Paginile blogului meu se umplu doar atunci cand simt ca e nevoia de....mai mult! Mai mult de la viata, mai mult de la cei din jurul meu, mai mult... de la mine... Zilele astea ma gandeam si iar ma gandeam. Cat de gay pare ca este, ca un baiat sa-si scrie nebuniile pe blog? Cat de penibil este sa scriu ce simt, intro masura atat de profunda si, cu toate ca astea nu ar fi deajuns, sa le fac publice toate trairile mele? Mi se pare foarte penibil si cred ca voi renunta la acest blog...!!! :(
Si pentru ca tot sunt un ganditor inrait, nu puteam sa nu ma opresc, pentru a nu stiu cata oara, la acel feeling care dispare si reapare, se schimba mai ceva ca vremea. Ma simt bine cand vorbesc cu unele persoane pe care le indragesc, le simpatizez, le stimez, le respect si ma simt pierdut cand vorbesc cu cealalata jumatate a "inteligibilului"; ma simt pierdut, ma simt mic, ma simt un om ca oricare altul! Ma enerveaza fluctuatia asta, de parca as fi un zar aruncat intrun joc de noroc si astept de la mine sa gasesc cumva si partea castigatoare. Nu stiu daca este vreo parte castigatoare sau o parte pierzatoare; poate ca este o parte care, desi neutra, le cuprinde pe cele doua sau poate ca este o parte care nu are nimic deaface cu ghinionul sau norocul, ci este ceva...natural. Intotdeauna mi-am zis ca omul isi face singur norocul si tot el lucreaza la ghinion. Ce pot sa zic? Am noroc ca simt ceea ce simt pentr cineva? Sau am ghinion ca, desi simt, ce numai eu stiu ce simt, acea "Cineva" nu ma baga in seama? Poate ca nu merit, poate ca ma intind prea mult, mult prea mult decat imi este permis sau poate ca...nu stiu ce e cu mine si ma las atat de usor atras de acest parsiv sentiment? parsiv, dar totusi atat de placut, divin, sentiment cum nu mai exista altul pe pamant.De multe ori aud vorba: "E mai bine sa iubesti si sa suferi din dragoste, decat sa traiesti si sa nu stii ce inseamna sa iubesti!" Nu stiu... Chiar asa sa fie? Chiar asa de mult sa imi placa sa sufar din dragoste, incat sa nu pot sa trec peste asta? Nu pot sau nu vreau? hmmm... E o intrebare capcana sau ceva de genul? Cine isi permite sa stea zile, saptamani, luni, chiar ani, sa sufere, sa se gandeasca la un lucru insignifiant precum "prima dragoste nu se uita nicioadata" sau " o persoana precum cea pe care tocmai am "pierdut-o" nu voi mai intalni niciodata!" Dar, totusi, antonimul verbului "a pierde" este "a gasi", iar asta inseamna ca...ceva, ceva exista; nu e un lucru finit! Infinitul este...norocul nostru! unde se inchide o usa, o fereastra se va deschide...
Mda, cam vorbesc fara sens! :( Astazi ma plimbam pe Copou, ma uitam ba in stanga, ba in dreapta, eram fie in facultate, fie pe strada, fie in tramvai si tot asa. Vedeam in jurul meu tot felul de oameni: veseli, tristi, pierduti, incantati, entuziasmati, oameni singuri, singuratici, indragostiti, plini de viata, molesiti, etc. Pe scurt, erau oameni care simteau ceva! ...iar in acel ceva se intrepatrundea vremea nasoala, aerul rece, copacii atat de goi care-si frunzareau vantul pierdut printre crengile lor, cate o pasare ratacita, zdranganind hai-hui o "piesa" neschimbata si cunoscuta de secole doar de neamul ei; un pesaj atat de rece, dar atat de descatusat si plin de viata, un peisaj demn de o alta pagina din istoria nescrisa a omenirii. Ma simteam atat de bine, atat de...insufletit, cred ca e cuvantul potrivit, ca vedeam miscare in jurul meu, pentru ca de obicei vad doar impresii, false conduite si cameleonii!
