Imi venea sa incep cu un "take my breath away", dar simtirile mele nu sunt in concordanta cu atitudinea ce ar trebui pozata, in acea maniera deloc solitara, sprijinita de umbrele placerii.. Sunetul inimii ma provoavca la shueta, conform traditiei, la o anomalie ingerata de incorectitudinea aspectului privat al nefiintei noastre, ceea ce imi denota o simpatie superficiala pentru tot ceea ce inseamna "eu"; eul care se intrepatrunde cu nimicitatea contextuala a unui trib demult apus!
Adesea se intampla sa stau si sa privesc in neant, spre acele mici impuritati, numite sentimente private de libertate, sentimente care planeaza deasupra unui ocean sters de vise aburite, sentimente care se scufunda in scursura societatii... Pentru mine, de cele mai multe ori, cand vorbesc despre acestea, fac referire la sentimentele dintre doua persoane care se iubesc, doua persoane care formeaza un cuplu, bazat pe sinceritatea descrierii faptelor, bazat pe increderea zilnica si nemuritoare, bazat pe respectul ce tine in viata acele mici faclii interne; cuplurile sunt de foarte multe feluri, dar nu cred sa fi vazut vreodata acel tip standardizat de cuplu care sa isi masoare fortele cu nemurirea!
De ce tot timpul, sentimentele, sunt subiectul principal al taclalelor la care asistati? Poate pentru ca...afectivitatea este o prezenta ireala, in viata mea? Poate pentru ca nevoia de sustinere parteneriala, este o iluzie concreta? Poate pentru ca...ceea ce gandesc nu este echivalent cu ceea ce simt si nici cu ceea ce spun? Pot sa spun doar atat "it's all because of you!" ....you - nu este un subiect palpabil, ci doar o farama de incredere neacordata, care se aseamana cu o chitara fara corzi (sau dezacordata) sau cu o umbra, in miezul noptii!
Revin la sunetul inimii... Hmm... As vrea sa il pot dezvalui, as vrea sa il pot intelege, as vrea sa il pot acompania, dar din pacate stau prost cu solfegiul necesar distribuirii unor zambete de calitate! As vrea, uneori, sa spun: "I'm fine without you", dar...as minti! Nu prea sunt "fine"... Dar asta nu inseamna ca imi accept soarta. Nu vreau sa fiu sau sa par o bocitoare ambulanta, sa imi plang de mila, de fiecare data cand naufragiez si sa astept acel colac de salvare, care in momentul de fata, nu il vad venind! Nu il vad, dar nu pentru ca nu ar exista; aproape tot timpul este cineva care sa imi arunce un colac de salvare, dar nu este acel colac pe care mi-l doresc, nu este acel colac pe care il caut. Ce caut? E o intrebare la care nu as putea sa raspund, dar in momentul in care simt ceea ce caut, sunt si feiricit! IN cuvinte este greu de spus, dar nu imposibil.
Este posibil sa pornesti in cautarea imposibilului si sa gasesti variante de raspuns, fie concrete, fie deformate, dar important e ca vei gasi ceva! Orice pas inapoi ar trebui sa insemne doi pasi inainte! ..sau Esecul te indeamna sa nu renunti, iar Succesul te indeamna sa continui!
Nu mai vreau sa ma lamentez si sa ma inchid in cuvinte; vreau doar sa scap de fragilitatea negandita a universului sentimental, in care levitez. Recunosc: sunt un sentimental si ma deprim repede, dar la fel de repede caut si raspunsuri... Ceea ce ma indeamna sa nu renunt este ideea de "eu" implinit, adecvat cerintelor intrinseci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu