Mi-e dor de tine! :(

"Mama, de ce ai facut asta?"
...
Inceputul mortii nemurii si-a facut aparitia in clipa in care mi-am dat seama ca legendele mor pentru a se naste, iar omul de rand se naste pentru a muri...





Era o zi frumoasa de vara, o zi care, ar fi trebuit sa fie un plina de veselie, de chipuri luminoase cu zambete mai mult sau mai putin crispate, o zi in care, mama ar fi trebuit sa isi serbeze ziua de nastere, dar...pentru a deveni legenda trebuie sa te supui regulilor!
Imediat dupa ce a plecat dintre noi, ne-am intalnit intr-o incapere infecta, intunecata, unde abia puteai zari lumina propriilor ochi, iar spatiul era atat de ingust, trist, murdar si plin de gandaci, incat am inceput sa plang, sa alerg spre lumina... Pasii mei de copil incercau sa ma indeparteze de acele locuri, dar parca alergam de mine insumi, iar incaperea aceea secundara, ma cuprindea, intrun miros de jale, de dor si de inimi frante!

Totul era atat de necunoscut pentru mine, peretii casei erau foarte inalti, foarte negri si avem tot timpul impresia ca voiau sa se surpe, in mod anumit, peste mine... Alergam plangand, privind cand in stanga, cand in dreapta, pe peretii ce imi tineau companie, pereti pe care stateau inscriptionate imagini thrillice, imagini moarte si neintelese de mine, iar langa acele imagini scria "mama, de ce?"...
Of, ce n-as da ca mama sa poate fi langa mine, sa ma ia la pieptul ei sfant, sa ma legene si sa imi cante asa cum o facea de cand m-am nascut, sa ma poate alinta si sa ma topesc in surasul ei divin..., dar....mama.... unde e mama??? Plang fara incetare, strig: "mamaaa, mamaaa, unde esti? mi-e frica!!! am nevoie de tine!!! MAAAMAAAAA!!!!! Ah, mama, de ce te imi faci asta? De ce te ascunzi? ...dar nu ma las! Nu ma las pana nu o voi gasi! Nu o las pentru ca mi-e atat de dor de ea, vreau sa o strang la piept, vreau sa o sarut, vreau sa ii spun ca...o iubesc mai mult decat orice pe lumea asta! Nu ma voi lasa...



Dupa ore in sir de alergat, intrun plans infinit, observ in departare un chip, care odata, era cel mai bland si mai placut, pe lumea asta, un chip care ma linistea atunci, cand eram agitat, un chip care era sufletul meu! Cred ca e mama... Oare ea e? Mi-e frica sa ma apropii... Daca e ea? Vai, ce dor mi-a fost de ea! In acel moment izbucnesc si mai tare in plans si parca tresar din strigatul meu de copil inocent, care nu a apucat sa rosteasca cu adevarat cuvantul "mama"! Si totusi ma incumet si strig cat ma tin plamanii: MAAAMAAA!!! tu esti? ea nu-mi raspunde, dar stiu ca ea e.... Da, ea trebuie sa fie! Nu are cum sa fie altcineva! Nu vreau sa fie altcineva... Ah, de ce tace? De ce nu vrea sa vorbeasca cu mine??? De ce? De ce? DE CE?????

Intrun final ii dau seama ca este chiar ea... Vai, ce bucurie m-a cuprins deodata!!! Imi plange inima, de bucurie, ca unui nebun nesatul de spatii indecente de armonie fictiva... Ma apropii de ea, o cuprind in bratele mele meci, o apuc cu mantuele de rochia alba cu care e imbracata si o stang atat de tare de picioare, pentru ca nu vreau sa o las sa mai plece vreodata de langa mine!!! Niciodata! Nu-mi vine sa cred ca, dupa atata cautare, in sfarsit am dat de ea... Nu indraznesc sa imi ridic ochii si sa ii prievesc chipul, nu indraznesc nici macar sa scot vreun cuvant; vreau doar sa ma ia in brate si sa o pot strange la piept, sa aud cum ii bate inima, sa ii simt respiratia calda si mentolata, ce imi bine-dispune chi-ul.

Ceva nu e in regula! Hmmm,... Indraznesc de imi deschid ochii, imi ridic privirea si incerc sa cercetez trupul si chipul acela pe care il imbratisam cu atata duiosie, cu atata ardoare, iar deodata, lacrimile incep sa imi colinde obrazul, inima mi se indoaie si simt o lovitura puternica in suflet! Constat ca....sta nu e mama... Adica seamana cu ea, dar nu e ea! E doar un chip cioplit, in forma de mama. Nu. Nu poate fi adevarat. Cineva a facut o gluma proasta! Da, asta trebuie sa fie. Cred ca sunt la camera ascunsa... "mama, unde esti? de ce imi faci asta? de ce te ascunzi de mine?" of, mama, daca ai sti cata nevoie am de tine! Daca ai sti ca nu mai suport sa nu te stiu lana mine! Daca ai sti...

Printre lacrimi, observ scris pe un perete: "va rog sa ma iertati! Stiu ca ma iubiti foarte mult, dar nu ma suport fizic [...]" Oare ce inseamna asta? E scrisul mamei; il recunosc, dar nu inteleg ce vrea sa spuna. Chiar nu inteleg! Mama e cea mai frumoasa femeie din lumea asta! Mama e singura femeie pe care vreau sa o vad vreodata; cum poate sa spuna ca nu-si accepta fizicul? Nu inteleg! In mintea mea de copil incerc sa imi fac calcule, idei si planuri de a o readuce langa mine, dar tot timpul dau de ceva tare, simt niste brate care ma trag spre o lumina... Nu! NU vreau sa plec de aici! Vreau la mama! O vreau pe mamaaa!!! Mama, unde esti ? De ce imi faci asta?

Ma intreb daca atunci cand s-a hotarat sa plece, s-a gandit si la mine sau...a fost egoista? Inclin sa cred ca nu prea s-a gandit... Daca se gandea si la mine, stia ca voi suferi mult, mult, mult de tot; stia ca lacrimile mele sunt fara margini si vor curge siroaie pana se vor opri..., daca se vor opri. Mintea mea de copil nu ma lasa nici macar sa ma apropii de cutiuta cu raspunsuri, care sta suspendata pe un dulapior, dar nu vreau raspunsuri! O vreau doar pe mama!!!

Incet, incet ma apropii de acea lumina calda, care imi face cu mana, o lumina care ma face sa ma simt in siguranta si mai aproape de visele nenascute ale nemuririi mele. Imi pare nespus de rau ca nu am reusit sa o gasesc pe mama, plang fara incetare si chiar as fi avut nevoie de alinarea ei, de vocea ei de inger, de chipul dulce si senin care ma facea tot timpul sa-l fac un scop in viata! Ah, mama, de ce? As vrea ca tu sa imi poti raspunde, as fi vrut sa nu fi existat aceste intrebari, as fi vrut ca eu sa fiu o optiune pentru viata ta, sa fiu cea mai importanta traire pentru tine; sa fiu magia de zi cu zi, asa cum esti tu, pentru mine: o minune fara de sfarsit... Te iubesc, mama!