Daca ai sta si ai privi cu atentie cati dintre cei de langa tine sunt sinceri si se exprima asa cum ai merita, ai ramane mut de uimire sa vazi ca doar, poate, o singura persoana se va sinchisi sa-ti spuna verde-n fata ce vrea de la viata ta; restul sunt doar, alte piese de mobilier!
"Ochii sunt oglinda sufletului!!!" imi place foarte mult "zicala" asta, o zicala pe care, intr-adevar incerc sa o pun in practica si, de cele mai multe ori, cand intalnesc pe cineva, incerc sa ii vorbesc sincer, deschis si sa ma pierd in ochii acelei persoane. Pentru o clipa, simt ca sunt in pielea celui/celei de langa mine, incerc sa o inteleg si sa o ajut, chiar daca nu-mi cere ajutorul; incerc sa fiu eu insumi, cu ea si imiediat imi voi da seama de ceea ce se intampla... Oamenii se plang tot timpul de ceva, chiar si de ceva marut,dar cand vine vorba de interactiune, de ajutor e greu si sa dai si sa primesti!
Acum iar ma simt putin pierdut, nu stiu incotro sa o iau (ascult Celine Dion & Paul Anka - It's hard to say goodbye :D ); as vrea sa...fiu egoist si sa cer divinitatii sa trec peste toate, dar in special, sa nu ma mai...simt pierdut! Poate ca nu am spus de ce ma simt asa; prima impresie, e ca sufar din dragoste, dar nu e chiar asa. Da, sufar si din dragoste si mi-as dori sa intalnesc pe cineva care sa nu ma judece, sa ma accepte asa cum sunt si, cel mai mult, imi doresc sa ma iubeasca din toata fiinta sa! dar principalul motiv pentru care ma simt pierdut este...,mi-e greu sa il spun! :( ...este sau mai bine zis SUNT doua evenimente extrem de neplacute, petrecute cam in acelasi interval de timp: doua despartiri! prima...de o fosta prietena si a doua...un deces... De atunci m-am molesit, nu am mai stiut ce e cu mine, ce vreau, incotro sa ma indrept si mi-am dorit, in tot acest timp, sa pot vorbi cu cineva, sa-i spun ce am pe suflet, sa-i spun ca nu mai suport si ca as fi vrut sa ma ajute intrun fel!!! :( E naspa de mine! Sunt o fire tare sentimentala, pun suflet in tot ceea ce fac, iar intrun final ajung sa sufar, fie ca e vorba de o relatie, de scoala, prieteni, pasiuni, pun suflet, ma implic, vreau sa dau tot ce am mai bun, vreau sa fiu apreciat...! Iar cum pateticul din mine are si el un rol, de fiecare data, incercam sa zambesc, sa ma prefac ca totul este foarte ok, ca nu se intampla nimic, acolo in sufletelul meu; incercam sa port acea masca, prin care, ceilalti sa nu simta stingheri in prezenta mea.
Ma gandesc tot timpul la un sigur lucru: viata e prea scurta ca sa uram, sa ne prefacem, sa fim egoisti, sa batjocorim, sa ignoram ce se intampla in jurul nostru; viata e atat de scurta, dar din pacate putini realizam asta! Unii dintre noi cred ca vor trai la nesfarsit! Uite ca nu e chiar asa; nu e DELOC asa! la ce bun sa urasti, sa ignori pe cineva, iar a doua zi sa afli ca acel cineva nu mai exista? La ce bun??? Fericirea noastra ne este adusa de zambetele celor de langa noi! Imi pare rau pentru unele lucruri pe care le-am facut sau le-am spus, imi pare rau ca nu mai pot intoarce timpul inapoi sa schimb ce a fost rau, ce am facut gresit... dar cu toate astea, nu raman decat cu regretul!
Cred ca devin prea profund si voi incepe sa plang! :D Ideea e ca ar trebui sa acceptam tot ce ni se ofera, sa ne bucuram de viata, sa intelegem ca daca cineva isi exprima sentimentele pentru noi, acea persoana o face din inima si acelei persoane ii trebuie mult curaj sa o faca! E simplu sa arunci un "Te iubesc" la intamplare, mai greu e sa "il" arati!!! Nu te grabi sa judeci; acorda o sansa!!! Poate ca...se merita si ai sa fii mai fericit/a decat iti imaginai vreodata!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu