi sunt alaturi si ca vor ca eu sa le gust dulcele-amar al existentei lor. Ma las cuprins de dorul nebun care ma indeamna sa fiu eu, chiar si atunci cand nu sunt; sa exist in continuare, desi inexistenta ar capata o alinare substantial. Privesc in zarea moarta, strangulate de defectele creatoare ale solitudinii exasperate si incerc sa imi croiesc drum, printre amintiri, catre idealurile care aveau sa construiasca un nou Turn Babel, in inima mea (sfisiata si pe atunci). Existenta mea s-a sfarsit in momentul in care sfarsitul a devenit un nou inceput. Si totusi…exist! Exist si fara ea, dar…ma doare. Ma doare sufletul, ce pare sfasiat si sfaramat in mii de bucatele, ma doare ideea de “ea”, cea datatoare de viata, ma doare imaginea ei, care nu mai dispare, o imagine ce ma bantuie cu o nonsalanta covarsitoare; ma doare ca aud, vad si simt toata fiinta ei, desi am ramas singur pe drum.

Rasaritul acelei zile atat de promitatoare avea sa mestereasca o iluzie ancestrala, ce avea sa ma poarte pe taramuri nescrise de credinte ideatice, rasfirate in consensuri ale unei lumi cretiniene, lume ce inca ma poarta spre portaluri iluzorii, datatoare de noi inceputuri. Amurgul unui mai a devenit bezna totala.