Cand mi-e dor

In mod subit, imi reveni pofta de a nascoci inventii reale, pe care sa le impart cu pseudo-anonimii mei, fidelii infulecatori de idei semanticoase, idei rebele, etc, etc, etc...

Defapt, subitul asta nu e prea subit, ptr ca nu are cum sa fie. Logic! Subitul asta este un premeditat ordinar, care sa fataie prin mintea mea de luni de zile, dar ceea ce m-a impedicat sa il descarc este acel dor nebun, nebun de legat, ce nu i-ar strica o vizita pe la psihiatrie, pentru a ma usura de chinurile ce il insotesc. Dorul revine, dorul se instaleaza, dorul se lafaie, fara retinere, in patul meu, care ar fi trebuit sa fie numai si numai al meu! Si totusi, e dorul meu... E modalitatea mea de a ma face sa fiu al lui. Chiar mi-e dor! (sa spun si "doare"? ) Imi este dor de acea forta centrifuga, care sa ma reintoarca pe ale mele meleaguri, mi-e dor de "patria mama" din inima mea, mi-e dor de cuvantarile melodioase, ce ma faceau sa tresar de fiecare data cand le auzeam, mi-e dor de atingerile vremii primavaratice, care se zbateau si zburdau pe fiecare particica a corpului meu, mi-e dor de saruturile imbalsamate ale acelei firi nemuritoare, molipsitoare si de o indecenta rara, saruturi care ma faceau sa-mi retraiesc nasterea, zi de zi, sa fac parte din propriul meu proces de creatie, pe o scala beatudinala de neimaginat. Si mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor! "Si ce?", ar zice multi..

Dorul, dorinta, placerea, trairea, durerea, renasterea, viata de dupa moarte... Asa cum vin, tot asa dispar!

Si tot asa continui. Mi-e dor de mine insumi, mi-e dor de dorinta care imi motiva existenta, dar mai ales, imi rearanja sistemul mult dereglat; mi-e dor de fiinta care sa imi dea lucrurile acele marunte, dar imense, lucruri care ma modeleaza, lucruri care ma indruma catre o viata plina de trairi. Da! De acea fiinta imi este atat de dor!!! "Doi" e mai mult decat "unul", lucurile facute in doi, au o valoare semnificativa mai mare, lucrurile facute pentru doi, sunt si dificil de realizat, dar si extrem de satisfacatoare. Viata cladita in doi, pentru doi este calea cea mai sigura catre nemurirea fiintei, ale sufletelor sudate. Nu stiu ce culoare are nemurirea, nu stiu ce culoare sau ce marime are sufletul meu, nu stiu nici macar daca am un suflet ascuns pe undeva prin mine, dar ceea ce stiu este ca alb-negrul nu este combinatia mea preferata de culori, stiu ca prefer lucrurile in cantitati mari, pentru a le imparti cu cineva drag, atunci cand va fi timpul si mai stiu ca atunci cand mi-e dor, inca mai sper ca dorul doare, dar nu intr-atat de mult incat sa ucida.

Atunci cand sper, visez la o cascada de zambete, sub care sa ma ascund, printre picaturile ei infinite, visez ca ma scald intr-o privire oceanica, ce are puterea de ma spala de neputinta ce ma tine in loc, visez la o atingere divina, angelica, atingere ce are sa ma readuca la viata, sa ma trezeasca din amorteala indoielnica ce imi strabate fiinta. Suflete cald, eu te vreau! Tu ai puterea, simti dorinta de a ma accepta?

Visez ca mi-e dor si mi-e dor sa visez!!!